Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1385 din 16 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

Copilul, un om în miniatură?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Omul matur, biped, uneori gânditor dese ori bun la toate şi copilul, învăţăcelul supus unei noi sclavii aceea a şcolarizării. Două aspecte ale uneia şi aceeaşi entităţi: fiinţa umană.  

Există oameni mari (nu înalţi) căzuţi în mintea copiilor. Avem chiar un viitor mare iubit preşedinte printre ei. Şi nu unul, poate chiar 13 (număr nefast). De fapt însăşi marea înţelepciune Sfinx-ul constată că omul devine copil la senectute. Nu chiar de patru labe dar şi în trei nu mai este biped.  

Poate însă copilul, proaspăt ridicat în două picioare să fie considerat om?  

Istoria artelor abundă de „oameni mari”, artişti cu însemnate opere, având vârsta de sub 5 ani. Mitologia şi chiar istoria tehnicii aminteşte des despre celebrităţi foarte „nevârstnice”, oricum sub 10 ani, vârsta împlinirii funcţiei de reproducere.  

Nu cumva desconsiderăm copilul numai pentru faptul ca a ajuns prea recent pe lume?  

Zic unii, uneori chiar copii dotaţi, că şcolarizarea ar fi mai uşor de suportat dacă procesul de învăţământ ar face plăcere. Plăcere cui? Profesorului oare, care învaţă papagaliceşte lecţia din manual spre a o putea expune elevilor? Sau elevului care, spre a satisface mândria profesorului, ia notiţe din pledoaria lui apoi, ca şi profesorul însuşi, toceşte şi re-toceşte manualul învăţând pe dinafară buchea cărţii spre a răspunde unui „exigent examen”?  

Profesorul învaţă elevul spre a avea ce pune în gură. Altfel moare de foame. Masa zilnică a elevului nu este condiţionată de nivelul însuşirii materiei predate. Vezi LEGEA drepturilor „măgarului”, că de om nu poate fi vorba deşi în scripte sintagma apare. Omul ar putea fi eventual beneficiar al unei Legi privind drepturi şi îndatoriri, care încă nu a fost inventată de politicieni. Aş sugera una simplă: „Dacă nu muncă, nu mâncă”.  

Creangă asocia şcoala cu iapa a cărei şa este biciuită dar cu călăreţul pe ea. Vai Doamne! Să tot înveţi în aceste condiţii.  

Unii maturii, nu le zic oameni că nu merită, pretind formule de politeţă de forma: „înalt prea demnitatea Dumneavoastră” , „Mult stimate Domnule profesor” etc. Se şi prezintă ca atare: „Profesor (n)emerit Popescu!”. Dar aceste demnităţi se adresează celor din jur ca Prim Miniştri traşi în barcă de pompieri la inundaţii cu: „Fă Ioano!” Unde este respectul reciproc între catedră şi bancă prevăzut încă din antichitate în regulamentul şcolar?.  

Este simplu să „formezi politic” un corp didactic şi să-l trimiţi în ţară să predea „uniform” un curriculum generat politic. În plus examenele „unice, identice şi simultane” sunt înscrise în patul lui Procust. În loc ca un elev de orice nivel să răspundă la examinare printr-un eseu care să reprezinte părerea sa asupra subiectului, răspunsul poate fi şi trebuie învăţat ca poezie, identic cu cel formulat de scaunul ministerial. Este un atentat făţiş la pedagogie, dar un mijloc de prostire deliberată a viitorilor votanţi.  

De la catedră nu se dictează. Se predă! Se ţin prelegeri. O prelegere trebuie să depăşească cu mult manualul etatizat. Profesorul a fost învăţat în facultate, măcar teoretic, să găsească subiectele căutate acolo unde sunt. Numai un politician caută întotdeauna entitatea tocmai acolo unde nu se află.  

Există o cutumă potrivit căreia elevul, studentul, în general participantul la o conferinţă, ar fi obligat să ia notiţe. Mulţi şefi au şi ei orgoliul ca auditorul să noteze preţioasele cuvinte folosite de el. Ascultând, insist ascultând atent, o conferinţă pleci cu un bagaj de cunoştinţe bine fixat. Cu atât mai mult de la o oră de curs. Nu sunt importante cuvintele folosite de profesor. Pentru mulţi aşa zis „profesori” acestea pot fi cele din manual printr-o neruşinată plagiere.  

