Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Emilia Țuţuianu         Publicat în: Ediţia nr. 1511 din 19 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

O viaţă de Om şi un nume: Boris David (I) - interviu de Emilia Ţuţuianu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

,,Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare

Născut în anul 1929 (10 mai) în oraşul de pe malul Dunării, Ismail, din România Mare, Boris David (Daris Basarab, pseudonim literar) este invitatul meu în a ne destăinui fapte, întâmplări, realizări, dintr-o interesantă şi exemplară viaţă de om. În anul 1941, aflându-se sub ocupaţie sovietică, familia sa scapă dintr-o coloană de deportaţi şi ia drumul pribegiei: Boris avea 12 ani. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România începe în primăvara lui 1944 odată cu spargerea frontului pe Nistru, la nici 15 ani împliniți: Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, se încheie în Cetatea Episcopală a oraşului de pe Crişul Repede, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Urmează studiile la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, apoi Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. A lucrat la Compania Naţională a Uraniului ca inginer chimist începând cu anul 1954; în instituţie s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive, realizând o serie de invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). În paralel, a continuat visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză, publicând sub pseudonimul Daris Basarab. Ca editor, am avut privilegiul să îi cunosc scrierile, care m-au ajutat să înţeleg că viaţa, pentru domnia sa, nu se măsoară în ani ci în lecţii însuşite şi misiuni îndeplinite. Iubitorii de carte l-au cunoscut foarte bine în diaspora, iar mai apoi s-a remarcat ,,şovăielnic” şi în România, cu deosebire în paginile revistei Melidonium. Timiditate? Nu, nu cred! Mai degrabă o prudenţă în a ne împărtăşi sentimente şi gânduri, care, aşa cum îmi spunea odată, s-au constituit într-un piedestal pe care a gravat adânc: prietenia, ,,lucru sfânt!”

Între un scriitor şi poporul său există o legătură indisolubilă, o întrepătrundere; aş spune chiar că există o osmoză, pe care scriitorul o transpune în scrierile sale. Autor al volumelor: Povod, Ed. Semne, Bucureşti, 2004; Ecvestra, Ed. Conphys, Bucureşti, 2007; Dor de ducă, Ed. Muşatinia 2014, (autobiografic); Rugul creaţiei - Nicolae Otto Kruch, Ed. Muşatinia, 2014, (dedicat sculptorului Nicolae Otto Kruch); Postume vii, Ed. Muşatinia, 2014, (volum de versuri, un omagiu adus poetei Mariana Gurza), îi confirmă talentul scriitoricesc. Încerc să pătrund în universul lui Boris David printr-un dialog de cunoaştere şi evaluare a unui drum parcurs într-o viaţă de om.

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, spune-mi te rog de unde această dragoste pentru cuvântul scris?

Boris David: Adolescent fiind, elev la Emanuil Gojdu în Oradea, în încercarea mea de a dărâma cumva zidul invizibil, dar real, pe care l-am întâlnit în privirile şi atitudinile colegilor, care mă defineau ca ,,basarabeanul”, m-am aruncat, cu capul puţin plecat, în tot felul de activităţi. Sport de toate felurile, de la atletism, la înot sau baschet, la cercurile de băieţi şi fete bine conturate în viaţa jururilor organizate de părinţii fetelor, la turnee de şah, la excursii prin Apuseni, din toate câte puţin, ca în cântecul lui Julio Eglesias ,,Soy un trujan, soy un señor”. Am reuşit a fi acceptat ca ,,băiat de comitet”. Împins de fratele meu mai mare, am prins gust şi pentru muzica simfonică, participând la concertele organizate la Catedrala Romano - Catolică. Prima întâlnire a fost cu Simfonia a 8-a, Neterminata lui Schubert. Am cântat în corul operetei ,,Pericola” de Offenbach. Se contura în mine un fel de bas-bariton. Într-o zi m-am pomenit luat pe după umăr de noul coleg venit de la Arad, Titus Popovici. Locuiam pe aceeaşi stradă, a Castanilor, o adevărată alee. Am plecat acasă împreună, vorbea mult, am aflat că scrie, m-a invitat la el. Avea o cameră la mansardă, văruită impecabil, având pe pereţi citate şi panseuri personale, scrise într-o dezordine lucie, cu cărbune. Mi-a spus să nu mă sperii, că dacă mă bântuie vreo idee, o va mâzgăli pe loc. L-a întrebarea dacă scriu, am dat din cap a negaţie, mi-a propus să-mi citească ceva proaspăt, am acceptat şi m-am făcut comod într-un fel de fotoliu uşor incomod. Citea lent, nu mai era precipitat, trăgea cu ochiul spre mine, zâmbind uneori. O poveste inspirată din viaţa de la palatul regal de la Săvârşin. Aşa am aflat, cam pe nepusă masă, pentru acele vremuri, că era ,,regalist”. Mi-a plăcut povestirea, mi-a plăcut forma de exprimare cursivă. La acea vreme citeam tot ce-mi cădea în mână şi visam să scriu poezii. Au urmat alte vizite, am înţeles că mă prefera în locul celor cu care se ,,înhăitase”, vorba lui, într-un Cenaclu Literar, printre care se număra şi viitorul scriitor Mircea Zaciu.

