Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Emilia Țuţuianu         Publicat în: Ediţia nr. 1513 din 21 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

Interviu de Emilia Ţuţuianu:O viaţă de Om şi un nume: Boris David (II)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
,,Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare”  
 
Emilia Ţuţuianu: Legile iubirii au puterea să rupă nu numai pe cele ale prieteniei dar şi pe cele divine... Aşa ai cunoscut-o pe soţia ta?  
 
Boris David: Într-un moment în care numai la noi cunoştinţe nu mă gândeam… Aşa cum spuneam, în toamna lui 1949 mi-am încercat norocul la Politehnica Timişoara. Tot de la Oradea, de la Liceul Oltea Doamna, ne-a însoţit şi Margareta-Ana Kruch. Într-un părculeţ oarecare, împreună cu nedespărţitul meu prieten Orest şi alţi câţiva din gaşca lui Oşorhan, eminent profesor de chimie şi fizică, inginer chimist la bază, care ne considera ,,băieţii lui”, ne amuzam, destul de gălăgios, ca să mai ascundem din emoţiile care ne stăpâneau. Pe o bancă singuratică, retrasă vreau să spun, colega noastră de la Oltea răsfoia de zor un caiet cu notiţe. Cum stătea cu nasul în caiet, nu i-am putut desluşi chipul şi ca atare nu am zăbovit cu privirea. La un moment dat s-a rezemat de speteaza băncii şi a rămas cu privirea aţintită spre cer. Am rămas cam blocat şi fără a muta privirea, l-am întrebat pe Orest… ,,Ce zici frate ? Cine e ?!”…,,Asta-i bună! Eşti prieten cu frate-său şi mă întrebi cine e… e sora lui Niki Kruch…Te sfătuiesc s-o uiţi înainte de a o cunoaşte… Element model, încuiată, tocilară, se scaldă în note de zece…Tu n-o cunoşti dar ea te cunoaşte cu siguranţă… Las-o… în plata Domnului, priceput?!”  
 
Emilia Ţuţuianu: Se pare că nu ai ţinut cont de sfaturile prietenilor? Ce te-a determinat totuşi să o cunoşti pe Margareta?  
 
Boris David: Ei, s-a întâmplat să nu pricep şi la prima ocazie am abordat-o, direct, în stilul meu, profitând de existenţa unui subiect comun, fratele ei. Mi-am dat seama că îl adora, dar avea ceva rezerve cu privire la firea lui năbădăioasă. A fost un început bun. Eu chiar ţineam mult la puştiul ,,minune”; la cerere i-am făcut ,,lipitura” cu micuţa Ela Sós, viitoarea campioană la săritura în înălţime; de la Babi, adică Margareta, am aflat că la liceu Ela o curta spunându-i chiar ,,sărut mâna”. Oradea era la picioarele celor doi. Frumoşi foc, plăcuţi la abordare, îndrăgostiţi incurabili. Treaba asta ne-a apropiat, la cantină împreună, pe străzi şi prin parcuri împreună, cu servietele nelipsite, la manifestaţiile sportive împreună, dar, şi a fost un dar important, în grupe diferite. Ne ştiau studenţii Politehnicii, ne ştiau profesorii, ne ştiau şi trecătorii, cred, ne ştiau şi admiratorii ei de la distanţă, era o epocă de fair play, fiind însoţită mereu, se respecta evidenţa strigătoare la cer. Când Marga s-a gândit să facă handbal, prin exemplu personal, eu am renunţat la baschet. Pe atunci Timişoara era fruncea mondială a handbalului, cu componenţi unul şi unul, exemplare vreau să spun, iar băieţii doreau şi ei o echipă feminină. Împreună-împreună, dar să accept riscurile unui neavenit urmărind antrenamentele de pe tuşă, când toată lumea ne ştia în tandem !? Şi am rămas împreună spre exasperarea unchiului la care stătea. Nu mă cunoştea, dar mă judeca după plete. Împreună, dar cu amendamente. Nu, tu, declaraţii, nu, tu, gesturi libertine ! Faţă de cei din ,,tribună” eram erou, ceea ce-mi pica bine, dar în sinea mea începeam să fiu un nedumerit. Cel mai mult mă intriga ,,răbdarea” de care dădeam dovadă. Nu mă recunoşteam. O singură dată am dat-o în bară. În practică la Câmpia Turzii, unde Marga nu m-a însoţit, alegând Aradul, la unchiul său, m-am lăsat ademenit de o puştoaică, o unguroaică, care la despărţire mi-a dat o poză cu inscripţia ,,Piţigoiul tău scump şi drag”. În vacanţă la Oradea, putea să fie altfel?!, i-am relatat întâmplări din luna de practică. Ei, asta a fost lovitura de graţie. Supărarea a ţinut până-n toamnă, până la reluarea cursurilor. La cantină am stat alături, cam tăcuţi, e adevărat, apoi am pornit-o pe jos, ca-n vremuri bune, am ocolit explicaţiile şi ne-am aşezat pe o bancă din Parcul Trandafirilor. Nimeni n-a sesizat nimic, ceva colegi cu care am fost la practică, mustăceau discret, cred că din solidaritate cu noastră ’fajta’ bărbătească. A fost singurul incident, de acest gen, pe tot parcursul studenţiei. Am început să fiu sigur pe mine dând însă dovadă de mai multă înţelepciune şi răbdare. Şi bine am făcut. Totuşi îmi puneam întrebarea... până când?!...Până când vom sta cuminţi în băncile noastre?!  
 
Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, mărturiseşte-ne cum a evoluat prietenia voastră…  
 
Boris David: Un răspuns a venit într-o zi cu furtună. Eram în Parcul Trandafirilor, la un spectacol de operă în aer liber. Rigoletto cu Goangă şi Bădescu. Furtuna a pornit din senin, dar la momentul potrivit. Începuse cvartetul la geamul speluncii. Totul ca în libret. Şi nu o furtună oarecare. Fulgera, tuna, ploua. Nici o mişcare de retragere. Goangă tuna mai ceva ca tunetul iar de după geam se auzea vocea inegalabilă a lui Bădescu. Nu se poate descrie. Marga s-a lipit de mine şi la o descărcare luminoasă i-am surprins privirea. Sărutul a venit de la sine iar lacrimile ploii erau de bucurie. În clipa aceea am realizat că vom rămâne împreună. Şi am rămas. Ploaia ca ploaie, sărutul ca primul sărut, dar scena de pomină s-a întâmplat într-o zi însorită, în drum spre Pădurea Verde. Depăşind oraşul am luat-o pe scurtătură, pe un larg maidan, printre blocurile unui spital, care sper că nu mai există. Prea era dărăpănat, cumva, la capătul mahalalei. Nu prea era prietenoasă priveliştea dar noi ţinteam Pădurea Verde. Ţinându-ne de mână, am luat-o la fugă şi fără niciun consens, ne-am oprit, a ţintit la gura mea, m-a luat pe după gât, am prins-o în braţe şi nu ne-am oprit decât atunci când am auzit aplauze. Ferestrele spitalului erau înţesate de bolnavi, zâmbitori, calzi. Le-am făcut câteva semne de mulţumire şi am luat-o agale spre pădurea care ne aştepta. Era sărutul marii confirmări, era întruchiparea nestânjenirii, era strigătul nostru de iubire. O mică revenire la un ,,dar” părăsit mai sus.  
 
Emilia Ţuţuianu: Aşadar eraţi doi îndrăgostiţi şi în acelaşi timp colegi de studii. Cum apăreaţi în ochii prietenilor şi cunoscuţilor?  
 
Boris David: Am mai spus că eram şi în atenţia unor profesori, iar noi făceam parte din grupe diferite. Înaintea oricărui examen Marga era în alertă. Cum noi nu renunţam la plimbări prelungite, cu o zi înainte de examen intra în panică, şi ce panică! Eu mai puţin panicard dar şi mai puţin ambiţios, având examenul luat, cum-necum, şi problemele cât de cât lămurite, mă apucam s-o liniştesc, adică să învăţ cu ea. Ea se prezenta la excepţional, iar profesorul de tehnologie, printre întrebări, îi punea şi o întrebare suplimentară: ,,Boris nu învaţă cu tine?!”... ,,Ba da, dar el dă înaintea mea şi apoi îmi explică”...Totuşi, la o sesiune din vara lui 1953, s-a întâmplat cum s-a întâmplat şi am luat şi eu note maxime, o singură dată în toată studenţia, şi ca o consecinţă fericită m-am ales cu o gratificaţie de semestru. Zis şi făcut. Am luat verighete, uşoare, dar verighete, am invitat-o la un restaurant sub Podul de pe Bega, am comandat o cină a-ntâia şi ne-am logodit. A rămas surprinsă, dar încântată. Era seara lui 29 septembrie 1953. Totul părea minunat, dar a doua zi am văzut-o la facultate fără verighetă. ,,?”...,,Mi-e ruşine de colegi, să mă mai obişnuiesc...”...N-a ţinut prea mult. Într-o zi la cantină, a sosit mătuşa ei de la Oradea. De fericire Babutzi, aşa-i spuneau ai ei, s-a aruncat la gâtul mătuşii. Cerberul, eu stăteam mai la o parte, i-a prins mâna şi a rămas fără grai. ,,Ce-i asta, Babutzi, dragă, ce-i cu inelul ăsta?!”...,,Tuşi dragă, m-am logodit cu Boris, am vorbit eu cu Mami despre el. Uite-l acolo...” ,,Care?!, ăla cu părul?!, Doamne, Doamne! Mama ta ştie?! Unchiul Andrei ştie?!...” ,,Încă nu...” ,,Dar Andrei ce a păzit?! La Oradea nu s-ar fi întâmplat aşa ceva!” ,,Păi la Oradea eram încă elevă!...” ,,Istenem, Istenem!...Trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu Iţuş... şi la Oradea, la părinţii lui, cum ai spus?!, Boris?!...Da, Da!”...  
 
Emilia Ţuţuianu: Iubirea romantică a tinereţilor să înţeleg că s-a transformat într-o căsătorie? Cât a cântărit trecutul tău de basarabean auto exilat în vestul României?  
 
Boris David: Când în 1954 am anunţat căsătoria, accepţiunea a venit în unanimitate. Trebuie să recunosc că am reuşit să fiu un ginere iubit, iar Marga adorată de ai mei. În plus, prietenia mea cu Nicolae-Otto, ajuns iubit de toată lumea, a contribuit în mare măsură la consolidarea statutului meu de ,,OK”. E drept că aveam amândoi multe aspiraţii comune, multe dureri din trecut, eu ,,fugit de sovietici”, scăpat dintr-o coloană de deportare şi urmărit pentru ,,recuperare”, ea, urmărită pentru tatăl ei, plecat cu armata germană, prizonier în Franţa şi înmormântat în Germania de Vest la Düsseldorf. Dar aveam ceva foarte important... gustul pentru profesie, dragostea pentru muzica simfonică şi de operă, pentru lectură, pentru teatru. Şi mai important, dorinţa de-a avea un copil.  
 