Olimpicii noştri nu-şi iau notiţe la oră. Ascultă ce perorează un profesor foarte bine pregătit şi, în mintea lor, fac asociaţii care nasc întrebări. Ei nu reţin, de exemplu, că unu plus unu fac doi. Din contră. Cu viteza gândului verifică dacă nu cumva 1+1=3. Apoi apare firesc întrebarea „de ce tocmai doi?”. Întrebarea pusă mintal este atât de stringentă încât repejor caută relaţii suplimentare în bibliotecă. Colegii nu prididesc să „tocească” manualul iar ei, olimpicii, caută cai verzi pe pereţii.  

Credeţi că ţara, mult iubita Românie, cu peste 7 milioane de votanţi ne-majoritari numai pentru contra, necesită olimpici?. Ţineţi seama că ţara are în total opt milioane cu copii de ţâţă cu tot. Ei! Un olimpic observă această mică discordanţă şi poate vocifera. Aşadar PROSTIA SĂ TRĂIASCĂ!  

Ascultând ce spune profesorul mulţi, foarte mulţi, elevi care nu vin de florile mărului la şcoală, pot constata discordanţe între cuvintele tocmai pronunţate de vorbitor. Un bun profesor se corectează imediat la interpelare. Din păcate aceştia sunt rari iar elevul care a făcut constatarea este sancţionat sever „de ce nu iei notiţe?” Eu am păţit-o la facultate.  

Cel care are curiozitatea să asculte conversaţia între doi copii poate avea surprize. Sunt tratate „academic” probleme spinoase chiar pentru „oameni maturi” Dese ori cu soluţii pe cât de simple pe atât de gospodăreşti. Dar cine ia în seamă sporovăielile unor copii?  

Nu zic chiar că ar putea candida la preşedinţia ţării un copil. Nu at fi o utopie. Regele Mihai a domnit, şi nu rău, cu mult înainte de majorat. Cine poate avea însă încredere în „mintea de copil” când aceea a maturilor este dese ori de neînţeles, ca să nu folosesc cuvinte tari.  

În concluzie şi copilul este o fiinţă gânditoare obişnuit numită om. Dacă mama care l-a născut a avut la timp oportun o mamă de la care a învăţat cum să-şi educe progenitura sunt mari şanse ca mini-omul să merite din plin să-ţi ridici pălăria în faţa lui.  

Am evocat până acum necesitatea unei mame care să înveţe la timp oportun progenitura să educe propriile fiinţe vii pe care le va obţine cu ajutorul berzei.  

Nu ştiu cât de explicit am fost dar educaţia maternă nu este decât ascultarea, ascultarea poveştilor spuse de mamă, ascultarea cântecului de leagăn, ascultarea pildelor vii pe care mama le dă fătului spre a îndrepta tendinţa acestuia alunecată spre fapte reprobabile. Punctualitatea, ordinea şi concordanţa perfectă între vorbă şi faptă imprimă copilului, chiar măricel, o etică fermă a muncii şi respectului. A minţii, a înşela încrederea, a forţa voinţa sunt greşeli frecvente la un copil isteţ. Numirea lor în forma „nu minţii”, „nu înşela” etc., chiar dacă a fost prins asupra faptului, cu mâţa-n sac cum spune românul, constituie un îndemn nicidecum o solicitare spre îndreptare. Soluţia este unică. Pur şi simplă, părintele sau persoana care aude o asemenea expresie cu evidentă tendinţă, nu are voie să o audă. Pur şi simplu asurzeşte până ce copilul revine la o comportare normală. Dar seara, în timpul celor 10 minute de control, o pildă, o povestire evident cu tendinţă, lămureşte efectele întotdeauna incriminate ale atitudinii tocmai avute de copil în timpul zilei.  

Spre deosebire de vestul Europei, în raport cu lanţul carpatic, cutume române amintesc în poezioare fapte reprobabile fără rezolvarea lor prin pedepsire. L-am „prins cu raţa-n gură” dar accept jurământul lui. Ce să înţeleagă copilul? Doar că jurând „pe mama care m-a făcut” minciuna este acceptată. Tocmai monstrul întâlnit frecvent pe stradă. Cultura vestică nu numeşte furtul ci „vulpe! restituie găina altfel te va vizita vânătorul cu lunga sa armă”. În plus, în renumite fabule apusene, munca este ridicată la loc de mare cinste (greierul şi furnica) respectiv lăcomia este pedepsită (ursul rămas fără coadă). La noi lenea este preamărită. Până şi-n rai asculţi veşnic ţambalele îngerilor, probabil şi cu-n păhărel în faţă. Până şi frumosul poem Mioriţa acceptă tâlhăria. Nu mai miră faptul că politica oficială nu este altceva decât minciună, înşelăciune şi tâlhărie (numită „mai curat” corupţie)!  

