Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Ely Lazăr         Publicat în: Ediţia nr. 1422 din 22 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Ely LAZĂR - D A D U
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IN MEMORIAM LUI DAVID ROSENKRANZ (1905-1965)  
O încercare de a-i contura personalitatea.  
 
Pentru nepoţii săi  
Davy şi Andy  
şi pentru fiica sa, Adina.  
 
Dadu nu era religios, nici măcar un adevărat păstrător al tradiţiei; el nici măcar nu cunoştea propriu-zis tradiţia. Totuşi, printre sutele de oameni care au venit la înmormântarea lui, se numărau şi câţiva rabini. Unul dintre ei, o personalitate cu greutate şi poziţie înaltă în lumea rabinică israeliana, şef al tribunalului rabinic din Tel Aviv, mi-a spus în curtea casei mortuare de la spitalul Ihilov, că, din cauza vârstei lui înaintate, nu va veni la cimitir. Spre mirarea mea l-am văzut totuşi la cimitir, lângă mormânt, în timpul ceremoniei funebre.  
 
Şi iată cam ce mi-a spus: „Nu l-am cunoscut pe răposat, dar mi s-a spus chiar acum că am faţă de el o datorie de onoare. Deşi nu se ţin discursuri funebre vinerea[1] (în ajun de Shabat), simt că datoriile trebuie achitate. Despre ce datorie e vorba? Îi sunt obligat moralmente lui Dadu Rosenkranz, deoarece, precum am aflat aici, el a fost în România comunistă, apărătorul fiului meu în procesul care i se intentase pentru activitate sionistă. Dadu Rosenkranz l-a apărat cu demnitate şi mândrie evreiască. Fiul meu a fost eliberat din închisoare şi se află acum în Israel. Pentru asta îi mulţumesc avocatului Dadu Rosenkranz. Fie că faptele lui bune pentru coreligionarii lui să fie răsplătite în lumea celor drepţi, de către Dumnezeu cel atotputernic”.  
 
La înmormântare s-au rostit nenumărate discursuri închinate memoriei lui. La fel şi la requiemul de 30 de zile, ca şi la cel de un an, ca şi în diverse săli din oraş, la reuniuni organizate de Uniunea Imigranţilor Români (Hitahdut Olei România), unde membrii mai multor mişcări ideologico-politice au vorbit despre el. Unii îi erau colaboratori în cadrul activităţii pe tărâm obştesc, alţii vechi clienţi sau activişti, onoraţi că pot cinsti memoria lui Dadu Rosenkranz şi se pot mândri cu relaţiile lor cu el.  
 
La mormânt, la requiemuri, mulţi se înghesuiau, mânaţi de o afecţiune sinceră, pentru a spune Kadish[2] pentru el, căci Dadu n-a avut băieţi, care să rostească Kadish după el. De-a lungul anilor, văduva şi fiica lui au continuat să anunţe în ziare data requiemului. Oamenii au continuat să vină an de an şi să-i elogieze memoria, dar numărul lor a scăzut din ce în ce, nu din cauza uitării, ci din cauza factorului biologic. Cei de vârsta lui s-au dus pe rând şi ei în lumea în care odihneşte şi sufletul său. Soţia lui, Meea, a avut grijă ca numele lui să fie prezent în analele evreimii române, din anii activităţii lui Dadu, şi că el să fie prezentat într-o lumină pozitivă.  
 
La împlinirea a 20 de ani de la dispariţia lui, Meea a organizat un requiem la care au venit destui oameni, însă mulţi din cei care obişnuiau să vorbească despre el n-au mai putut-o face: ori nu mai erau printre cei vii, ori se deplasau greu, ori... De aceea, de data aceasta, a vorbit despre el rabinul Efraim Guttman, al cărui tată, rabinul Zwi Guttman, fusese în legături strânse cu Dadu, şi -l apreciase dintotdeauna pe acesta . Şi fiul-deşi făcând parte din altă generatie - îl cunoscuse pe Dadu, mai mult din ceea ce i se povestise. Totuşi a ştiut să vorbească frumos şi demn despre el, ca un om obişnuit să se exprime în public. Cu toate acestea, ceea ce a spus rabinul nu m-a satisfăcut. Mi s-a părut că nu era deloc suficient pentru a contura personalitatea lui Dadu, în inima şi în amintirea tinerilor lui nepoţi, fiii fiicei lui.  
 
Pentru ei scriu astăzi aceste rânduri, pentru ei şi pentru mama lor Adina, fiica lui Dadu, care, deşi era deja adolescentă la moartea tatălui ei, cred că nu reuşise încă să aprecieze destul şi să interiorizeze, să înţeleagă profund, simţul lui de răspundere, dinamismul şi umanitatea lui fundamentală.  
 
