Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1642 din 30 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

Două grade de libertate şi un prieten. Vol.1
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Pe trotuar alături saltă / două fete vesele. / Zău că-mi vine să las baltă / toate interesele.”  
Împricinatul cu interesele a fost Topârceanu. Tot el, mai breaz, susţinea în „Vara la Ţară” :  
Ca un fluture pe floare,/Beat de soare,/Pentru ce să mor aşa ?  
Nu mai vreau tărănci naive,/Primitive.../Mie daţi-mi altceva !  
Daţi-mi, daţi-mi strada-ngustă/Unde gustă/Omul viata mai din plin,  
Cu trăsuri, femei cochete/Si cu fete/Încălţate cel puţin !  
M-ai amintesc de altul şi mai breaz, parcă îl cheamă Alecsandri (nu cu x care, după părerea lui devine Alexandri adică sc în loc de cs) şi scrie negru pe alb:  
Mândruliţă de la munte, /Ce nu treci colea, pe punte,/Să te strâng la pieptul meu?  
Că te-aş face, zău, puicuţă, /Să urăşti a ta căsuţă/Şi să uiţi pe Dumnezeu.  
Îndemnând fetele mari să calce morala şi să-L uite pe Dumnezeu.  
Părerea orăşenilor despre viaţa la ţară.  
Acum vremurile parcă s-au schimbat. Oare mai sunt pe lume şi oameni care fac ce spun sau spun ce fac? Poate!!  
Prefaţă
Totuşi mai există pregnant, cel puţin la noi, două lumi complet diferite. Lumea oraşelor cu moralitatea ei liberă dar şi cu chiloţi şi sutiene chiar la fetiţe de 3 anişori pe plaje. Ţinuta vestimentară orăşeană prezintă omul în postură de actor pe o scenă de trei parale. Nu este departe nici concepţia moral-socială. Fostele cocote din Crucea de Piatră Bucureşteană au devenit acum reprezentative pentru doamnele din înalta societate a banului, indiferent dacă sursa averii a fost moştenită sau dobândită prin mariaj.  
Există o acţiune comună faunei, florei şi admiţând că omul este creaţie Divină prioritară, umanităţii. Se numeşte perpetuarea speciei şi include nu numai hrănirea şi educarea puilor ci şi crearea prin însămânţarea celulei primordiale în speţă ovulul. Scriitorul Giovanni Boccaccio, în opera sa Decameronul, o numeşte „o faptă plăcută Domnului, băgarea dracului în iad”. Actual la oraş se numeşte sex iar la sat s-a instituit o tăcere completă asupra ei şi, deşi esenţială pentru existenţa speciei umane, se practică numai la întuneric ca o crimă sau furt considerând amorală orice aluzie asupra ei. E bine, este rău putem analiza la rece.  
La ţară populaţia mai are tradiţii, port, bunăcuviinţă. Funcţionează o severă poliţie a moravurilor care menţine sănătoasă comportarea moral-socială a tuturor membrilor comunei. Vecinii, incluzând întreaga comună, se cunosc, se salută dar şi se judecă reciproc. Cele două societăţi s-au interpătruns prin locuri de muncă şi şcoli. Cel mai neplăcut aspect este pretenţia orăşenilor dea deţine întreaga cultură, ştiinţă şi chiar biserica. De la oraş vin toate directivele bune sau rele tinzând spre o uniformizare în rău.  
Mentalitatea civilizată, respectoasă şi totuşi fermă a ţăranului român ar trebui cultivată, difuzată, chiar studiată în şcoli. Românul prin tradiţie nu a plecat nicicând capul. El stă însă din respect cu cuşma-n mână în faţa celui pe care şi-l consideră superior, mai bine pregătit.  
Rezumat
După peripeţii pe un velier în largul apei Ionel readuce de mână fetiţa mămicii care i-a cedat-o fără inventar pentru o excursie în doi deşi era coșgocea fata de măritat în plin înţeles al cuvântului. Deşi fata mai era la întoarcere tot fată la propriu, a urmat în scurt o căsătorie respectând toate tradiţiile. Mirii îşi petrecuseră copilăria împreună jucând arşice în ţărână. Mirele însă venea acum de la oraş unde studia la facultate.  
Dar să urmărim idila. Rog pe Domnişoara Cucu (vezi Steaua fără nume de Mihail Sebastian) şi întreaga conducere a poliţiei de moravuri a comunei să evite citirea acestor rânduri deoarece autorul şi-a permis detalii care le-ar putea deranja.  
Plecarea
Soarele cobora la orizont invizibil datorită pădurii de nuci prin care se plimba Anica. Terminase treburile casei şi-şi aştepta tatăl care mai era la muncă. Nu strica o clipă de odihnă pe piatra ei din golfuleţul lacului care limita pădurea şi se întindea cât vezi cu ochii spre dealurile de la orizont împădurite tot cu nuci falnici ca cei care o înconjoară. Se mai apleca din când în când să culeagă câte o nucă, două, cu coaja verde încercată de alte rozătoare ale naturii care, nevăzute, mişunau în jurul ei. Cu mare dexteritate spărgea nuca culeasă frământând două în aceeaşi mână. Nuca se spărgea în două bărcuţe pe care le golea, pe gânduri, de conţinutul care dispărea apoi în guriţă. Bărcuţele golite erau restituite solului spre a împlini alte etape ale nesfârşitului lanţ trofic.  
