Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1449 din 19 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

România lucrului bine făcut, amintiri.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Si anii trec şi trec! 
  
Patruzeci au trecut de când mi-am publicat cartea cu un succes răsunător. Două ediţii s-au epuizat şi tot mai e cerută. Începutul celui de al doilea deceniu a adus mar transformări în ţară care, în parte ne-au influenţat viaţa. Nu suficient însă. Până să atingem nivelul Suediei termenele cresc în loc să scadă. Mentalitatea omenească! 
  
Nu de mult timp un tinerel m-a interpelat susţinând că ar putea aduce argumente în favoarea descrierilor făcute de mine. Autenticitatea unui presupus roman de anticipaţie? Ar fi ceva ieşit din comun. Eu eram singurul care ştiu ce ştiu. O fi vreunul vindecat cu nanounde? Dar ar trebui să aibă cel puţin vârsta mea ca să poată fi profitat de ele. 
  
După mai multe discuţii pe Messenger am acceptat o convorbire între 4 ochi. 
  
Ne-am întâlnit în Cişmigiu, sub copacul pe care şi eu mi l-am făcut confesor de când se poartă acest obicei ca efect al romanului devenit şlagăr. 
  
Un tinerel de cca. 25 ani, abia ieşit de pe băncile facultăţii de geologie. Un îndrăgostit de munţi şi drumeţii. A început direct nararea. Prevăzător mi-a înmânat si un disc care o cuprindea. Am găsit că este interesantă astfel că am inserat-o în romanul meu în noua ediţie care devenise necesară. 
  
  
În sfârşit concediul mult dorit. Ieri mi-am luat rămas bun de la colegii de serviciu. Urmam să petrec 2 săptămâni în cort, la poalele nunţiilor înalţi ce străbat ţara, prin ţinutul Făgăraşului. De fapt intenţia mea era să găsesc peşterile din 1001 de nopţi în care, cică, au vieţuit ani buni luptătorii din rezistenţa antisovietică prin anii 44. 
  
Cu rucsacul ticsit până la refuz în portbagaj am ajuns, pe înserate în Porumbacul de Sus, ultima aşezare permanentă înaintea cetăţii munţilor Făgăraş. 
  
Am căutat o casă mai arătoasă drept culcuş. Nu zic, îmi era şi foame, aerul tare se simte la stomac. Un binevoitor întâlnit pe lângă parcarea mare a satului mi-a indicat casa lui Moş Toader, un vrednic gospodar care a fost şi primar al satului cu ani în urmă. 
  
Moş Toader m-a primit cu pune-te masă, pune-te casă. Cina frugală, dar îmbelşugată, a fost stropită din belşug cu un aspru vin de munte care te predispunea la taclale. Din vorbă în vorbă s-au depănat amintiri din anii buni şi răi înşiraţi de Cronos. Eu trăgeam de anii 44 ai precedentului secol, pe care Moş Toader, cu toată suta sa de ani bătuţi pe muchie, nu i-a apucat. M-am mulţumit cu amintirile trăite prin 2012 deci acum cca. 40 de ani. 
  
Şi Moş Toader sa pus pe vorbă. Cu graiul său muntenesc, domol, a înşirat trăiri şi fapte de-a dreptul de necrezut. Cum a ajuns primar, o poveste demnă de reţinut. Eu eram copil prin 2012 dar reţin evenimentele acelui an, marea criză de supraproducţie, şomajul de masă care a schimbat radical modul nostru de viaţă. Acum am avut ocazia să aflu amănunte de la un principal actor. 
  
Nu am memorie de calculator. Să nu-mi pretindeţi deci să narez cuvânt cu cuvânt lunga poveste a lui Moş Toader. Poate că şi muza a mai netezit ceva din asperităţile faptelor descrise. Prefer deci să descriu la persoana III cele ce am reţinut din lunga sa poveste coroborată cu amintirile din copilăria mea. Sper să nu vă plictisesc. 
  
Începuturi 
  
Vara anului 2009. Sătucul Porumbacu de Sus a fost deodată invadat de o suită de turişti. Tineri viguroşi însoţiţi şi conduşi de ochelarişti mai cu plete albe. Au sosit cu baloturi şi alte bagaje neobişnuite la turiştii care vor să străbată căile bătute ale muntelui. Locuitorii satului şi catârii lor au fost solicitaţi să ajute la transport. Între aceştia se afla şi Nea Toader, cel mai bun şi aprig gospodar al satului. Catârii lui erau, ca şi el. De fapt, cei mai puternici. Deci Nea Toader, după o tocmeală cu ochelaristul şef, a încropit echipa de săteni care va ajuta expediţia. 
  