Emilia Ţuţuianu: Posibil să fi descoperit în tine un discret şi bun ascultător...?

Boris David: Da, ştiam să ascult şi cu timpul, nu numai că l-am admirat, pur şi simplu l-am adulat. Îl consideram genial, judecând după cum se descurca, de la limbi străine, la matematică. Un erudit în adevăratul sens al cuvântului, lucru neobişnuit pentru un adolescent. Am început să scriu şi eu versuri, pentru mine, doar pentru mine, dar nici nu mi-a trecut prin cap că aş putea să i le arăt. Nici n-aş fi putut s-o fac, deoarece, mereu nemulţumit, rupeam tot ce scriam. O încurajare, totuşi, am primit, de la un prieten de la atletism, Mircea Popescu, mare amator de lectură, cu o bibliotecă formidabilă, a unchiului său, căruia, nici acum nu ştiu de ce, i-am citit o ,,mărturisire” amoroasă. A fost singurul care a aflat de preocupările mele literare în faşă şi singurul care m-a încurajat.

Emilia Ţuţuianu: După terminarea liceului ce a urmat?

Titus a plecat la Litere, eu, urmând pragmatismul vremurilor şi împins de sărăcie, am ajuns la Politehnică. Am continuat să scriu pentru mine, şi, mai ales să rup. Da, Emilia dragă, Titus, fără să bănuiască, m-a împins spre această ,,dragoste pentru cuvântul scris”. Poate că, în subconştient a fost şi marea dragoste pentru poezie a mamei mele, îndrăgostită de Puşchin şi Lermontov, din care îmi recita ţinându-mă strâns în braţe, uitând cât de puţin înţelegeam eu în limba rusă. Muzica versurilor şi căldura vocii mi-au rămas în suflet.

Emilia Ţuţuianu: Ai amintit despre mama ta... te rog să ne povesteşti despre locul tău de obârşie şi copilăria ta la malul Dunării, dintr-o ţară care odinioară se chema România Mare…Cum a fost copilăria ta ?