Printre copacii rari dar bogat înfrunziţi de nu vedeai rază de soare se întrezărea de pe acum lacul scăldat în soarele care se apropia de linia orizontului. A ajuns la piatra cu pricina, jilţul sau dacă vreţi soclul pe care-şi aşeză cu demnitate efigia. Cu picioarele goale răcorite de apa care o înconjura din toate părţile îşi admira, ca de fiecare dată, icoana vie oglindită de luciul lacului.  
Şi era, pe drept, o adevărată icoană, cu toate că era lipsită de sfânta aureolă. Două corniţe negre ca pana corbului împungeau mânecuţele lucitor de albe ale iei brodate cu fir verde de arnici. Ele încadrau o faţă veselă bine luminată de ultimele raze ale soarelui. Ochii strălucitori ca două luminiţe reflectau o inteligenţă ieşită din comun. Este şi normal deoarece era printre puţinele fete ştiutoare de carte din comună, dacă nu chiar unica. Băieţi şcoliţi mai găseai în satul măricel dar fete cu cartea-n mână mai va.  
Umbrele de pe luciul lacului se estompau în roşiatic odată cu coborârea soarelui spre orizont. La un moment imaginea frumoasei fete începu să unduiască apoi dispăru odată cu ultimele raze devenite roşu foc. Totodată la portiţa micului golf a apărut o întreagă flotilă de nuci, majoritatea fiind bărcuţe de o jumătate de coaja. Lent, dusă de zefirul de apus al soarelui, flotila înconjoară picioarele fetei. Încercând să dirijeze o bărcuţă care o gâdila Anica îşi înmoaie involuntar un deget în apă. Scos din apă, degetul îi dă o impresie de răceală, dar curios, numai pe jumătatea sa aflată în direcţia lacului deşi întregul deget era ud leoarcă. O impresie de moment uitată imediat. Tot admirând mişcarea de acostare a flotilei gândurile zburau aiurea, poate şi la Ionel, băiatul agronomului întors recent în sat de la facultatea pe care o urma, cu care a ţinut o mică palavră inofensivă înaintea sosirii flotilei de nuci.  
Auzind chemarea la masă strigată de mămica la sosirea tatei, Anica se grăbeşte spre casă unde, printre altele, o aştepta şi patul care parcă o chema să se odihnească.  
Dar până la pat rutina de seară cu seară cu seară. În iatacul ei Anica se duse la bibliotecă de unde selectă cartea cu semnul pus aseară. O răsfoi puţin apoi o puse la loc. Gânduri grele o apăsau. Mai întâi întâlnirea cu Ionel întors de la facultate. Era pe drumul spre centrul de colectare a laptelui de la care se întorcea acasă cu canistrele golite. Este oprită de Ionel pe care nu-l remarcase. Bucuria revederii a fost de ambele părţi, Au avut ce să povestească în dauna timpului care trecea, lent dar ferm. Când, în sfârşit, şi-au luat ziua bună Anica a plecat fără canistre care au rămas odihnindu-se pe trotuar. Ionel le-a luat şi pâş pâş merge după ea evitând să-i tulbure gândurile. Mămica a văzut-o şi zâmbind o întreabă unde sunt bidoanele. Le văzuse de fapt în mâna lui Ionel. Anica a tresărit trezită din cine ştie ce gânduri şi a dat să se întoarcă după ele. Dând cu nasul de Ionel s-a roşit până-n vârful urechilor şi, cu un pripit „mulţumesc” a zbughit-o cu bidoanele în mână. Reamintirea fir cu fir a micii idile a făcut-o să se ducă la lada de zestre unde se afla trofeul cel mai scump ei. O „colivie pentru păsărica” cum o prezentau cu surle şi trâmbiţe tarabagii de pe muntele Găina. Relicva i-a stârnit o altă amintire. Anul trecut pe la începutul verii asociaţia agricolă a organizat o excursie la care au participat toate fetele de măritat si flăcăii satului la „Târgul de fete de pe muntele Găina”. Acolo nu se vând tinere sclave şi nici nu se închiriază cu pat cu tot ca la bordeluri. Nu! Fetele de măritat îşi târguiesc ele înşele, fără aportul tutelar al părinţilor, perechea sortită. Nu numai dintre flăcăii prezenţi acolo ci pot face comparaţii cu cunoştinţe mai vechi. Este o ocazie unică să joace sârba în doi mai liber, flăcăul putând strivi sânul fetei de trupul său vânjos. Şi mâinile pot coborî cu puţin sub brăcinar, lucru interzis de puritanele satului care n-au ce căuta la acest târg al tinereţii. Un întreg comerţ a devenit specific evenimentului între care cel mai erotic element este „colivia pentru păsărica”” o pereche de chiloţei nostim brodaţi. Ionel, cu care a colindat târgul, i-a ales drept cadou o astfel de colivie, cu dedicaţia şoptită „pentru noaptea nunţii”. De atunci cadoul a devenit sfântă relicvă. În fiecare sâmbătă seară, după baia de curăţenie trupească, îmbracă colivia şi se admiră în oglindă. Aşa va arăta în noaptea nunţii când va oferi soţului floarea tinereţii sale. Bineînţeles că, chiloţeii, se întorc în lada de zestre înainte de a pune capul pe pernă. Cămaşa de noapte lungă până la glezne o apără suficient. De muşte!  