Emilia Ţuţuianu: Aşa s-a născut Cristina-Paula David, singurul tău copil...  
 
Boris David: Da, copilul a venit greu, abia în 1958, pe 4 iunie, dar cu atâtea noi bucurii ce nu pot fi descrise în cuvinte. Când m-am dus la spitalul din Nucet - Băiţa, doctorul, un haios, ca de altfel toţi prietenii mei medici, şi au fost destui, mi-a adus-o pe Cristina-Paula, nume pe care le-am ales şi impus eu, ţinând-o de degetele picioarelor, cu corpul atârnând în jos, spunând, de parcă era opera lui, ,,ţi-am adus o damă bine... uite ce picioare lungi are!” Habar n-am ce am simţit. Eu, cu replicile parcă gata pregătite, am tăcut chitic...,,Ce nu-ţi place, omule?” ,,Ba da, ba da!...mulţumesc!” Nici că puteam spune ceva mai din suflet. A fost un copil minunat. Frumuşică foc, s-a lipit de mine spre disperarea soacrei şi mirarea nedisimulată a Margaretei. Toată lumea spunea că o stric cu ,,aşa” educaţie. Când a crescut şi venea de la grădiniţă striga din uşă ,,unde-i tati?”...Replica soacrei venea prompt...,,Tu mamă nu ai?”...Urma spontan un ,,hâ...” A mai crescut puţin, au început plimbările în doi... o învăţam ,,de toate”. La şapte ani i-am propus o excursie în Apuseni, la Scărişoara. ,,Vin şi ele?!” ..,,Care ele?” ,,Ei... mama şi Mami” ,,Nuuu! Numai noi doi” ,,Ce bine!”...A fost poate cea mai frumoasă excursie ,,în doi” din viaţa mea. Am ,,locuit” în maşină, am dormit pe lângă lizierele pădurilor, am urcat per pedes la gheţar, am gătit împreună... Ne-am întors la Deva, la Cetatea Huniazilor, am vizitat, ne-am minunat, am plecat pentru o noapte de odihnă pe malul lacului Cinciş, la o cabană-hotel foarte primitoare, cu cina la ,,restaurant” spre satisfacţia Cristinei, de fapt ,,Kitty”, cum semna ea când a învăţat s-o facă. Priveliştea nocturnă a lacului în lumina lunii şi a reflectoarelor era fermecătoare. Atunci am priceput că va hoinări ca şi mine, şi nu m-am înşelat.  
 
Emilia Ţuţuianu: Mărturiseşte-ne câte ceva despre fiica ta Cristina. A moştenit şi ea dorul de ducă al tatălui?  
 
Boris David: Este o călătoare neobosită, înarmată cu o memorie de invidiat, moştenită de la Marga, îndrăgostită de istorie şi geografie, îndrăgostită de Anglia, de Franţa, de Spania şi, nu putea fi altfel, de Italia. A făcut Politehnica, la Chimie Industrială, a făcut masteratul în Canada, dar ce folos?! Iubeşte arta obsesiv, iubeşte Europa, nu se simte în largul ei în Canada. Este o fire extrem de critică, cu cine o fi semănând?!, mă întreb şi eu retoric. În perioada liceului eram prietenul căutat de prietenii ei. După evenimentele din ,,Piaţa Universităţii”, căsătorită cu un artist-arhitect dizident, a ales în 1990, plecarea din ţară. Au plecat în ajunul sosirii minerilor în Bucureşti. I-am înţeles, i-am încurajat, i-am ajutat, punând un ocean între noi. În anul 2009, dornici să petreacă o lună de zile prin Europa lor iubită, au renunţat la România. Marga nu era într-o formă grozavă. Dorea să-i vadă. Am inventat ,,surpriza” de pe site-ul meu. Ştiam unde vor poposi în final, Nisa, ştiam data şi hotelul, am aranjat totul pentru a-i surprinde, camera în acelaşi hotel, o oră convenabilă pentru sosire, un lucru n-am aranjat neavând timp, o asigurare medicală. Am plecat la risc cu o susţinere fără rezerve din partea Margaretei. Am reuşit, Marga s-a descurcat nesperat, eu am prins curaj şi am petrecut zece zile de vis pe malul Mediteranei, o superbă croazieră pe mare, o plimbare la Monaco, la Monte Carlo. Cea care s-a îmbolnăvit a fost Kitty şi am renunţat la restul planificat pe Mediterană. Marga era fericită, eu în largul meu pe o mare superbă, mai frumoasă ca cea din Algeria, mai frumoasă ca cea din Egipt sau Grecia. Era normal, eram împreună. Visam să mai repetăm ,,surprizele”, dar ,,n-a mai fost să fie”. Oare ce plătim în nereuşitele care ne bântuie? Cel de-al Doilea Război Mondial stârnit de Germania Nazistă?! Ocupaţia Sovietică şi instalarea comunismului la noi?! Noua Ordine Mondială care se infiltrează în vieţile noastre obligându-ne să ne supunem necondiţionat acestei noi forme de colonizare mascată?!...Cred toate la un loc! Rezultatul?! O dezbinare incredibilă între oameni care, în fond, n-ar avea nimic de împărţit... Când mai intru câteodată într-o biserică romano-catolică, aud din amvon un ,,Pax Vobiscum!” cum răsună neconvingător. Nu pot comenta... Marga este o romano-catolică convinsă, iar eu, diplomat de circumstanţă.  
 