Boris David: În sufletul meu, Ţara mea a rămas tot România Mare, iar oraşul natal, Ismail, vechiul sat dunărean Smil, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în Cetatea Ismail, aşezat pe malul Dunării, pe Braţul Chilia, face parte din acea parte a Sudului Basarabiei, atât de râvnită de domnitorii Basarabi, de turci, de ruşi, pentru drumul deschis spre mare de măreţul fluviu. Dar Delta, monument al naturii, atracţie ce nu poate fi descrisă în cuvinte ?! Prin 1929, Ismail era deja un port important în drumul spre mare, cu o populaţie de cca. 30.000 de suflete, din care românii reprezentau cam 30%, alături de o structură etnică eterogenă: ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani - într-o armonie etnică greu de înţeles astăzi. Aşa ceva n-am mai întâlnit decât în Banat, după refugiu. Când vine vorba de amintiri din copilărie, împart spectrul larg al aducerilor aminte în două, de la sublim la infernal. Anul 1940, prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică, a pus capăt, într-un mod brutal, copilăriei mele fericite. Da, copilăria mea a încetat la 11 ani. O familie mare, cu patru copii, a oferit mezinului, Prâslea pentru tata, Bob pentru ceilalţi, răsfăţul fără margini. Până şi Ludmila, cu patru ani mai mare, răsfăţata tatii – mă enerva cum se tot căţăra în braţele lui – mi-a cedat locul râvnit, transformându-mă într-un fel de păpuşă. Rezultatul nu putea fi altul. Din cuminte şi timid, am devenit cam încăpăţânat. Cuminte, necuminte, am reuşit, totuşi, să ajung şi pe malul Dunării, pe plaja de sub râpa mănăstirii, şi cum-necum, să învăţ să înot. Mă mai ajuta şi idolul meu George, de-o seamă cu Ludmila, pe care îl admir şi-l iubesc şi azi, la cei 89 de ani ai lui. Totul era frumos, chit că era joaca din curte cu verişoara Varvara care mă învăţa doar prostii, ce să-i faci ?!, apanajul veşnicului feminin, sau cu cel mai iubit dintre câini, Corb, un ciobănesc superb, pe care-l călăream, când spre spaima vecinilor, mai scăpam şi pe stradă, în urmărirea pisicilor. Nu eram un curajos, dar Corb mă învăţa să fiu. Petrecerile părinţilor, organizate de marile sărbători împreună cu alte două familii, care durau câte două-trei zile, pe rând la fiecare, când împreună cu Ludmila aşteptam cu nerăbdare plecarea musafirilor pentru a putea sorbi cu nesaţ restul de băutură lăsată cu neglijenţă prin pahare, sau plecările cu lotcile pe Dunăre, dincolo, la Plaur, sau şi mai bine, la Periprava, iar de acolo, pe canale, spre rezervaţiile celor două Merheiuri, Mic şi Mare, Paradis al păsărilor. Cel mai mult mă fascinau pelicanii, pentru anvergura aripilor, în căutarea cărora, şi peste mulţi ani, plecam cu ai mei, sau singur, pentru plăcerea de a dormi în cort şi a mânca la lipoveni.

Emilia Ţuţuianu: Fantezie, inventivitate şi poftă de libertate... dar cam singur-singurel... aşa au fost toate vacanţele?!

Boris David: Da, singur! ,,Ai mei” adică Doamnele mele, Marga şi Cris, nu agreau nici ţânţarii, nici lipsa unei camere de baie. Ori, Delta la hotel, e ca o masă la lipoveni, fără uhaua făcută din apa Dunării. Ce greu este să spui ceva despre copilărie şi să nu cuprinzi totul! În vacanţă mergeam şi la ţară, la bunicul, Nea Ştefan Nemţeanul, la Sărăria, emigraţi din Moldova din dreapta Prutului, la promisiunile ţarului Alexandru I. Stră-străbunicul meu a fost popă la Piatra, oraş pe care l-am vizitat doar o dată. Mi-a plăcut şi mi-a rămas în suflet. Poate, cine ştie?!.. ne vom întâlni într-o zi acolo, dacă or mai fi zile… Răsfăţul de la Ismail era ceva minor. Îmi amintesc cu multă căldură în suflet de bunica, de colţunaşii făcuţi cu atâta pricepere de mâinile ei... de nopţile când mă întorceam cu harabaua de la cosit, cu hăţurile în mână, bunicul cu ai săi cai cumpăraţi pe sprânceană de la nemţii de la Șaba, unchii şi mătuşile mele lăudându-se cu ,,ruda de la oraş”, cu verişoarele şi verii mei ,,de la ţară”, gata să-mi intre în voie, de zilele petrecute pe malul mării la Tuzla, cu nu mai ştiu ce… Da, am avut o copilărie de basm, cum am mai spus. Cum puteam bănui eu ce avea să vie?! Apariţia ,,din senin” a trupelor sovietice fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă flori, ostaşi cu chipuri de om şi nu de draci, cum ne aşteptam noi copiii să vedem, la felul cum gândim astăzi, a fost o Hiroşima a Basarabiei, dar cu o explozie ,,retard”, ca să folosesc o expresie farmaceutică. De aici a început infernul copilăriei mele pe care l-am descris cu durere în suflet în primul meu roman Povod. Sunt momente pe care şi azi mă feresc să le relatez – coloana deportării din care am scăpat împreună cu părinţii şi cu Ludmi printr-o minune. Ne-a mitraliat aviaţia română semănând moartea şi împrăştiindu-i pe calmucii călare care ne încadrau. O regretabilă confuzie. Basarabeni nevinovaţi au murit de mâna fraţilor lor români. Noi am scăpat...