De astă dată, rumegând plăcutele amintiri, a fugit goală puşcă să facă un duş spre a mai încerca o dată colivia. Drumul s-a intersectat cu frăţiorul Marin, proaspătul contabil al asociaţiei. Admirativ acesta a zis în trecere: „Eşti tentantă. Acoperă-ţi nurii” Dar tot a făcut duşul şi tot s-a împăunat cu chiloţeii în faţa oglinzii.  
Ce vreţi simple gânduri, poate erotice, ale unei ţărăncuţe, e adevărat, intelectuală doar are 8 clase şi o bibliotecă grăsuţă.  
A doua zi cocoşul a fost mai leneş ca ea. Când, potrivit cutumei, vestea deşteptarea odată cu răsăritul soarelui, Anica era deja pe fotoliul ei din golf spre a urmări soarta flotilei care, parcă, ocupase toată plaja la limita cu unduitoarea apă. Bărcuţele începeau să freamăte apoi lent au purces spre mijlocul golfuleţului cu tendinţa vizibilă de a ajunge la portiţa de acces spre larg. Se iluminase bine de zi când Anica înmuie, de această dată voit, degetul în apă, Scos din apă degetul îi dă aceeaşi impresie de răceală dar pe faţa dinspre pădure.  
„Vântul trebuie să fie! Tot el mişcă şi flotila de nuci” îi pică, aşa din senin, fisa.  
La chemarea cocoşului începeau şi treburile casnice. Se grăbi deci să hrănească armata de găini devenite dintr-odată flămânde. Şi astfel începe o nouă zi de cotidian. Problema vântului şi a flotilei de nuci putea să rămână pe mâine, dacă o fi mâine vreodată.  
După muls vacile spălate şi ferchezuite aşteptau văcarul să le ducă la păscut. Băieţii se puteau duce la şcoală ne mai trebuind să pască vitele. Anica a avut noroc de părinţi mai deschişi de cap şi de un frate mai mare bun la carte de la care a „furat” începuturile scrisului şi al aritmeticii. Acum avea 8 clase cu diplomă de absolvire şi chiar câteva coroniţe primite cândva. Coroniţele culegeau praful din mica ei bibliotecă foarte des vizitată  
Frumuşică, cu zestre corespunzătoare, era floarea cea mai râvnită de toţi flăcăi. Dar nu ajungea oricare la nasul ei. Nu că ar fi mândră cu ifose. Din contră, vânjoasă putând doborî ursul şi deosebit de băieţoasă nicidecum nu o puteai considera sfioasa fată de măritat. Era unul din motoarele active ale satului prin toată comportarea ei.  
Ionel poate ar fi o pereche potrivită. Viitor agronom, acum la studii, avea perspectiva unei vieţi cu activitate intelectuală aplicată direct muncii fizice. Anica, şi ea intelectuală în înţelesul satului, avea aplicaţii mecanice de parcă ar fi fost făcută de un neamţ nu de un neaoş ardelean tatăl ei. Repara tot ce-i cădea în mână, de la tractor la Mercedes-uri. Acestea se înmulţiseră în sat de când cu asocierea ţăranilor care a mijlocit câte o adevărată avere pentru fiecare. Ce mai, cei ce se aseamănă se şi potrivesc. Poate va da Domnul să facă o măreaţă nuntă împreună. Pe drept ar juca tot satul. Dar …. deocamdată …. Nu-i vorbă de timiditate. Îşi spun verde în faţă tot ce au în cap. Dar sunt alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei. La urma urmei de ce nu şi problema vântului şi a cojilor de nucă? Sigur ar rezolva-o dacă ar sta de vorbă. Si doar timpul le stă în cale deoarece motive de întâlnire nu trebuie căutate chiar cu lumânarea. E mic satul pentru lumea lor deşi e măricel.  
Şi a dat Domnul, seara pe la izvor cum zice poemul, să se întâlnească „cu totul întâmplător”. Si ce au avut ei de comunicat, sufleteşte de la om la om sub clar de lună? Păi despre flotila de noapte şi zefirul de seară şi de dimineaţă care bat în contracurent. Timiditate? Ba! Doi viitori academicieni în discuţie pe holurile academiei.  
Şi Ionel a ascultat-o pe Anica cum debita despre avantajele roţii pătrate faţă de aceea rotundă. Mai mare dragul. Nici nu s-a sfiit să o ia în braţe şi să-i şoptească la ureche, poate chiar între pupice: „Măi fetiţo, ce ai descris acum nu sunt decât două grade de libertate şi un prieten, vântul!”  
Biata fetiţă. Se simţea atât de bine strânsă în braţe vânjoase care pot purta coasa. Şi pupicele? Nici nu mai ştie de au fost două sau nouă. Şi nici la câte a răspuns!. Tot şoptit la ureche, după un pupic mai acătării dat cu foc, Anica i-a zis: „Lămureşte-mă!”, scurt, fără timiditatea jucată de obicei cu aceste ocazii.  
Nu era momentul să o lămurească cu vârf şi îndesat. Mai existau cutume ale satului şi bunăcuviinţă îndestulătoare. Dar Ionel face, într-un fel un avans.  
- Ce-ar fi să-ţi iei un mic concediu de la tăticu şi să plecăm împreună la Cluj unde-ţi pot arăta pe viu ce a ajuns astăzi flotila ta de coji de nuci.  