Şi au plecat în munte. Nu pe căile marcate ce duceau spre vestitele vârfuri Negoiul şi Moldovanul. Nici măcar în direcţia frumosului lac Bâlea, legat de Porumbacu printr-o telecabină. Au luat-o diagonal, prin păduri umbroase, peste văi spre strungile de piatră. Locuitori mai vârstnici îşi puteau aminti că din acele direcţii veneau, prin anii 44 ai precedentului secol luptătorii anti comunişti ca să se aprovizioneze. 
  
Unul dintre tinerei, dotat cu o hartă amănunţită, dirija cursul expediţiei. După o înnoptare într-un frumos luminiş la liziera brazilor, au ajuns în sfârşit la o peşteră care, din afară, abia era vizibilă. După un portic în care Nea Toader trebuia să se aplece ca să nu dea cu capul de pragul de sus, se deschidea o amplă sală, aerisită de câteva fisuri vizibile în tavanul boltit. Alăturat ei mai erau 2 de mărimi diferite. Studiind pereţii afumaţi puteai deduce că acest complex a fost locuit. Nu este exclus să fi fost folosit de luptătorii din 44, dintre care, probabil, unul a scăpat de prigoana comunistă şi a putut lăsa familiei poziţionarea peşterii. 
  
Expediţia si-a luat în primire noul sediu al companiei. Cu ajutorul sătenilor au fost despachetate marile baloturi din care au ieşit fiare şi dispozitive electronice. După plata celor cuvenite sătenii s-au întors la treburile lor curente. Nea Toader a fost dotat cu o copie a hărţii spre a găsi drumul. I s-a recomandat să o păstreze, dar numai pentru el. Totodată a primit şi un telefon mobil, spre a ţine legătura cu expediţia. 
  
Şi au trecut 2 ani buni în care Nea Toader nu a mai avut nici un semn de viaţă de la membrii expediţiei. 
  
Pregătirea pentru primărie. 
  
Început de toamnă 2011. Pe telefonul special primit de la membrii expediţiei de care abia îşi mai amintea Nea Toader a primit un apel prin care era rugat să conducă personal, şi singur, grupul de tineri turişti care vor sosi a doua zi în sat. Grupul nu are bagaje şi nici nu trebuie să se preocupe de alimentele lor. 
  
Zis şi făcut. Cincizeci de tineri zglobii cu rucsacul în spinare, băieţi şi fete aparent studenţi, au debarcat în zorii zilei în Porumbacu. Zgomotul făcut de ei a alertat satul aşa că Nea Toader a ieşit să-i vadă, apoi si-a luat şi el rucsacul şi … la drum. Două zile cât a ţinut drumul, Nea Toader a dat în mintea copiilor. Cânta, se hârjonea şi hăulea la fel ca însoţitorii săi astfel că au devenit buni prieteni. În pauzele de păpică le povestea despre destinaţia care îi aşteaptă, despre peşteri şi sălbatecele împrejurimi. Mai în glumă, mai în serios tinerii râdeau de naivitatea bunului sătean. Ei ştiau mai multe! 
  
Şi au ajuns, pe inserate. Până să găsească intrarea în peşteră în sălbăticia naturii s-a înserat dea binelea. Noroc că erau aşteptaţi şi cineva din peşteră a ieşit să-i caute. O lumină puternică a ieşit brusc din stâncă, de parcă Sesam a fost deschis prin sintagma de cuviinţă. Un comitet de recepţie ia invitat să intre. 
  
Spre mirarea lui Nea Toader care nu mai ştia dacă visează sau nu, i-a înconjurat un fel de curte interioară, cu pereţi placaţi cu gresie străbătută de mai multe uşi. Nici urmă de peşteră, de pereţi afumaţi, de igrasia specifică locurilor mai puţin aerisite. După ce au lăsat rucsacurile pe un rastel special amenajat au fost invitaţi la masă. În încăperea alăturată un adevărat restaurant cu minim 100 locuri la mese cochete. Pe fiecare masă o listă de bucate cu care s-ar mândri şi Capşa. Intercalat între noii veniţi s-au aşezat şi vechii membri ai expediţiei. La masa lui Nea Toader s-a aşezat ochelaristul şef, cel cu care a tocmit mai de mult ajutarea expediţiei. 
  