Emilia Ţuţuianu: Ce amintiri păstrezi în memorie la momentul plecării din Basarabia natală?

Boris David: Teamă, într-o atmosferă de haos. Sintagma ,,Pohod na Sibir” era pe buzele tuturor. Administraţia românească nu a luat nici un fel de măsuri pentru evacuarea populaţiei. Au plecat ,,organizat” doar vârfurile. Panica a cuprins satele printre ţăranii înstăriţi. În oraş, intelectualii, în special profesorii şi preoţii, ca şi foştii ofiţeri albi scăpaţi de urgia revoluţiei bolşevice, s-au adunat în faţa Soborului, al cărui clopot cunoscut ca ,,Bolişoi”, pe care îl auzeau şi cei din Tulcea, a început să sune fără oprire. Erau şi naivi care sperau că ,,trădarea celor de la Bucureşti” va fi ,,reparată” de Germania, că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin era de fapt un simulacru, parte din strategia politicii germane. Singura cale de plecare era Dunărea. Situaţia din port nu promitea mare lucru. Cursa vaporului cu zbaturi, ,,România Mare”, nu putea asigura îmbarcarea decât a unui mic număr de pasageri, trăgând după ei bagaje multe, greu de manipulat. Și toate acestea de Sfintele Sărbători ale Paştelui, din aprilie 1944, tata era pe front, fratele pe front, singurul bărbat, George ! Mama, Ludmi şi eu, cu o valiză cu ceva haine şi un sac plin cu cozonaci. O idee salvatoare a lui George şi cu toate riscurile asumate, ne-am îmbarcat pe vapor pentru direcţia contrară, spre Chilia, în întâmpinarea ruşilor! A mers! Ne-am întors cu aceeaşi cursă, fără să mai coborâm şi am continuat drumul spre Tulcea. În ultima telegramă de la tata, eram avizaţi că se retrage cu unitatea militară la Călăraşi. Apoi cu trenul până la Feteşti, important nod de cale ferată, cu vagoanele împinse pe o linie moartă de aşteptare şi un bombardament ca în filme. Aviaţia americană a smuls şinele de cale ferată, le-a încovoiat şi înălţat spre cer, a distrus vagoane şi a împrăştiat morţii. Totul s-a liniştit, dar nu şi sufletele noastre înspăimântate. Mama ne mângâia şi ne îndemna să ne rugăm împreună. Era călită din zilele revoluţiei bolşevice când a înfruntat teama şi disperarea pe străzile Odessei. Culmea ironiei, dacă ironie aş putea s-o numesc, tata era şi el în gara din Feteşti, în vagoane, ca şi noi, în drum spre Călăraşi, unde ne-am regăsit răvăşiţi. La cei 15 ani, am simţit că mă despărţisem pentru totdeauna de copilărie, de oraşul meu iubit, de râpa de sub mănăstire. Din păcate s-a adeverit…

Emilia Ţuţuianu: Din condeiul publicistic al tribunului Basarabiei româneşti, Vasile Ţepordei, am cunoscut şi am simţit cum bate inima pământului, am cunoscut sufletul, nevoile, durerea şi frumuseţea locurilor şi a oamenilor. În volumul Dor de ducă (n.n. Editura Muşatinia, 2014) ai scris că ,,o singură dorinţă” ai înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia şi că ar fi fost prea dureros să afirmi că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova. Ce ne poţi spune despre anii tinereţii şi sosirea în România, despre studiile liceale la un liceu cu tradiţie din Oradea…

Boris David: În cartea mea de identitate scrie negru pe alb, la locul de naştere, Ucraina, Ismail. Ostentativ, când am de completat datele personale, eu trec Ismail, Basarabia. Nu pot altfel. M-am născut în 1929, în România, în România Mare! N-am fost, încă, admonestat, cu toate că se spune că încalc legea... Pentru mine, Republica Moldova, Ucraina, sunt făcăturile diabolice ale lui Stalin prin care a urmărit să şteargă raptul comis. Şi felul în care a împărţit Basarabia şi Bucovina între Moldova şi Ucraina, dând Ucrainei sudul Basarabiei cu Gurile Dunării şi Nordul Bucovinei, iar Moldovei Transnistria care nu a aparţinut niciodată României, Moldovei sau Basarabiei. Avem români acolo, ca şi în alte părţi ale lumii, dar nu şi drepturi teritoriale. În schimb complicaţii peste complicaţii.