Roşie ca un rac fiert, dar ferită de întunericul care de multicel se lăsase, Anica se depărtă puţin de el ca să n-o trădeze fierbinţeala. Melancolic, cu gândurile prin diferite cotloane ale aducerilor aminte plăcute se aventură şi ea în idilă cu prosteasca întrebare:  
- Chiar vrei să ieşi cu mine la oraş? N-o să râdă trecătorii de noi?  
- „Păi o să te încalţi şi tu! Sper cel puţin.” Veni şugubăţul răspuns.  
Amândoi aveau motive să dea din coadă. Mână în mănă au traversat păduricea sporovăind. Anica locuia la limita dinspre sat a pădurii în vilişoara care a luat locul bătrânei căscioare ce adăpostise moşii şi strămoşii. Au mai sporovăit aşa de-o oră până să mai folosească una ca să-şi spună noapte bună şi in sfârşit au plecat fiecare pe cărarea sa. Fără pupic de noapte bună. Nu se cade în public iar Domnul Dumnezeu vede tot şi pe cel mai negru întuneric, ceea ce nu era cazul deoarece luna strălucea aproape plină.  
A doua zi spre seară s-au întâlnit, tot din „întâmplare” tocmai la izvor deşi apa curentă din sat nu mai solicita reîmprospătarea stocului celei potabile. Cu reticenţe în glas deoarece, judecat la rece, i se păruse aventuroasă propunerea făcută cu îndrăzneala oferită de umbra copacilor în pragul nopţii, Ionel tatonă:  
- Îţi dă voie tăticul?  
- Chiar ai vorbit serios aseară? Mama a avut reticenţe în acest sens. Tata a dat din coadă, poate scapă de-o gură de hrănit.  
- Se referă la perioada plimbării noastre orăşeneşti?  
- Tu ce crezi? Doar n-oi fi sperat să-ţi fi acordat, aşa, tam nesam mâna! Doar n-ai cerut-o în genunchi.  
S-au uitat zâmbind unul la altul, iar el a ripostat:  
- Şi ce-ai fi răspuns dacă …  
- Te-aş fi pus la punct cum meriţi. Să faci întâi armata cum se cuvinte înainte de a te gândi la urmaşi.  
- Şi totuşi accepţi să vii cu mine. Înţeleg că ai acordul. Pe când plecarea?  
- Ieri dimineaţa cu primul tren!  
- Neserioas-o.  
- „Prostuţule! O fac eu dacă tu nu eşti în stare”. Şi îi administră tendenţios un dulce pupic mai si-l răstoarne. „Doar nu suntem în spaţiul public. Nu mai acolo s-ar supăra Dumnezeu pe noi.”  
Reguli publice stabilite de Domnişoara Cucu, care şi-a pierdut şi numele în puzderia de ani trecuţi, nu şi himenul. Ionel a strecurat o mică corecţie.  
- Fi atentă! Nici pe velier nu vom fi pe spaţiu public. Dacă-mi vine acolo chef de pupice?  
- Tot ce-mi admite Dumnezeu pot obţine şi de la tine ca de la orişicine. Să nu speri la indulgenţe.  
- Aşa să ne ajute Dumnezeu fetico!  
După o mică pauză Anica se dezmeticii.  
- „Dar ce-i un velier”? Deveni ea dintr-o dată curioasă.  
- Coaja ta de nucă care a format flota adusă de vânt.  
- Si tot vântul formează motorul velierului tău?  
- Este impropriu spus. Vântul este prietenul care suflă în velă şi prin asta împinge barca.  
- Nu mă prosti. Din întâmplare, dar datorită „puterii mele de deducţie”, am aflat că numai anumite vânturi pot deplasa flotila in direcţia dorită.  
- Ai perfectă dreptate. Numai că o altă „fetiţă” născută ceva mai devreme m-a sfătuit cum să-i spun prietenului meu vântul în ce direcţie doresc să mă împingă.  
O slabă roşeaţă apăru pe faţa ei. Se îndepărtă puţin de el şi, afişând o gelozie evidentă, îl apostrofă:  
- Mă faci geloasă. Te gândeşti la alte fete când eu sunt în braţele tale? O fi o orăşeancă „încălţată” ca motanul din poveste?  
- E-te-te! E prima declaraţie de dragoste care mi se adresează astăzi.  
- „Dar ieri sau alaltăieri?” ripostă Anica înroşindu-se ca bujorul. Cam are noroc Anica cu întâmplătoarele întâlniri tocmai la umbra inserărilor târzii.  
- Tu o iei chiar în serios? Mă referam la o „fetiţă” de peste 4 mii de anişori trăitoare în Vikingia sau Fenicia.  
- Ce ştia ea despre întâlnirile noastre?  
- Tot ceea ce presupui tu despre părerile ei. Crezi că pe atunci nu existau păduri sau măcar înserări?  
- Şi, mă rog, ce ţi-a şoptit frumoasa de mii de ani?  
- Că mâne pe la 9 voi trece cu maşina să te iau. Plecăm direct la Cluj.  
- Cu maşina!?  
Nu i-a sărit de gât cum, probabil se aştepta. Brusc a intervenit o timiditate stânjenitoare între ei. S-au luat de mână şi încetişor au purces spre casă în linişte absolută.  
La poarta căsuţei ei Ionel îi urează noapte bună cu o timidă strângere de mână. Ea, parcă trezită din amintiri spinoase reîncepu firul conversaţiei întrerupte:  
- Stai o clipă să mă dezmeticesc. Deci vrei să mă iei cu maşina?  