După o masă excelentă, stropită şi cu vin din belşug, s-au desţelenit limbile şi au început să fie schimbate impresii. Nea Toader, grijuliu pentru grupul adus, a întrebat interlocutorul unde vor dormi. Nu este jucărie cu 50 inşi pe cap. Râzând ochelaristul a remarcat: „păi în hotelul de alături”. Apoi sa sculat în picioare, a bătut din palme ca să se facă linişte şi răspicat a spus: 
  
— Liftul din dreapta duce la hotel. Sunt 10 camere dotate cu toate cele de cuviinţă per etaj. Total 100 camere încă virgine. Suntem o familie deci nimic nu se încuie. Este şi o măsură de evacuare în caz de incendiu sau alte catastrofe. Vă rog să vă organizaţi singuri. Tot hotelul vă stă la dispoziţie. Mâine la ora 8 ne întâlnim aici pentru micul dejun. Vă voi comunica atunci programul zilei. Aveţi întrebări? 
  
— Sunt Ionescu din Covurlui. Doresc să ştiu cât timp vom fi cazaţi aici? 
  
— Programul de pregătire durează 3 săptămâni. Sper să vă simţiţi bine aici întreaga perioadă 
  
— Sunt Covacs din Odorhei. Doresc să ştiu dacă, în cazul unei urgenţe, voi putea lua legătură cu familia mea. 
  
— Telefoanele mobile funcţionează. În camere aveţi echivalentul unui telefon fix de care puteţi beneficia comunicând interlocutorului numărul înscris pe aparat. Astăzi a fost pusă în funcţiune şi o linie de metrou care ne leagă de Braşov şi Sibiu. Cu acordul conducerii, adică a mea, puteţi folosi această linie. Vom comunica zilnic direct. Nu uitaţi că formăm o familie unică. 
  
— Sunt Mihăilescu din Bucureşti. Doresc să aflu motivul acestei instruiri. 
  
— Fiecare dintre Dumneavoastră reprezentaţi un judeţ al ţării. Aţi fost propuşi drept primar al municipiului, oraşului sau comunei în care locuiţi. Mă refer la Dumneata Nea Toader. Instructajul priveşte şi posibilitatea de recrutare şi instruire a primarilor din restul comunităţilor din judeţ. 
  
— Sunt Ivanovici din Suceava. Sufăr de diabet iar medicametul luate cu mine nu acoperă perioada. 
  
— Recomand să-ţi iei de îndată glicemia. Dacă nu ai dispozitivul necesar apelează la dispensarul nostru. Te va mira rezultatul. Comunic pentru toţi: Ori cine a intrat în această peşteră se poate considera nou născut. Aerul curat, ajutat şi de un dispozitiv de care veţi lua cunoştinţă v-a regenerat toate celulele. 
  
— Sunt Mihaela din Târgul Mureş. Doresc să aflu apelativul pe care să-l folosim când vă adresăm cuvântul. Sunteţi director sau preşedinte? 
  
— Nici una nici alta. Mă numesc Mitică, dau dispoziţii sub această semnătură, şi doresc ca fiecare să mă numească cu acest nume fără apelative. Dacă în cursul călătoriei până aici încă nu aţi învăţat să vă tutuiţi va rog să o faceţi acum. Repet suntem o familie şi nu este cazul să ne domnim unul pe altul. 
  
Cu astea zise Mitică s-a retras. Membrii expediţiei iniţiale locuiau în altă parte a „văgăunii”. Rând pe rând, după ciocnirea unui „Bruderschaft” cu noii veniţi sau retras şi ei. 
  
— Ce ne facem Nene Toader? Eşti liderul de vârstă aşa că te numim sef! 
  
— Păi propun să vedem întâi chiliile care ne-au fost oferite. Or avea şi pat sau numai icoana de închinat? 
  