Emilia Ţuţuianu: Aş vrea să revenim un pic la anii de studenţie, la perioada în care încercai, tânăr fiind, să-ţi defineşti propriul drum... alături de soţia ta.  
 
Boris David: Am mers umăr la umăr, vorba ceea, ne ştiau şi băncile, şi pomii din parcuri. De profesori, nu mai vorbesc. Aş putea scrie un roman, dar nu cred că m-ar lăsa. Pe şantier, tot cu ea, am intrat şi la propriu, şi la figurat, în ceea ce avea să devină prima mea carte de vizită profesională – Spectroscopia. Citeam, descifram aparatura nou sosită, noaptea mă prindea în laborator, învăţam din mers. Rezultatele au avut efect, recunoaştere, Ordinul muncii…A fost o gafă a celor de la direcţie, nefiind membru de partid, nu puteam fi decorat. Era să uit, directorul era şi el basarabean şi Boris pe deasupra! Puţin scandal la partid, o adeziune pentru ,,candidat membru de partid”, oferită, bună doar de semnat, şi am fost lăsat în pace, pentru o vreme. Transferat la Bucureşti, am fost dat afară, după o poveste nostimă, care nu are loc aici. Am preluat şefia secţiei de laboratoare din Ştei de la Partea Sovietică, la prima reacţie a noului ministru al Departamentului Metale Rare, ing. Puiu Mănescu, fost component al echipei de Volei a Politehnicii Timişoara, care nu a mai suportat prezenţa sovieticilor la conducerea unor obiective. Şi m-a băgat în belea cu toate consecinţele previzibile. Când ne-a văzut la faţă, ne-a recunoscut, de fapt a recunoscut-o pe ea. Nu era de mirare, în Timişoara ne cunoşteau şi trecătorii neavizaţi. Încet, încet, m-am apucat de tehnologia elementelor radioactive, în perspectiva prelucrării minereurilor radioactive într-o uzină românească. S-a adeverit, cu greu, dar s-a adeverit. Eu în cercetare tehnologică, cum am visat, ministrul Mănescu, simplu inginer la Filipeştii de Pădure. A fost el patriot român, dar l-au învins sovieticii de la Sovrom Kvarţit.  
 
Emilia Ţuţuianu: Un tezaur de fapte, tipuri umane, aspiraţii de viitor sunt primenite din generaţie în generaţie pentru a fi restituite şi consemnate într-o carte - Dor de ducă - în care ne vorbeşti despre prietenii tăi din tinereţe şi experienţele profesionale. Te rog să ne povesteşti câte ceva despre atmosfera societăţii româneşti a anilor 1950-1960? Cât de greu şi de uşor a fost. Ce ne poţi spune despre experienţa ta de inginer chimist în anii României comuniste?  
 
Boris David: De fapt, în cele spuse deja, am conturat atmosfera în care, tineri absolvenţi, am purces la desăvârşirea ,,profesioniştilor” din noi, mâncaţi pe dinăuntru de convingeri personale, afişând supunere faţă de sistemul care ne promitea sarea şi marea. La facultate ne-am descurcat cum am putut, ea ca preparator la Catedra de Tehnologie a lui Cocheci, eu în colectivul de cercetare al aceluiaşi profesor. Lucram de zor, bucurându-mă de încrederea lui. Aveam cheile cabinetului său şi a laboratorului lui personal, lucram şi nopţile, când o lăsam pe Marga să se odihnească. Ea nici nu trebuia să se obosească prea mult fiind susţinută de rezultatele de la examene. La terminarea anului IV, Cocheci ne-a propus pe amândoi asistenţi la catedră. Cu dosarele care ne însoţeau, părea o utopie, lucru care s-a şi adeverit. Verdictul tovarăşului Ijac de la cadre a fost sec: ,,au ceva negru la dosar”…Cocheci nu s-a lăsat şi a apelat la naşul său, profesorul Murgulescu, ministru, om de ştiinţă arhicunoscut. Răspunsul lui a fost pe măsura vremurilor: ,,Dragă Vasile, în materie de cadre nu am nici o putere…”. După peripeţii la minister, la cererea mea şi la intervenţia Directorului General Tarasov de la proaspăt înfiinţata societate Sovrom Kvarţit, am ajuns la Ştei, nucleul activităţii incipiente în domeniul uraniului românesc. Eram la doi paşi de fantasticul zăcământ de uraniu de la Băiţa Bihor. De ce spun fantastic? Acest zăcământ a salvat poziţia Uniunii Sovietice pe eşichierul luptei în întrecerea nucleară. Conţinutul în uraniu nu se măsura în câteva zecimi de procent, care asigurau exploatarea curentă pe plan mondial, ci în procente întregi. Sovieticii au ridicat modestul sat Ştei, la nivel de oraş, construind în ritm drăcesc, pe banii noştri, blocuri de locuit, viluţe tip german pe care le-am mai întâlnit şi prin Africa, spitale, şcoli, sală modernă de sport, bazin de înot, terenuri de sport performante, cinematograf, magazine… Noi am luat-o încet de la baracă inundabilă pe malul Crişului Negru, la cameră în apartament comun şi în final, la apartament. N-a fost uşor, dar, tineri fără copil, cu prieteni unul şi unul, am supravieţuit şocului iniţial şi ne-am asigurat o carieră într-un domeniu nesperat. Era perioada 1954-1960, când muncind fără preget, dar şi distrându-ne copios - sport, poker, motocicletă, hoinăreli - ne-am consolidat familia prin apariţia Cristinei şi am visat la o viaţă mai bună, într-o zonă mai puţin expusă, mă refer la radiaţii, şi mai aproape de binefacerile culturii - teatre, concerte , operă. Eram amândoi ahtiaţi după aşa ceva şi ne mulţumeam colecţionând discuri. Atunci a apărut în viaţa noastră inegalabilul Herlea...  
 