Dar să revin la întrebare. După refugiu, căutând un loc mai liniştit, mai sigur, pentru statutul nostru de fugari din Uniunea Sovietică, am încercat la Călăraşi, la Râmnicu Sărat, unde am făcut un an la Liceul Regele Ferdinand, la Beiuş şi în final la Oradea. Pe tot parcursul am fost urmăriţi şi ademeniţi de comisii mixte de ,,repatriere”, formate din ,,civili” sovietici şi ,,civilii” români. Ideea naivă de a ajunge cât mai departe de graniţa cu Basarabia, ne-a salvat într-un fel nesperat. Episcopul ortodox Nicolae l-a încadrat pe tatăl meu în funcţia de Şef al Serviciului Arhive, funcţie pe care a deţinut-o şi la Ismail în cadrul Episcopiei Ismailului şi Cetăţii Albe. Ceea ce a făcut însă peste aşteptări episcopul Nicolae, a fost un gest de curaj, de sfinţenie sufletească, dându-ne o locuinţă chiar în Palatul Episcopal, o adevărată cetate în plin centrul oraşului. S-a întâmplat în 1945 când, Nicolae Popoviciu se mai bucura de oarecare respect din partea autorităţilor locale. Cu timpul lucrurile s-au mai limpezit puţin, pentru noi vreau să spun, dar nu şi pentru cel care ne salvase. L-au urmărit, l-au destituit, l-au arestat, l-au trimis la o mănăstire. Vremurile erau grele pentru refugiaţi ca noi, sufeream, la început, de sărăcia care ne apăsa, mereu cu gândul la vremurile bune de acasă; am mai dat ceva meditaţii unui copil la matematică şi română ca să-mi pot cumpăra un pantalon, o bluză; încet, încet, am scăpat de complexe, am pătruns în cercuri de băieţi şi fete, mi-am făcut mulţi prieteni şi prietene, eram acceptat în familiile ,,bune”, dansam bine, înalt cu plete, atât cât mă lăsau la liceu... şi câte şi mai câte… Visam să devin scriitor, poet liric, cum îmi spuneam, să merg la Litere, mă îndrăgosteam uşor dar şi mă retrăgeam repede, mânat cumva de preocuparea de a avea ,,material” de inspiraţie. Nu zâmbi, aşa gândeam atunci...

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, candoarea şi optimismul te caracterizează şi acum... când ai acceptat ,,înfrângerea”, când ai renunţat să mergi la Litere?

Boris David: Privind puţin înapoi, încerc un regret faţă de meteahna nemulţumitului de sine însuşi, care mă împingea la distrugerea ,,operei mele literare”. Mi-amintesc de multe frânturi din poeziile mele lirice, pe sărite cumva şi trebuie să recunosc că m-am mai plagiat din când în când, prelucrând în scris teme vechi în posturi noi. Nu, nu m-am dus la Litere. Pragmatismul la modă în acele vremuri, m-a împins la Politehnică, la Chimie Industrială. Făcusem parte din Cercul ştiinţific de Fizică şi Chimie, organizat de fantasticul profesor Oşorhan, inginer de profesie, dar întors de pe front cu niscai probleme de sănătate. Din cercul lui ne-am dus opt elevi şi am intrat toţi, plus o fată de la Liceul Oltea Doamna, despre care s-ar putea să mai aduc vorba, cu voia ta...

Emilia Ţuţuianu: Prin anii 1918-1920, Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeţi. Pe fundalul socio-politic de atunci s-au făcut mari eforturi pentru ca lucrurile să-şi schimbe atât sensul cât şi mersul. Cărturari, preoţi, puţinii intelectuali care existau încercau să schimbe ceva în viaţa societăţii care mergea de-a-ndoaselea. Dacă ar trebui să fac o comparaţie aş spune că Dostoievski, în romanul Idiotul, surprinde excepţional prototipul omului din acea perioadă, mă refer la descrierea prinţului Mîşkin. Ca să supravieţuieşti trebuia să fii fals, mincinos şi făţarnic. Mă gândeam, citind cărţile tale, că opţiunea ta de a studia într-un domeniu tehnic te-a salvat de neajunsurile societăţii în care te aflai. Ai urmat studii universitare de chimie. Ce te-a determinat să alegi acest domeniu şi cât de greu a fost să ajungi acolo unde ţi-ai propus, dat fiind faptul că refugiaţii basarabeni aveau un statut mai…special?