In lift nu încăpeau mai mult de 10 persoane. Erau două lifturi paralele dar tot insuficient. Tinereţea este tinereţe şi cârdul a luat pieptiş scările monumentale care înconjurau casa liftului. Numai Nea Toader a suit cu liftul la primul etaj. Un culoar bine iluminat cu câte 5 uşi pe fiecare parte. La capătul culoarului se vedea alt lift, probabil cel de siguranţă. Au deschis simultan mai multe uşi. Ce mai! Hotel de 5 stele cu baie proprie, pat matrimonial adică dublu imens cu câte 2 aşternuturi pe fiecare, televizor, radio, masă de toaletă chiar şi 2 fotolii comode lângă o masă de serviciu scundă. Fiecare cameră avea pe peretele opus intrării, ferestre mari şi chiar o uşă de balcon. S-au repezit la uşa de balcon să vadă ce minunăţie poate fi după ea. Ţinând seama că se aflau într-o peşteră presupuneau că va fi o uşă falsă, aşa de decor. Dar uşa sa deschis într-o loggia cât jumătate din cameră. În fund se vedea natura smolită şi parcă licăreau şi stele. 
  
Un asemenea hotel cu zece niveluri se afla sub nasul lor şi ei au căutat mai bine de 2 ore „intrarea în peşteră” Fiecare şi-a propus ca a doua zi să iasă spre a privi din nou clădirea pe 
  
dinafară. Nu puteau înţelege orbul găinilor care i-a nimerit aşa de-o dată. 
  
La sugestia „sefului” cum îi spuneau tinereii din respect al pletelor albe pe care le avea şi pe atunci Nea Toader, fiecare a ales câte o cameră, deşi au fost tentaţii de a se împerechea. La urma urmei putea oricând să se viziteze reciproc în următoarele trei săptămâni. 
  
Si noaptea trecu fără alte peripeţii. 
  
Se învaţă, nu glumă. 
  
După micul dejun servit la orele 8 fix de întregul colectiv adunat în restaurant, Mitică i-a invitat în „marele amfiteatru” aidoma celui din Politehnică pe când fiinţa în Polizu. O sală cu cca. 200 locuri la pupitre plasate în amfiteatru cu catedră şi o mare tablă „neagră” drept frontispiciu. Să nu zică Nea Toader că nu a făcut „facultate”. Doar că tabla avea mai degrabă aspectul unui imens monitor de calculator. 
  
Mitică, la catedră, a ţinut spiciul de inaugurare al cursului. Desenând cu bastonul pe tablă a descris întregul complex în care se aflau. În afara hotelului şi restaurantului pe care noii cursanţi le cunoşteau, complexul cuprindea săli de curs, un amfiteatru în care se aflau precum şi ateliere, laboratoare şi diferite spaţii de montare a entităţilor de mare volum, precum un elicopter de pildă. O mare bibliotecă, foarte bine garnisită, completa o adevărată cetate a celei mai înalte ştiinţe. Toate erau săpate în stâncă cu dispozitive proprii concepute şi realizate acolo de cei 20 oameni de ştiinţă conduşi de ochelaristul şef în cca. doi ani. 
  
Practic nu aveau nevoie de nimic din afară. Energia se putea obţine local din belşug, iar din energie poţi fabrica şi icre negre dacă ai poftă de ele. 
  
Studiile începuseră cu mai mulţi ani în urma, la diferite universităţi de pe glob dar aplicarea lor a necesitat siguranţă absolută motiv pentru care a fost acceptat acest amplasament din creierul munţilor. 
  
Aparatajul din dotarea iniţială era un fel de calculator care creează calculatoare mai inteligente decât el. Acestea din urmă au fost dotate cu mâini harnice, un fel de roboţi care, au mijlocit crearea unor noi tipuri de utilaje. Cu aceste utilaje s-a construit în munte tot ce poate fi astăzi văzut. Şi nu numai atât. Institutul a devenit absolut independent. Nu are nevoie de energie din afară şi nici măcar de hrană. Tot ce este necesar omului şi a dispozitivelor sale se produce local din -te miri ce- şi fără măcar o para chioară. 
  
Institutul a ajuns în faza în care se poate încropii o staţie pilot. Un mic teritoriu, cam cât România amputată de prietenii ruşi, poate să folosească resursele nou puse la dispoziţie pentru ca întreaga populaţie să nu mai aibă grija zilei de mâine. 
  
Pentru asta este necesar ca populaţia să preia puterea locală. Primari bine aleşi, ajutaţi de cea mai nouă tehnică, aduc independenţa faţă de societate, în special faţă de bani, întregului popor. Cu alte cuvinte, pas cu pas se poate realiza, cu voia şi pregătirea iniţială corespunzătoare a populaţiei, un lucru bine făcut. 
  