Emilia Ţuţuianu: Baritonul român Nicolae Herlea...?  
 
Boris David: Da, Nicolae Herlea, după mine, era cea mai frumoasă voce de bariton din lumea acelor vremuri. Am prins un film cu Paiaţe de Leoncavallo cu formidabilul Tito Gobi, sau Rigoletto a lui Verdi cu Gigli. Au mai intervenit unele delegaţii la Bucureşti, de obicei singur, când mă întorceam plin de cadouri de la Romarta, de pe Calea Victoriei. La un moment dat făcând mofturi, şeful m-a ademenit cu Marga, am stat câteva zile bune într-o garsonieră a companiei de pe strada Tokio, eu cu munca de inginer dar şi de translator, ea cu cumpărăturile de ,lux. Pasiunea noastră pentru meseria aleasă ne-a salvat de multe necazuri ,neprevăzute în acele vremuri. Am fost apreciaţi şi respectaţi şi la nevoie apăraţi de supliciul dosarelor negre. Şi la Timişoara am rămas în memoria celor care ne-au apreciat. Cocheci mi-a trimis un exemplar dintr-o lucrare ştiinţifică publicată, pe post de coautor. Era finalizarea lucrării de cercetare la care am lucrat ca student şi pe care am susţinut-o la licenţă. Recunosc că am fost foarte măgulit. De asemenea relaţia cu Facsko a continuat pe linie de electrochimie, mai ales după ce a fost adus la Ştei pe post de consilier de Puiu Mănescu. Acum era însoţit de soţia sa Lelia, fosta campioană naţională la scrimă, colegă de facultate şi bună prietenă, cu care făceam parte din grupul vesel de la cucurigu, din amfiteatrul facultăţii. Împreună cu profesorul universitar Mihailovici, adus consilier tot de Puiu Mănescu, familia Facsko a încercat să ne corupă să jucăm bridge. Încercarea a eşuat, eu fiind adeptul şahului şi al pokerului. Mi-aduc aminte de încântarea cu care, intrând în laborator, Facsko a privit o miniatură a instalaţiei electrochimice cu electrod vibrator, o invenţie pe care o experimenta undeva pe la Baia Mare. O făcusem din curiozitate, folosind piese disparate aflate în laborator: buzer de sonerie, agitator magnetic, electrod din platină. Instalaţia funcţiona iar el se uita ca un copil la o jucărie.  
 
Da, plătiţi mai bine decât colegii din alte domenii, am putut să uităm perioada de foame cumplită a anilor 50, să muncim mâncând şi să mâncăm muncind, să ne asigurăm un standard de viaţă decent, să visăm. Eu mai găseam ceva timp liber ca să mai notez şi niscai versuri, în secret, ferindu-mi opera literară de interpretări fanteziste…  
 
Emilia Ţuţuianu: Toate cărţile tale sunt semnate cu pseudonimul Daris Basarab… Panteonul literar dăruit de tine aparţine acestui popor sau aparţine mai mult trecutului, este o dedicaţie în care ai adunat toate frământările tale, ca într-un legământ de încredere cu prezentul şi viitorul în care ai crezut? Când ai început să scrii şi ce te-a determinat să alegi acest mod de a te cunoaşte şi împărtăşi oamenilor din trăirile tale?  
 
Boris David: Mă întorc la prietenia mea cu Titus Popovici, cel din adolescenţă. În serile petrecute în mansarda lui de pe Strada Castanilor, peste drum de unde locuiam eu, într-o zi, când i-am răspuns printr-o mişcare a capului că nu scriu, bănuind, poate, că nu acesta era răspunsul real, mi-a sugerat să folosesc un pseudonim, de exemplu o combinaţie între David şi Boris, folosind începutul şi sfârşitul celor două nume. Am zâmbit încurcat şi l-am întrebat de ce nu apelează el la un pseudonim. ,,Măi, m-am gândit, dar n-am găsit nimic potrivit…poate îmi sugerezi ceva…” Ajuns acasă am scris pe o foaie, cu litere de o şchioapă combinaţia sugerată - Daris. Şi restul ?, m-am întrebat. Apoi am adăugat - Basarab. Şi aşa a rămas în gând, ca o speranţă la ce avea să vină, să ajung să scriu, pe bune. De scris am tot scris versuri de un lirism adolescentin, cu veşnica reţinere doar pentru mine, fără nici o încercare de a ataca proza.  
 
Emilia Ţuţuianu: Ce fapte deosebite şi experienţe inedite te-au marcat în continuare?  
 