- Şi ce este rău în asta?  
- N-ai auzit ce a păţit Violeta cu camionagiul care o ducea în oraş? Sărmana fată!  
- Acum îmi pică fisa. Cu alte cuvinte nu ai încredere în mine?  
Anica se simţi ca lovită în moalele capului. Întrebarea normală pusă o irită şi stârni o avalanşe de gânduri. Nicicând Ionel nu s-a purtat urât cu ea. Ocazii ar fi fost cu duiumul. Doar s-au juca de când lumea în nisipul satului. Ezita să răspundă. În fond chiar nu ştia ce să spună.  
- Da! … Adică nu! …Nu ştiu. Cu maşina?... Numai noi doi! ... dacă …  
- Dacă ce?  
Şi o luă ferm în braţe sărutând-o nebuneşte, chiar sub felinarul din colţul străzii.  
- Hooo! Nebunule, ne văd vecinii.  
- Păi să aibă ce vedea.  
S-au privit o clipă mai lungă ochi în ochi apoi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni s-au contopit într-un sărut.  
- Craiule! Şi zici că pe velier nu este „spaţiu public”.  
- In dormitorul tău este oare „spaţiu public”?  
- Ce legătură are una cu alta? Ce este în fond velierul?  
- O barcă mai mare care are un catarg de care se prinde vela. Vela este o pânză mare care prinde vântul şi formează astfel motorul bărcii.  
- Înţeleg, Dar ce are cu „dormitorul”?  
- Măi fetiţo. Cu velierul se pot face plimbări lungi chiar de peste o săptămână. Noi vom locui trei zile în cabina bărcii în timp ce tu te vei împrieteni cu vântul ca el să-ţi facă poftele ducându-te unde vrei.  
Roşie ca focul, chiar sub felinarul aprins Anica ripostă:  
- Trei nopţi în acelaşi pat?  
- Dacă vei voi tu asta, de ce nu! Dar vom avea fiecare un pat propriu. Este adevărat în aceeaşi cabină. Nu uita să-ţi iei peria de dinţi şi, poate, cămăşuţa de noapte. Ai pe barcă tot ce-ţi trebuie, inclusiv o bucătărioară în care să dovedeşti calităţile de gospodină.  
De fapt au mai fost împreună în diferite excursii şi şi-au permis mici libertăţi. Dar acum nu mai este fetiţa nevinovată. Acum are sentimente ferme dictate şi de hormoni. Îi venea chiar să-i sare în braţe cu un dulce pupic. Dar ce ar zice el despre o astfel de neruşinare? În consecinţă, mai domolită, totuşi obiectă:  
- Oricum trei zile ca soţ şi soţie fără binecuvântarea lui Dumnezeu? Mă mai aduci acasă cum m-a făcut mama?  
- Depinde de tine şi numai de tine. Binecuvântarea Domnului Dumnezeului nostru o putem obţine oriunde şi oricând Nu necesită neapărat un popă şi o uşă deschisă de biserică.  
Ionel nu preciza. Înţelesul „Depinde de tine” înseamnă de fapt ”voi face tot ce pot ca să te am” Dar ea a acceptat schimbând subiectul.  
- Necredinciosule. De te-ar auzi mama ar spune că-n tine ar fi necuratul.  
- Dar tu ce zici?  
Certitudinea şi siguranţa de sine pe care el o afişa i-au redat încrederea şi putea să reîncepă cochetările atât de plăcute inimii ei:  
- Vrei cecuri în alb? Vrei să afli acum dacă te voi lăsa sau nu să-mi dai pupicul de noapte bună, poate condiţia ascunsă spre a mă plimba cu maşina?  
Ionel a înţeles-o perfect. Nu o vâna. Îi era chiar dragă şi ţinea la ea mai mult decât exterioriza. Învăţase la oraş că băiatul trebuie „să ceară”. Trecea peste sfiiciunea sa naturală ca să se dovedească „mascul” Mai rămânea doar să se bată cu pumnii-n piept spre a obţine dominanţa. Cu atât mai mult că fetiţa nici măcar nu se apăra mai ferm. Se prindea în plasele ţesute de el, dar cu dibăcie. Dar nu cumva chiar el joacă după cântarea ei?  
- Răutate mică! Înseamnă că eşti de acord, şi mâine la 9 cu rucsacul făcut inclusiv periuţa de dinţi te iau în maşina mea. Cămăşuţa de noapte nu o consider absolut necesară.  
Anica a înţeles că Ionel bravează. Nu că i-ar fi putut oferi ceva dar parcă se simte din ce în ce mai apropiat sufleteşte de el. Parcă un sentiment matern de ocrotire. I-a răspuns glumei cu o glumiţă.  
- Ce să mai spun. Dar mămica mă va dăscăli toată noaptea cum să te trag de urechi dacă nu eşti cuminte. Este prima dată că-i cer voie să mă culc cu-n băieţel.  
- Sper din toată inima să-ţi dea voie. Poate urecheala să devină totuşi necesară. Niciodată nu poţi ştii toanele vântului căruia ne vom încredinţa soarta.  
Cu un zâmbet îngăduitor Anica îşi ia rămas bun cu un mic pupic care l-a mulţămit deplin pe Ionel  
Fix la ora 9 un Mercedes destul de luxos opreşte în faţa casei. Din el sare Ionel ca să întâmpine cele două femei care au ieşit din casă. Anica avea un rucsac destul de burduşit în mână.  