Din spiciul lui Mitică am reţinut: 
  
„La anul, prin mai, se vor ţine alegerile locale. Voi constituiţi nucleul de bază şi veţi candida pentru principalele oraşe ale ţării. Totodată, potrivit unei planificări care va fi prelucrată aci veţi pregăti primari pentru toate orăşelele şi comunele ţării. După absolvirea prezentului seminar veţi dispune de resurse incomensurabile. De exemplu veţi putea astupa „găurile lui Videanu” de pe străzile capitalei printr-o singură apăsare pe buton. Câţiva km de metrou până la aeroportul internaţional se pot realiza în câteva zile nu decenii ca acum. Încă din perioada electorală, voi şi cei nou instruiţi de voi, puteţi împărţi gratuit sănătate cu kilogramul oricui are nevoie de ea. Lumea vă va considera drept zei şi vă va alege din primul tur cu toată oponenţa tradiţionalelor partide.” 
  
„Nea Toader ai o cireadă ce câteva zeci de vaci de lapte. Ce-ai zice dacă vaca ar merge singură la instalaţia de muls după ce s-a hrănit pe săturate pe izlaz sau în grajd? Un vis frumos, o utopie! Uite că nu este aşa şi, după absolvirea acestui curs vei avea mijloacele să mecanizezi grajdurile întregului sat. Şi a celor vecine ca să se ducă duhul. Ce zici, te vezi primar în asemenea condiţii? Cred că şi braşovenii te-ar dori ca primar.” 
  
Cursanţii ascultau cu sufletul la gură. Nimeni nu a mai auzit asemenea vorbe şi nu par deloc baliverne politice. Oare cum au trăit cei 20 oameni de ştiinţă timp de 2 ani şi? Nu a auzit nimeni să fie necesare alimente sau alte mărfuri prin acele părţi pustii ale munţilor Făgăraş. Şi la restaurant se mănâncă bine. Cu un „bon de masă” nu acoperi nici parte din bunătăţile etalate. Dacă porci şi viţei ar putea fi prăsiţi prin împrejurimi, dar ton şi somon nu înoată în apele de munte. Nici piper şi scorţişoară prin tufişuri. 
  
În prima pauză acordată s-au năpustit cu toţi afară. Doreau să vadă hotelul în care locuiesc. Dar acesta lipsesea „cu desăvârşire”. Pereţi abrupţi de stâncă înconjoară văiuga prin care au venit. Ce ţi-e şi cu tehnica asta. Probabil că, după instruire, vor putea şi ei face asemenea minuni. Altfel nu ar fi fost chemaţi. 
  
Şi s-au apucat serios de treabă. Zece ore pe zi în laboratoare, ateliere, săli de seminarii. Alte câteva prin bibliotecă că tot nu aveau cu ce umple timpul liber. Başca orele de gimnastică de refacere incluse în program. 
  
Nu-i uşor să fi primar, adevărat primar, care să facă ceva pentru colectivitate. La seminarii au apărut întrebări de natura „de ce se înghesuie atâţia să devină primari când este necesară atâta muncă?” Întrebări retorice. Există prea mulţi primari „neprimari”. Oameni ca primarul Sibiului de pe vremea „capita- lei culturale” sunt rare excepţii. 
  
Şi au trecut cele trei săptămâni. După o discuţie finală, un fel de verificare a însuşirii cunoştinţelor, Mitică i-a felicitat pe toţi şi le-a urat spor în munca de viitor primar. 
  
Cei 50 veniţi de pe toate meleagurile ţării au fost duşi la Braşov sau Sibiu cu metroul local care nu avea deocamdată curse regulate. Şeful, Nea Toader, a avut regim special. Pentru el şi bagajul cu care a fost înzestrat a fost folosit un proaspăt elicopter realizat de cursanţi ca aplicaţie practică. Elicopterul urma să fie apoi ridicat de SMURD de la Porumbacu, până unde a fost pilotat automat. Nu are nevoie de carburanţi care se poate fura deci lacul din Mamaia nu-l va înghiţi. 
  
În luptă preelectorală. 
  
Potrivit înţelegerii cu Mitică, Nea Toader s-a apucat de îndată de lucru. 
  
Un pârâu cu apă cristalină străbătea satul, fiind folosit ca adăpătoare pentru om şi dobitoace. Nu rare ori pârâul se învolbura sub ploile abundente din munţi şi producea pagube prin gospodării. Primarii tot promiteau la alegeri că vor canaliza pârâul dar apoi uitau promisiunile, chiar dacă satul primea fondurile necesare. Erau alte gropi, prin buzunare, de astupat cu ei. 
  