Boris David: Anii au trecut, am ajuns în Africa dragostea mea, am devenit şi mai sentimental sub influenţa mediului, a cerului diferit de al nostru, al apei oceanului, diferită de apa mării noastre, de flora şi fauna, diferite şi ele de ce aveam acasă. Au fost momente sublime, mă desfătam cu singurătatea atât de dorită încă din copilărie. Eram, totuşi, sociabil cu lumea nouă, diferită şi ea, dar au apărut şi momente de apăsare, de dor de casă, de ai mei. Această stare neobişnuită m-a împins la renunţarea vieţii mele şi m-am apucat să păstrez manuscrisele, ba, mai mult, am început să le adaug la scrisorile trimise acasă. Surpriza a fost mare, am primit încurajări, m-am simţit descătuşat şi am continuat. Am avut şi remuşcări legate de ideea năstruşnică, acum aşa mi s-a părut, de a rupe gândurile aşternute altădată pentru nimeni. Proza zăcea încă în faşă, dar fără o determinare care să mă convingă. Ştiam că scriam uşor, dar erau rapoarte de cercetare seci, chiar dacă conţineau frânturi importante din sufletul meu.  
 
Emilia Ţuţuianu: Cum ai ajuns să scrii despre locurile copilăriei, despre Basarabia?  
 
Boris David: Şi pentru că ai mai pomenit de Dor de Ducă, un dor ce străbătea deseori din versurile mele, am început să sufăr din ce în ce mai mult de un mistuitor dor de casă, de adevărata mea casă, de Ismail, de Dunăre, de Basarabia mea sfârtecată. Aşa mi-am adus aminte de acel ,,Pohod na Sibir” al copilăriei mele, de ce a urmat, de suferinţele îndurate de ai mei, de marele rapt. Cu gândul la vorbele lui tata, spuse la supărare când întâmpina încăpăţânarea calului care nu se lăsa condus de hăţuri, dar nici măcar de căpăstru. Atunci am auzit cuvântul ,,Povod”, acel a duce calul de căpăstru şi dintr-un imbold nedefinit încă, am scris mare pe o foaie imaculată: ,,Daris Basarab…POVOD…roman…Bucureşti 2000”. Şi a început să curgă. Vedeam totul atât de clar, încât nici nu mi-a trecut prin gând să fac un plan, să mă gândesc la personaje, la cadrul de desfăşurare. Şi bine am făcut. Am scris fără oprire, n-am avut paragrafe, am mers pe capitole, într-un stil pe care l-am numit în cascadă, spre disperarea viitorului meu prieten Mihai Rădulescu. A apreciat conţinutul, dar nu şi forma de prezentare. I-am făcut hatârul şi am ,,paragrafiat-o” pentru site. Cartea, originalul, a rămas mărturie a năstruşnicului meu stil în cascadă.  
 
Emilia Ţuţuianu: Fiecare om are de parcurs un ,,traseu” în viaţă şi nu de puţine ori acest traseu este plin de ,,obstacole” care îl marchează sufleteşte. În tinereţe vedeai viaţa ca pe un viitor nesfârşit. Cu timpul ai constatat că viaţa de fapt nu este decât un moment foarte scurt, o ,,picătură între momentul acesta care bate şi celălalt”. Să fie dorul de ducă măsura compensatorie a acestei constatări? De unde dorul de ducă spre alte zări şi cum ai reuşit să menţii o pasiune, aceea de a călători?  
 
Boris David: Apropo de traseul în viaţă, mânat de ce spunea mama referitor la soarta crudă care ne-a împins din spate, acceptând adolescenţa aşa cum s-a desfăşurat şi prin implicarea mea, din dorinţa de a scăpa de complexele basarabeanului ajuns la facultate, surprins oarecum de perspectiva unui viitor senin, am luat în braţe cuvântul destin. În felul meu rezolvasem temerea care mă însoţea gândind la viitor. Destinul o luase pe o cale liberă, pentru un vinovat fără vină, liberă pentru visare, pentru zbor. Şi cum în noua mea accepţiune despre caracterul implacabil al destinului, destinul a mai făcut un pas, care avea să-mi schimbe şi viaţa şi felul meu de a fi.  
 
Emilia Ţuţuianu: Cum se împăcau romantismul şi libertatea pe care destinul ţi le hărăziseră, cu sentimentalismul poetului din tine?  
 
Boris David: Nu, nu s-a amestecat în sentimentalismul meu bolnăvicios, în dragostea mea pentru frumos, pentru visarea, chiar utopică, dar fără margini şi printre altele, mi-a adus în faţă frumosul. Legat de scurtimea vieţii şi mai ales de acea scânteiere de timp care desparte această viaţă scurtă de imensitatea celeilalte vieţi, între un strop de bine şi un ocean de speranţă nedefinită, ce pot spune?! Mereu, mai ales în clipele mele labile, puneam întrebarea ,,Dacă aş şti ce e dincolo...”, de unde nimeni nu s-a întors să ne avertizeze, la care mai toate credinţele fac apel pe post de încurajare, dar pe un ton de ,,crede şi nu cerceta!”, trăgeam o concluzie fără echivoc pentru mine: Dacă aş putea, aş reface viaţa mea trăită, în bis şi ,,De-aceea n-o spun ca Esenin//Că moartea nu e ceva nou//Aş da-o pe-o ţâră de viaţă//şi-n oameni să aflu ecou”. Tema am prezentat-o în mai multe rânduri, în versuri, stârnind uneori nedumerire. Şi astăzi Marga respinge orice încercare de dialog pe acest subiect. Tema, totuşi, există. Noi am creat credinţele, noi am creat Divinităţile, după chipul nostru şi asemănarea cu noi; noi am creat Lumile de Apoi, într-o formă, puţin spus, supra idealizată şi noi suntem cei care suportă consecinţele. Asta nu înseamnă că sunt un necredincios, un Toma, cum mi-a spus intrigată o prietenă. I-am răspuns în vers, ,,Eu cred din nevoia de-a crede//E-un fel de poruncă din mine//Din sufletu-mi plin de-ndoială//ţâşneşte nevoia de Tine...”, fără s-o pot convinge, sau s-o pun, măcar, pe gânduri. Repet, eu am iubit şi iubesc viaţa ca în invitaţia mea ,,Mă cheamă marea//Nu vrei să mergem amândoi?!//Chiar de-o fi toamnă, iarnă-n toi//Să-i simt suflarea.” Am iubit şi iubesc oamenii, fără niciun fel de discriminare. Chiar şi din versul citat, reiese că vreau pe cineva în preajmă. Par un incorijibil, dar asta întră în stilul shakespearian speculat de Mihai Rădulescu în a sa lucrare Shakespeare, un psiholog modern, acceptată pentru doctorat de Marea noastră Buşulenga şi respinsă de comisia politică. Ce căuta la doctorat un deţinut politic?! Am şi eu o poveste cu doctoratul, dar nu e momentul. Aşa e, încerc din răsputeri „să nu par ceea ce sunt...”  
 