- Ionele, Ionele vrei să-mi strici jucăria? Ţi-o predau fără inventar.  
- Mulţumesc de încredere. Sper că o voi folosi fără defecţiuni.  
- Nici o grijă mămico. Am mijloacele necesare s-l pun la punct dacă se întinde la caşcaval  
zise şi Anica îndoind braţul spre a reliefa muşchii care de astă dată nu se iveau dintr-o ie brodată ci dintr-o bluză orăşenească cu decolteu ceva mai liber. Oricum, arăta splendid in rochiţa puţin peste genunchi.  
Ionel, punând în portbagaj rucsacul, apostrofă: ”Remarc că ţi-ai luat suficiente pijamale. Speram să te văd cum eşti fără ele. Dar adio vise deşarte.”  
Oarecum dojenitoare dar zâmbind îngăduitor la gluma erotică mama fetei ripostă:  
- Nu te juca cu cutumele satului. Aici te vei întoarce şi aci vei trăi după terminarea şcolii, Cel puţin tăticul tău speră asta. Deşi majori rămâneţi tot copii părinţilor voştri şi trebuie să-i respectaţi respectând regulile agreate de ei. Tineretul are azi alte reguli de comportare. Poate vom deveni şi noi orăşeni, dar până atunci va trebui să ne supunem controlului public al opiniei.  
- Şi ce consideraţi rău în a ieşi puţin în lumea înconjurătore?  
- Nu este nimic rău. Mulţi şi-au luat lumea în cap cu speranţa că vor găsi o viaţă mai uşoară aiurea. Problema nu este în a pleca spre o anumită destinaţie ci cum te întorci de acolo. Jucăria se strică dacă, revenind acasă aduce prea mult din „libertăţile” tinerei generaţii şi nu mai respectă regulile societăţii locale.  
 
- Înţeleg din ceea ce aţi spus că morala, pe care tineretul o consideră mai liber, nu ar fi motiv de reţinerea în a ceda fata de măritat fără obişnuitele tranzacţii maritale.  
- Amestecul în sufletul unui om este o crimă de care omul de rând începe să-şi dea seama. Părinţii nu au calitatea să impună un anumit soţ fiicei lor. Alegerea proprie este hotărâtoare dar implică experimentarea pe propriul corp. De aceea nu-ţi predau fata cu inventar. Poate face ce vrea cu ce i-a oferit natura adică propria fiinţă. Convinge-o. Mă bucură chiar că, pentru prima experienţă a vieţii a ales un om pe care-l respectăm. Dă Doamne să vă potriviţi. Dar nu este o crimă să încercaţi şi alte variante. Fiecare în felul lui.  
Ionel da din coadă. A înţeles lecţia de morală tocmai căpătată dar şi îngăduinţa pentru experimentarea pe viu a rezistenţei unei relaţii. Mama fetei însăşi nu ar avea nimic de obiectat dacă fiica ei i-ar spune: „S-a întâmplat, mămico. A fost frumos dar nu ne potrivim”. Ar ajuta-o să-şi refacă viaţa puţin pusă în dezordine şi atât tot. Curios, dar nici la oraş nu găseşti mulţi părinţi care să gândească astfel. Dar oare fata acceptă experimentarea?  
- Anica ai auzit ce spune mămica? De la ea am voie. Care este voia ta Doamne?  
- Cu alte cuvinte tu vrei. Nu este cazul să mă întrebi dacă vreau şi eu?  
- Păi o fac acum!  
- Prostuţule. Uite cuiul de acolo în care-ţi poţi agăţa speranţele. O fată va spune NU atât timp cât mai este fată. Totuşi niciuna nu moare fată. Cineva tot o va convinge. Mi-ar plăcea să fi tu acela, nu zic ba.  
- Păi hai s-o facem. Cu ce începem?  
- Cu o lungă discuţie liberă până la Cluj. Este o întreagă lume nouă pentru mine, Am mai fost la Târgul Mureş cu şcoala dar nu mai departe. Tu eşti mult mai versat. Problema copiilor pe care-i putem sau nu proiecta este minoră, pendinte de mult mai multe.  
- La drum deci. Sărut măna stimată Doamnă. Vă răpesc fiica cu speranţa că o conving. Larevedere.  
Şi a început astfel pentru fata de măritat Anica prima călătorie a vieţii cu un flăcău care nu-i este nici măcar logodnic. Ce moravuri!  
Pe velier
La Tg. Mureş, după ce au colindat oraşul, au înnoptat la hotel dar în camere separate. Mai erau încă în zona bârfelor locale care sigur se întindea până-n satul de baştină situat la doi, trei paşi. Te pui cu puritanele băbuţe?  
Între Tg. Mureş şi Cluj şoseaua tranzitează mai multe culmi. Un minunat drum în serpentine printre păduri alternativ de fagi şi răşinoase situate mai la înălţime. Au avut multe ocazii de a coborî din maşină spre a admira mai de aproape privelişti de vis. Se simţeau bine unul cu altul astfel încât admirau priveliştea aproape îmbrăţişaţi neuitând pupicul de rigoare. Un pupic mic şi inofensiv deşi ieşiseră din zona „publică” de a cărei morală se ocupă Dumnezeul atotvăzător şi bârfitoarele locale. Erau liberi să facă orice. De ce nu şi copii?  