Înzestrat cu un „generator Einstein” care păpa ori ce, de la stânca cea mai dură la balega de vacă şi le transforma în energie electrică nu mai era legat de ENERGOPÂRŢ cu reţelele sale. Calculatorul primit şi adus de elicopter a efectuat pentru el programarea şi a pus la lucru harnicele mâini. Toţi sătenii au contribuind cu munca auxiliară necesară în plus. Şi au fost răsplătiţi cu vârf şi îndesat dar nu cu bani, ochiul dracului. 
  
Valea a fost regularizată. O mică hidrocentrală regla surplusul de după baraj. Generatorul Viceversa transforma energia de prisos în elemente de construcţie cu care satul întreg a fost modernizat. Nimeni nu se sfiia să pună mâna. Aşa a început să răsară impozante grajduri pentru cirezile de vaci. Bineînţeles Moş Toader a făcut începutul cu automate de furajare şi mulgere iar sătenii, unul câte unul, au prins poftă şi s-au înhămat la treabă. Banii au fost într-atât uitaţi că nu se mai ocupa nimeni de vinderea laptelui. Tot candidatul la primărie, adică Moş Toader, a venit cu ideea unei făbricuţe de prelucrare a laptelui. Untul şi brânzeturile nu mai erau făcute manual ci, pas cu pas toţi sătenii îşi aducea laptele la fabrică şi primeau, în afară de bani, şi produse fabricate de cea mai bună calitate spre aşi acoperi necesităţile familiale. Nici n-a trecut anul electoral şi întregul sat a ieşit din nevoi. Nu prin promisiuni electorale uitate apoi ci prin muncă bine îndrumată care a dat roade. Marile realizări tehnice aduse de prin păduri au servit doar drept scânteie care a aprins o adevărată vâlvătaie de muncă voluntară. Din munca tuturor umăr la umăr, inclusiv a lui Moş Toader viaţa tuturor a devenit mai omenească. Bineînţeles că nu era om în sat şi chiar în împrejurimi care să nu-l fi apreciat. 
  
Cel mai, pârlitul sat de până atunci a devenit un adevărat orăşel. Prima casă nouă a fost dispensarul medical dotat cu generatorul de sănătate din zestrea primită la seminar. Medicul local a făcut o avere consultând veneticii. De la locuitorii satului nu primea nici măcar o floare altfel intra în conflict cu Nea Toader. 
  
Si a venit şi luna mai şi a început o feroce campanie electorală pentru scaunele de primari. 
  
În plină campanie. 
  
Nea Toader era conştient că va trebui să ducă o luptă pe viaţă şi moarte spre a deveni primar. El nu avea asemenea veleităţi. Era mai mult decât mulţumit cu noua sa viaţă înconjurată de mijloace tehnice lipsite de costuri suplimentare. Cu recolta de fân şi laptele prelucrat, scutit de plata energiei electrice un capitol însemnat în bugetul său, a devenit repede independent acoperind toate datoriile bancare. La ce să-şi mai bată capul cu administrarea întregului sat? 
  
Pe de altă parte ştia că inovaţiile introduse în sat constituie o sursă ilicită de îmbogăţire pentru ori ce om necinstit. Dovadă că prospera avere medicului în creştere exponenţială. Care o fi fost în fapt aportul lui în însănătoşirea oamenilor prin regenerare celulară? 
  
Aşadar, vrând nevrând bea Grigore agheasmă. A îndeplinit toate formele de obţinere a candidaturii. De semnături nu ducea lipsă. Candida ca independent, ceea ce i-au cam luat în nume de rău partidele. 
  
Partidele au încercat să-l momească drept membru. Era lăudat pe faţă ca bun gospodar, ca bun organizator, ca exemplu bun de urmat, doar, doar va cădea în plasă şi va accepta carnetul de membru. Dar, la seminar, a fost prevenit asupra consecinţelor. Fiind membru toate realizările nu mai sunt ale lui ci ale partidului acaparator care, în final, va pretinde taxe şi asupra aerului de respirat. Deci ferm şi-a menţinut cu dinţii independenţa. 
  