Etica familială este un fiasco. Nu numai din profesiunea de mamă degenerată în fabrică de bani. Dacă măcar fiecare mamă ar avea o biblie din care să dea citate odraslei ar constata că popa spune cu totul altceva. Oare rolul actual al religiei este să tâmpească masele cot la cot cu politica? Dar mai bine ar fi să le lăsăm de-o parte. Ele n-ar trebui să contribuie la educare. Învăţământul şi instruirea se mănâncă cu alte ustensile.  

Educaţie, din punctul meu de vedere este muncă şi respect. Respectul trebuie să fie însă reciproc. Domnule PROFESOR sună nenatural dacă acel profesor foloseşte epitete de forma „bă Ioane” N-o fi chiar aşa dar copilul se poartă cu totul altfel dacă remarcă un dram de respect în forma de adresare a terţului. Ca şi Caragiale în ceea ce priveşte politica şi Creangă este mai mult decât actual în descrierea tipului „Domnul Marius Chicoş Rostogan”  

Cu excepţia educatoarelor de grădiniţă care, trebuind să se comporte familiar folosesc apelativul „per tu” ca şi mamele, profesorii minorităţii săseşti din Ardeal se comportă cu respectul cuvenit elevului, nu neapărat cu pronumele de politeţă ci cu mult mai mult, cu respect reciproc în toată atitudinea. Nu ne-ar strica un Preşedinte respectuos chiar şi faţă de ţânci. Poate înalţii demnitari ar vorbi alt fel între ei, mai omeneşte.  

Munca elevului nu este „învăţătură şi numai învăţătură”. Învăţătura nu vine numai din carte. Există învăţători care sunt pe drept cuvânt deţinătorii unui bogat bagaj de cunoştinţe pe care, cu plăcere, le distribuie verbal celor avizi de cunoaştere. Ei nu pretind ca elevii să „noteze preţioasele vorbe rostite” numai şi numai ca elevul să nu adoarmă în plină oră de curs. Ascultând spusele acestor adevăraţi oameni, elevii pleacă de la oră cu un bagaj de cunoştinţe bine fixat. Totodată apare inerent întrebarea „de ce?” şi curiozitatea îl împinge la bibliotecă spre a căuta explicaţii suplimentare. Cu toate acestea elevul nu este scutit acasă de aportul său firesc la gospodărire. Munca fizică este un bun mijloc de acumulare de cunoştinţe pragmatice pe care cartea nu le oferă.  

Bibliotecile americane, iar de curând şi cele germane, oferă opere literare pe suport auditiv. Nu numai orbii pot avea astfel acces la marea cultură. Măturându-şi camera, făcând patul sau spălând vase vezi elevi de toate vârstele cu casca pe urechi ascultând operele lui Sadoveanu, Caragiale sau, de ce nu, Creangă. La noi căştile, mai bogate în decibeli ca marile megafoane de stadion, transmit numai manele, chiar şi pe stradă înainte de traversarea unei mari artere. Un nou mod de viaţă sau pur şi simplu lipsa educaţiei?  

Învăţământul nu este numai o profesie. Este o artă şi, ca orice meserie asimilată drept brăţară de aur, necesită dăruire. Cât timp eşti la catedră nu mai eşti susţinătorul familiei, singurul care aduce un salariu acasă. Eşti pedagogul care formează o nouă generaţie. La problemele de acasă poţi revenii numai după ce ai părăsit şcoala. Nu moare nimeni de foame dacă în cele 8 ore de muncă îşi foloseşte întreaga capacitate exclusiv executării cu tragere de inimă a îndatoririlor de serviciu. Că eşti plătit sau nu pentru întregul efort făcut nu ar trebui să-ţi preocupe mintea. Nădăjduieşte condiţii mai bune de muncă în sufletul tău. Dar nu cârti asupra condiţiilor de trai oferite de Domnul. Fie el Dumnezeu sau Stalin! Îţi faci singur sânge rău colorând în gri tot ce te înconjoară.  

 

Referinţă Bibliografică:
Copilul, un om în miniatură? / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1385, Anul IV, 16 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!