Emilia Ţuţuianu: Ce ne poţi spune despre călătoriile tale în Africa, oamenii pe care i-ai cunoscut şi tot ce îţi aminteşti despre anii aceia, experienţe deosebite pentru cineva trăitor în lagărul comunist..  
 
Boris David: Of...! E o întrebare la care îţi pot răspunde cu plăcere dar şi greu. La mijloc e dragoste!... La mijloc e altceva. La mijloc e visul unchiului Alex împlinit, e realizarea visului meu de ducă. În primul rând Africa mea e puţin eterogenă. Ce are Algeria cu Tanzania, sau cu Mozambic, sau, în general, ce au între ele?! O diversitate în unitate, privind aşezarea geografic-geologică, şi o diversitate geopolitică de amalgam. Mi-a plăcut în totalitate, după ce am gustat plăcerea individuală în parte. Cum să compari Sahara şi Hoggarul algerian, cu malul indian al Tanzaniei şi al Mozambicului?! Prima reprezintă aventura călătorului, celelalte două, răsfăţul oceanului, al plajelor interminabile şi inegalabile. Şi oamenii, ca să revin la întrebare. Cu suflete mari, în culori diferite. De la albul magrebian, la tuciuriul tuareg, de la castaniul mozambican, la negrul tanzanian. Frumuseţi diferite, pentru noi europenii, care mai avem şi noi culori creolate, plăcute ochiului, dar ne entuziasmăm în faţa frumuseţii femeilor metise. Nu glumesc. Într-o seară, la un elegant restaurant din Dar Es Salaam, într-o atmosferă specifică unui local de noapte, cu orgă de lumini brăzdând fondul roşu al salonului, m-am pomenit urmărind, fără jenă, două perechi dansând printre mese. Nu eram un copil să nu mai fi văzut femei frumoase, dar cele două partenere de dans, m-au fascinat pur şi simplu. Privirile mele au rămas ca magnetizate până când, una din doamnele cu care eram la cină, m-a tras de mânecă, fără menajamente. Da, viaţa este frumoasă şi prin frumuseţile pe care le întâlneşti la tot pasul. Iubesc această viaţă. Întors la campus, am notat un gând, în vers liric ,,Iubirea e în întreaga-mi fiinţă//E clocot, e lună, e soare//Iubirea e muza ce-n chipu-ţi//E-o lume de basm dătătoare”. Curios, Tanzania şi Mozambicul, în drumul lor spre emancipare, erau curtate, la concurenţă, de ţări ca Uniunea Sovietică sau China, care investeau în construcţii, în special căi ferate, sau în acţiuni de dirijare vădită înspre implementarea comunismului acaparator. Nu au reuşit mare lucru, ţările în cauză fiind atente la orice tendinţă de subjugare economică. Era şi normal, după experienţa câştigată în timpul regimurilor coloniale. Doreau libertatea mult visată, trimiteau localnici la specializare în Europa, în ţări capitaliste, pe termene scurte, şi la întoarcere, cu răbdare înţeleaptă, îi plasau în administraţie, în posturi de conducere. Pe bursele acordate de unele ţări din Estul Europei trimiteau la şcolarizare, dar anii petrecuţi îi făceau pe mulţi să nu se grăbească cu întoarcerea. Exemplul celor care au studiat în România este grăitor.  
 
Emilia Ţuţuianu: Ai avut ocazia să întâlneşti oameni speciali, ai legat prietenii...  
 