Au ajuns pe la amiază în Cluj. Şi-au rezervat hotelul în aceeaşi cameră cu pat matrimonial. Nu prea ştiau ce este asta dar şi ea a acceptat, din ochi. Debarcaderul era destul de departe la marginea oraşului. Trebuiau să-şi aleagă o barcă de închiriat. Ghişeul se închidea la 6 aşa şi-au permis să străbată cartier după cartier pe jos ciugulind pe ici pe acolo câte ceva. După formele de autorizare pentru care Ionel şi-a prezentat atestările au ales o barcă. Ionel era curios asupra preferinţelor ei deoarece existau şi bărci cu mai multe dormitoare. Nu. Alegerea a căzut pe o barcă cu o singură cabină cu tot confortul dar cu paturi separate. De ce îi interesa pe amândoi paturile când velele şi motorul erau elemente mult mai importante Dumnezeu ştie.  
După lunga plimbare de întoarcere şi-au permis sărbătorirea perspectivei unei vieţi independente pe întinsele lacuri care înconjoară Clujul şi au rupt gâtul unei sticle de şampanie cu această ocazie. Târziu în noapte au ajuns şi la culcuş. În cameră îi aştepta un pat imens cu o singură învelitoare tot imensă de parcă te invita discret să faci copii. S-au uitat unul la altul zâmbind şi ea a hotărât că vrea partea dinspre fereastră apoi l-a trimis la baie. Ea a trebăluit cu lingeria din rucsac. Acesta era de fapt burduşit cu de-ale gurii. Teama mămicii să nu moară de foame păpuşica ei.  
Când Ionel a revenit în pijama s-a aşezat pe partea lui de pat cu o revistă în mână.  
- Să mă chemi să te frec pe spate  
- Ceţi veni?  
- În interesul tău. Dacă pe apă vine furtuna tocmai când faci duş cum te mai pot salva? Fandoseala poate fi fatală. Trebuie să ne familiarizăm unul cu altul.  
- În partea de anatomie? Insinuantule! Şi închise uşa băii după ea, dar fără s-o încuie.  
Este neplăcut să doarmă sub aceeaşi cuvertură două corpuri care se doresc. Mai scapă o mână sau cealaltă spre anumite părţi ale corpului urmate de un „plici” sau pupic după caz şi loc. Dar noaptea a trecut fără peripeţii, Fata s-a sculat cum a fost făcută de mămica, după primul ei somn alături de un vajnic flăcău, nu băieţandru. Amândoi dau voios din coadă. Şi-au spălat chiar dinţii împreună în baie.  
Un taxi i-a dus la debarcader. Era mai sigură parcarea la hotel a bolidului lor. După reamintirea regulamentului marin şi de protecţia muncii au primit barca aleasă în proprietate pe trei zile. Nimeni nu mai era interesat unde se află sau ce şi cum fac ce fac. Nu tu spioni, nu tu cicălitoare nu tu puritane, nu surse de bârfe. Si Anica îşi putea permite orice, dar mai ţinea la puritatea infantilă de ţărăncuţă pe care încă o avea. „Dacă şi numai dacă Ionel va avea suficientă putere de convingere va ceda”, gândea ea în pat până a adormit aseară. Punând-uşi acesta problemă ea era deja pierdută. Se poate apropia momentul ca ea să vrea nu şi el. Aşa este scris în toate romanele. Să vedem însă continuitatea faptelor.  
Îmbarcarea este o formalitate. În realitate prin pasul hotărâtor treci din lumea bârfelor în cea a tăcuţilor peşti. Oare şi peşti duc bârfe din gură-n gură? Poate că da. Dar sunt interesaţi de peştoaice nu puştoaice. Odată îmbarcat începe insă munca cu înaltă răspundere. Ionel nu mai este Ionel ci căpitanul cu drept de viaţă şi de moarte pentru toţi marinarii şi pasagerii. Şi-ar putea da singur şi binecuvântarea unei căsătorii dacă Anica ar ţine la acest act. Dar Anica condiţionează cedarea numai unui om cu armata făcută. Ar accepta oare să-şi fac copilul cu un marinar? Grea problemă.  
De la dană se pleacă de obicei cu motorul, Dar pentru Ionel era prilejul de a-şi verifica singur capabilitatea.  
Şi-au schimbat ţinuta de oraş într-un un şort şi maiou cu ocazia vizitării cabinei, a proviziilor din bufet şi din rezervoare. Apa, ca şi motorina erau esenţiale. Şi tăriile din bufet au provocat zâmbete dar şi justificări savante. Şi Anica avea în rucsacul ei o sticluţă cu pălincă.  
Apoi au început cot la cot să înalţe vela. Anica trăgea de zor sforile învăţând pe viu să le facă noduri. Treabă de înalt politician făcută de o ţărăncuţă, e adevărat intelectuală cu 8 clase. Însă fără clasa 0 înfiinţată ulterior in care se deprinde purtarea chiloţilor şi a sutienului.  
Îndepărtarea de ţărm o altă problemă care a solicitat-o la maximum pe Anica, singurul „balast” manevrabil. Trebuia să-şi mute funduleţul de pe băncuţa din dreapta pe cea din stânga la fiecare virare în perspectivă a bărcii. Concomitent, la comandă fermă şi „imediată”, Anica trebuia să tragă vârtos de sfori contrabalansând toată oponenţa vântului. Altfel riscau să răstoarne barca lucru foarte neplăcut. Nu ştiu dacă şi un politician poate avea atâta forţă în mânuirea sforăriilor. Şi Ionel avea de furcă cu oponenţa cârmei pe care o dirija strigând comenzi pentru matrozi, adică Anica. Ce mai, comandant de navă!  