Boris David: Faptul că între anii 1918 şi 1920, statisticile arătau că ,,Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeţi” rămâne de răscolit şi interpretat puţin prin arhivele vremii. Întotdeauna, ca de altfel şi azi, statisticile au răspuns unor comenzi care ţinteau şi o fac şi în prezent, unor interese politice de moment. Ştim bine că nici în ,,viaţa la ţară” din celelalte provincii româneşti ale Vechiului Regat, situaţia nu era roză. Dar, să nu uităm că în scrierile unui Nistor, sau Iorga, nu găsim un asemenea mod de abordare, ei fiind şi oameni de ştiinţă, şi oameni politici. Imediat după Revoluţia din Octombrie, Basarabia a fost locul de refugiu al celor scăpaţi de urgia revoluţionarilor, profesori, preoţi, ofiţeri albi. Alături de preoţii români ai locului, prin Episcopiile reactivate, prin existenţa unui învăţământ teologic de înaltă clasă la Chişinău, cu toţii au format o adevărată frăţie luptând pentru o viaţă liberă, liberă de teama bolşevismului acaparator, bun urmaş al imperialismului ţarist. Politica de denigrare a Basarabiei şi a basarabenilor nu s-a referit doar la perioada amintită, aminte-mi aduc de lucrarea lui Geo Bogza, Basarabia ţară de pământ, publicată în 1939, dar bazată pe observaţiile făcute în 1934, bine rumegate. Caracterul denigrator, ieftin aş spune, m-a făcut să reacţionez, dând o replică, târzie, tristă, pe care am întitulat-o ,,Basarabie, ţară râvnită, ţară sfârtecată”. Mi-am amintit deunăzi de acea revoltă a mea şi fără să vreau m-am oprit la zilele noastre, la Carmen Avram. Prin ,,documentarele” televizate se străduie să prezinte doar ,,răul cel mai rău” de la noi de acasă, lansate cu mândrie pe piaţa filmului apusean, care apreciază asemenea ,,informaţii preţioase”, răsplătindu-le cu premii, sau măcar nominalizări. Pentru mine ,,scopul personal scuză mijloacele”, nu diferă mult. Alte vremuri, aceeaşi atitudine discutabilă, ca şi în Parlamentul European unde, unii europarlamentari români, denigrează ţara care i-a trimis, pe şleau.

Dar să revin la Mîşkin, la principiile lui de viaţă. Da, s-au aplicat pe scară largă în perioada noastră comunistă. Să fii fals, mincinos, făţarnic, faţă de sistem, faţă de crezul tău, faţă chiar şi de prieteni. Au fost destui care au făcut artă din asta. Şi eu am fost victima a doi-trei ,,prieteni” şi, vreau să spun, dezamăgirea este dureroasă. Cel mai flagrant a fost modelul pe care l-am folosit în Povod pentru a-l contura pe doctoral Mircev. Şi la noi s-au spălat creiere, şi chiar sub nasul meu, la Ştei, fost Petru Groza... Totul e să afli la timp!

Emilia Ţuţuianu: Totul e văzut de cel care-i totul...

Boris David: Da, dragă prietenă, opţiunea de a lăsa baltă visul meu de literat a fost dictată de pragmatism, de mizeria economică în care mă scăldam. Se cereau ingineri, se construiau fabrici, se încuraja cercetarea tehnologică şi tehnică. Mi-a plăcut la facultate unde m-am aplecat cu precădere spre aparate şi instalaţii, spre electrochimie. Orele de laborator m-au atras, în detrimentul unor discipline care implicau toceală. M-am ferit de chimia organică şi am ales ,,tehnologia anorganică” în care mi-am pus sufletul. M-am înţeles bine cu academicianul Drăgulescu, cu Vasile Cocheci de la Tehnologia Anorganică şi cu Facsko de la Electrochimie. N-aveam timp chiar de toate fiind prins de ,,vraja” întâlnită chiar la intrarea la facultate.

 
Referinţă Bibliografică:
O viaţă de Om şi un nume: Boris David (I) - interviu de Emilia Ţuţuianu / Emilia Țuţuianu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1511, Anul V, 19 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Emilia Țuţuianu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emilia Țuţuianu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!