Boris David: Da, am întâlnit oameni deosebiţi, printre care încă mulţi rămaşi din rândul coloniştilor alungaţi, care s-au adaptat noilor cerinţe şi au slujit competent instituţiile noilor state. O situaţie curioasă am întâlnit în Mozambic. Spre stupoarea mea am aflat că portughezii care au condus treburile coloniei, să nu uităm că au stăpânit această ţara minunată timp de cinci secole, erau consideraţi în Portugalia ca fiind portughezi de categoria a II-a, având nevoie de aprobări speciale pentru a merge în ţara lor de baştină. Este adevărat că mulţi dintre ei erau membrii unor familii mixte, dar de aici şi până a pierde drepturile cetăţeneşti dobândite prin naştere sau moştenite de la părinţi, a fost o cale lungă a neînţelegerii din partea mea. Printre cei rămaşi şi folosiţi cu încredere pe vechile funcţii, am avut plăcerea să cunosc doi oameni deosebiţi. Directorul General la ,,Direção de Geologia e Minas”, Rui Santos Garcia, originar din Lisabona, inginer geofizician, excelent profesionist, vorbitor fluent de franceză şi engleză, devenit bun amic. Expert în exploatări minere, António Francisco Dâmaso, metis, inginer cu studii la Lisabona, un colaborator de prim rang, devenit prieten peste noapte, partener în călătoriile prin centrele de exploatare a unor zăcăminte unice în lume pentru conţinutul lor de niobiu şi tantal, de pietre preţioase şi semipreţioase, de asbest şi altele. Sunt două nume de prieteni deosebiţi, în compania cărora am petrecut ore şi zile de neuitat. Am întâlnit şi specialişti din ţări prietene, geologul bulgar Anton, doctorul bulgar Tchakârov, familia franceză de medici, Paula şi Pietro, geofizicianul german Cristian şi alţii, colaboratori, parteneri de tenis, de mici excursii pe plajele oceanului. Şi un nume de român, de fapt o familie, ambasadorul României Mircea Zara, istoric, spre deosebire de ambasadorul croitor de la Dar Es Salaam, erudit, amator de tenis, cu doamna şi fetiţa lor de 15 ani, Oana, care s-a lipit de mine şi de Marga. Da, am cunoscut oameni adevăraţi, m-am bucurat de prietenia lor şi de o colaborare profesională excelentă. Am întâlnit şi români care nu ne-au făcut cinste, un fel de politruci, a căror nume nu merită a fi amintite.  
 
Emilia Ţuţuianu: Ce părere ai despre sistemul comunist în comparaţie cu perioada regalităţii, cum te-ai adaptat atunci noului sistem social impus de la Răsărit?  
 
Boris David: Aş putea spune, înghiţind în sec, că n-am auzit de vreun basarabean, refugiat din faţa puhoiului sovietic, să se fi adaptat la noul sistem. A, că înspăimântaţi de cele păţite acasă, au intrat într-o muţenie excesivă, ocolind chiar şi relaţiile cu semenii lor refugiaţi, asta-i altceva. Teama de comisiile de repatriere, ademenirea cu recompense băneşti, ameninţarea directă, i-au făcut să adopte principiile de comportament ale lui Mîşkin: fals, minciună, făţărnicie. Era noul modus vivendi pentru supravieţuire. Cine face astăzi pe eroul atribuindu-şi merite de dizident, nu face decât să aplice şi astăzi principiile amintite. Că le-a aplicat atunci şi le neagă astăzi, nu-i nimic deosebit, dar dacă le-a aplicat atunci de nevoie, iar astăzi minte construindu-şi o platformă falsă de ,,erou”, poate păcăli inutil pe oricine, dar nu pe basarabeni. Am plecat din Basarabia traumatizat de teamă, de amintirea acelui ,,Pohod na Sibir”, iar teama copilului de atunci a rămas în mintea şi sufletul meu şi la maturitate când am înţeles principalul obiectiv, supravieţuirea. Da, la capătul adolescenţei, am bravat şi eu alături de colegii mei participând în noaptea de revelion a anului 1947, în curtea liceului Gojdu, în faţa locuinţei directorului, a părintelui Catană, la manifestaţia de sprijin a monarhiei, cerând, nici mai mult, nici mai puţin, decât întoarcerea pe tron a regelui Mihai I. Atunci, Titus Popovici a ţinut discursul, într-o manieră magistrală, într-un ropot de aplauze. Înţelepciunea directorului şi a profesorului de istorie Dinu Constantin, ne-au scutit de un mare dezastru. Ne-am retras în ordine pe la casele noastre. Totuşi, doi dintre noi, Miron Baciu, fiu de popă, şi Gusty But, pui de neamţ, au dispărut pentru vreo şapte ani. Titus a scăpat fiind fiu de ceferist, ceea ce l-a pus în gardă şi s-a molcomit, cum însuşi a spus-o. După angajare, având la mână patalamaua semnată de Tarasov la Bucureşti, când a smuls acordul ministrului Sorin, spaima absolvenţilor, atitudinea comuniştilor români locali, mă refer la Ştei, a fost de acceptare a noastră, cu tot cu dosarele noastre negre. Atitudinea noastră, cei cu musca pe căciulă, a fost cuminţenie în vorbire şi multă muncă pe linie profesională. Lăsaţi în pace, am transformat laboratorul în casă, centru de instruire, de cercetare, muncind pe rupte, fără limite de program. Am reuşit, am primit recunoaştere, încredere şi linişte. Prin reţinere autoimpusă, am ocolit disputele de opinii şi am înghiţit speranţa într-o revenire la ce a fost. Ceea ce aflam pe surse cum se spune azi, nu rareori ne îngrozea. Încă în anii petrecuţi la Ştei, circulau zvonuri alarmante referitoare la implicarea Spitalului de Boli Nervoase într-un proces de spălare a creierelor. Mai târziu, ascultând vocile Europei la radio, am rămas cutremurat - bunul nostru prieten, medic neurolog, ajuns la Oradea Şeful Spitalului de Neurologie, coordona întreaga activitate a celor din spitalul de la Ştei, cum se spune astăzi, cu punct şi virgulă. A fost un şoc, deziluzie puţin spus, greu de suportat pierderea unuia din bunii noştri prieteni. Viaţa mi-a mai servit şi alte astfel de exemple, care au zdruncinat credinţa mea oarbă în prietenie şi în acel naiv calificativ dat prieteniei - ,,Lucru Sfânt”.  
 
Referinţă Bibliografică:
Interviu de Emilia Ţuţuianu:O viaţă de Om şi un nume: Boris David (II) / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1513, Anul V, 21 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!