După mici peripeţii au ajuns în larg frânţi de oboseală. Cu pânza în vânt barca aluneca acum plăcut pe apă spre zările albastre. Era o zi frumoasă cu un soare darnic  
- Asta numeşti tu mâna de ajutor al prietenului vânt?  
- A fost doar plecarea de la ţărm unde vântul este mai capricios. De-ar fi lacu-ocean am putea ajunge pe alt continent ca Vikingii sau Columb. America este la doi paşi pentru un vânt cuminte şi la trei pentru unul mai cu toane.  
- Curios. Vântul umflă vela cum îi spui tu de se vede cu ochiul liber iar eu nu-l simt.  
- Este doar o palidă briză, adică un vânt domol moldoveneşte. Văd că te-a doborât totuşi, pari obosită moartă. Oare vei avea forţa necesară dacă vine o furtună?  
- De forţă nu mă plâng. Am şi de prisos. Dar deie Domnul fă nu întâmpinăm furtuni. De unde vine acum vântul? Parcă vela nu este perpendiculară de axa bărcii ca-n pozele cu corăbieri sau piraţi.  
- Două întrebări într-una. Poziţia velei poate fi astfel orientată încât vântul, de oriunde ar bate în acel moment, să ne împingă în direcţia dorită. Până deprinzi a simţi direcţia vântului trebuie să foloseşti metoda pe care ai experimentat-o cu flotila de nuci. Înmoi mâna în apă.  
Anica băgă mâna-n apă şi când o scoase simţi răceala pe una din feţele palmei. La indicaţia „căpitanului” ridică mâna la nivelul bârnei de dirijare a velei, apoi încet o roti.  
- Vântul vine din lateral faţă de mişcarea noastră, cam de acolo.  
- Vei fi un bun comandat de corăbii. Ai prins un lucru esenţial. Da! Ne putem deplasa împinşi de vânt aproape indiferent de direcţia din care suflă. Numim asta „două grade de libertate”  
- Sunt grade ofiţereşti ca-n armată?  
- Nici pe departe. Sunt expresia unor mărimi fizice numite vectori. Trenul de exemplu se mişcă pe şine numai în direcţia lor. Trenul merge deci numai înainte pe calea sa ferată. Are un singur grad de libertate deoarece poate ajunge numai unde-l duc şinele. Noi ne deplasăm acum înainte într-o direcţie oarecare independentă de vânt. Doar să sufle. De oriunde ar vrea. Eu dirijez mişcarea bărcii în direcţia dorită mişcând vela. Avem aşadar două grade de libertate deoarece cu acelaşi vânt ne putem deplasa pe direcţia Nord-Sud dar putem să schimbăm oricând direcţia virând spre Est sau Vest. Există o singură direcţie în care vântul nu ne poate deplasa. Direcţia din care suflă  
- Înţeleg. Putem ajunge unde vrem pe acest lac dacă vântul ar adia măcar. Acum începe să aibă toane. Parcă încetinim dacă pot să mă iau după acel aparat.  
- Măi, măi. Uite unde se ascundea viitorul comandant. Prea înveţi repede secretele marinăriei. Ce avantaj aş mai avea asupra ta dacă mi le afli pe toate?  
- Apropo. Mai sunt balast? Pot mişca funduleţul de pe banchetă?  
- O clipă încă să scoatem vela de sub vânt ca să putem face puţină mişcare ca peştii în apă.  
Soarele se apropia de zenit iar vântul slăbise în intensitate. Spre a face o baie în lac era necesară o manevră de scoatere de sub vânt. Alte sfori trase, alte funduleţe mutate de colo, colo. În sfârşit aparatul indica că stau pe loc. Ionel a cuplat pilotul automat ca prevedere dacă vântul schimbă direcţia ducând barca în cine ştie ce parte a lacului.  
Liberi acum amândoi îşi puteau permite să înoate în apropierea bărcii. Aveau la pupa un fel de treaptă specială de pe care puteai sări în apă şi reveni relativ uşor.  
- Dai ceva jos de pe tine?  
- Normal! Mămica i-a luat fetiţei un costum de baie cu care cred că vei fi mulţumit. A dat o avere pe el. Sper să-ţi placă deoarece pare a fi ultima modă la oraş.  
- Te prefer în costumul Evei iar eu, transformat în lebădă ca Zeus, să mă învârtesc în jurul tău.  
- Craiule. Dacă ai cunoaşte istorioara Ledei nu ai aminti-o acum  
- De ce?  
- Neruşinatul de Zeus a dezvirginat-o cu ciocul şi i-a făcut doi gemeni după o noapte de amor.  
- Eu nu aş folosi ciocul în locul lui. Dar de unde atâta erudiţie la o descălţată fetiţă?  
- Crezi că-n sat nu există internet? Poate nu se poartă încă tocuri cui, dar Wiki este accesibilă. Nu mai ţii minte? Doar am făcut împreună începuturile calculatorului tău.  
- Da! Şi ne-am arătat reciproc păsărelele după o oră de anatomie pe ecran. Aş dori repetir.  
- Pofta-n cui!  
 
Referinţă Bibliografică:
Două grade de libertate şi un prieten. Vol.1 / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1642, Anul V, 30 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!