Partidele, de rea credinţă, au recurs la alt şiretlic. Fiind sigure că Nea Toader va câştiga din primul tur, pe baza marii afinităţi a concetăţenilor, l-au propus drept candidat al partidului lor. Deci pe buletinul de vot figura un singur şi unic candidat, atât ca independent cât şi cu susţinerea fiecărui partid în parte. Situaţie unică în diferenţele de doctrină afişate de coloratele partide. Ce sperau aceste partide? Locuri în consiliile comunale. Dar şi aici s-au înşelat. Consiliul comunal propus atingea numai locuitori ai comunei, întâmplător membrii ai unui oarecare, partid, dar trup şi suflet cu concetăţeanul lor Nea Toader. 
  
Deci, pentru prima oară în istoria multimilenară a acestui năpăstuit popor, voinţa populară triumfă fără echivoc. 
  
Nea Toader a devenit primar şi a condus 4 mandate succesive treburile comunei sale fără să se lase influenţat de nici un partid politic care mai sperau să-l transforme în baron local. 
  
  
— Nene Toader, ce s-a întâmplat cu ceilalţi tineri colegi? 
  
— Prietenia nu s-a dovedit de durată, căci ochii care nu se văd se uită. Deşi aveam toţi adrese de internet şi chiar Messenger, nimeni nu a luat legătura cu mine să mă mai întrebe de sănătate. 
  
— Nu ai încercat să-i contactezi Dumneata? 
  
— Cum să nu. În perioada preelectorală ne-am mai ajutat reciproc cu sfaturi. Dar ei s-au şi văzut mari mahări ca viitori primari de municipii şi nu prea ţineau la legătura cu mine. 
  
— Să înţeleg că nu au mai ajuns primari? 
  
— Cam aşa. Tinereţea le-a venit de hac. 
  
— Nu fii sadic. De ce tinereţea? 
  
— Păi numai un tânăr crede că tot ce zboară se şi mănâncă. Ei, ca şi mine de fapt, deţineau o imensă putere dată de mânuirea tehnicii celei mai moderne. Dar spre deosebire de mine care, cu minţi domoale am reuşit să mobilizez satul în jurul meu ei, isteţi foc, s-au considerat primii profitori. O mare parte au suferit accidente cu maşinile de mii de cai cu care şi-au dotat sediile. Au fost şi alte probleme, ceva cu şomaj de masă, ceva „economic” la care nu m-am priceput nici o dată. Oraşul are alte obiceiuri şi metehne. Nu se compară cu satele cum vara nu-i ca iarna. 
  
— Ai mai auzit ceva despre hotelul de sub creastă? 
  
— Din păcate nu. 
  
— Mi-ai putea explica pe unde se află? Tot eram în căutarea unor peşteri mult mai vechi. 
  
— Nu, tinere. Cu toată bunăvoinţa dar nu am cum să te ajut. Sincer să fiu, şi eu am căutat acele meleaguri şi nu le-am mai găsit. Dar să ştii că am fost primar, şi unul bun de care satul îşi aminteşte cu plăcere. 
  
Epilog 
  
Întors acasă din concediu m-am afundat în biblioteci să caut ziarele vremii. Prin 2012 a fost în ţară o mare criză economică cauzată, se pare, de căderea sistemului energetic, scumpirea petrolului, singura sursă. Cică ecologii şi-au făcut de cap şi au sărit calul cu aşa zisele surse alterative, care au dus la un şomaj general generat de criza de supraproducţie. 
  
Sub ameninţarea colapsului economic, partidele s-au coalizat să salveze ţara. Treptat balanţa energetică sa echilibrat iar necesarul intern, mult micşorat de economisire sa repus pe picioare. Însă multe uzine, chiar mari, nu au mai fost necesare. 
  
Valorificarea în scop energetic a deşeurilor organice provenite din rezidiuri menajere sau ale fermelor de animale a constituit soluţia folosită şi astăzi. 
  
Un an electoral de pomină în care numai comuna Porumbacu a avut de câştigat. În rest circul politic din jurul viţelului de aur continuă. 
  
Totuşi, nu-i uşor să fi primar. Poate sunt necesare mai multe elemente decât un simplu carnet de partid. Unde se cere o responsabilitate poate ar trebui şi asumarea răspunderii. Acarul Păun nu-i totdeauna la dispoziţie. Mai ales când întrebările sunt puse de câtre DNA. 
  
Poate! 
  
Referinţă Bibliografică:
România lucrului bine făcut, amintiri. / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1449, Anul IV, 19 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!