Despre activitatea lui ar putea să afle oricare din urmaşi, din sursele scrise chiar de el însuşi, ca şi de către alţii, de exemplu din Pinkas Kehilot Romania (Catalogul Comunităţilor din România) care se găseşte la Yad Vashem[3], căutând la capitolul „Transnistria”, din cărţi istorice ca „Biografia dr. Filderman” de S. Schafferman, apărută în Israel, precum şi din simple memorii ale unor israelieni originari din România. Eu nu am pretenţia să scriu istoria sau biografia lui Dadu. Aceasta este doar o încercare de a-i creiona portretul lui Dadu - omul, aşa cum mi s-a înfăţişat mie, care eram cu aproape 20 de ani mai tânăr decât el. L-am întâlnit pentru prima dată când aveam 13 ani, în România, înaintea celui de al doilea război mondial. Când am părăsit România, aveam 19 ani. Ne-am revăzut după 20 de ani în Israel, unde el şi-a trăit ultimii ani (4 ani şi 4 luni).  
 
În România nu făceam parte din tabăra lui politică. Eu eram cu ochii spre Sion, Sion ca soluţie a problemelor evreieşti. El, contrar mie, căuta căi pentru a uşura restriştea evreului, a oricărui evreu, potrivit calităţilor lui, potrivit condiţiilor şi locului în care se afla, „în prezent sau în cadrul activităţii sale locale”, precum spunea Martin Buber. Astăzi eu ştiu că niciunul dintre noi n-avusese o imagine completă a adevărului, sau un răspuns unic la aceeaşi întrebare.  
 
Dadu iubea oamenii. Nu ştiu dacă aceasta făcea parte din iubirea lui faţă de OM, faţă de omenire, în general. E clar că iubea oamenii că indivizi. În anii în care a trăit în România comunistă, anii 50 ai secolului, obişnuia să dea adresa mea din Israel noilor veniţi, ca ei să-mi transmită salutări de la el, în speranţa că-i voi putea ajuta să se descurce în Israel. Mulţi dintre ei îmi spuneau că-i erau prieteni, sau colaboratori apropiaţi în munca lui pe tărâm juridic sau politic.  
 
Am avut multe îndoieli în privinţa celor ce se prezentau astfel şi care îl lăudau pe Dadu până la ceruri. Îmi închipuiam că o mare parte a ajutorului sau a colaborării lor cu el era numai de ordin tehnic, de pildă credeam că ei îi cărau servietele pline de lucrări juridice, de la o sală de tribunal la alta, mergând în urma lui sau înaintea lui, pe când el alerga de la un tribunal la altul.  
 
Ştiam că Dadu obişnuia să împingă multora în buzunar câteva bancnote, fără ca acest gest să pară a fi un cadou sau o pomană, ca să nu-i ruşineze, ci chipurile ca plată pentru serviciile prestate. Aceştia aveau nevoie de sprijin financiar şi de înţelegere, ca urmare a situaţiei tulburi şi precare în care se aflau după război şi după terminarea acestuia, când „şedeau pe valize”, în aşteptarea autorizaţiei de plecare din România.  
 
Cam astfel erau şi legăturile lui Dadu cu mulţi dintre cei care se prezentau drept colaboratori de-ai lui în activitatea politică. Erau printre ei plasatori, funcţionăraşi în Comitetul Comunităţii din care făcea parte, curieri care duceau mesaje înainte de reuniuni, sau care îi aduceau lui Dadu clienţi – şi ei nevoiaşi – ca el să-i inbărbăteze cu un cuvânt sau cu un sprijin de la instituţii la care el avea influenţă, dar şi din propriul lui buzunar. Chiar dacă suspiciunile mele în legătură cu esenţa colaborării lui Dadu cu o parte din aceşti asistenţi erau legitime, nu m-am îndoit deloc în privinţa sincerităţii sentimentelor acestora faţă de el; le-am luat drept o consecinţă a darului lui de a manipula oamenii, deşi nu în sensul negativ al cuvântului.  
 
Ţineam minte din perioada în care eram în România că lui Dadu îi plăcea să se înconjoare de oameni, să fie în centrul atenţiei, nu numai la reuniuni politice, ci şi acasă, în jurul mesei din sufragerie. Sosea, şi cu sufletul la gură de la alergături, se ocupa de cazurile urgente ale unor solicitanţi de favoruri („protecționari”, cum s-ar spune în Israel), sau chiar de clienţi adevăraţi, în biroul în care se intra direct din sufragerie. După aceea, se aşeza la masa în jurul căreia – la orele de după terminarea lucrului şi înainte de a merge acasă – se adunau cel puţin 5-6 rude, prieteni, prieteni ai prietenilor, secretari de comitete ale unor instituţii, pe care el le slujea, şi el le făcea o dare de seamă completă asupra situaţiei. Aceasta se petrecea în anii în care, veşti proaste în general, şi pentru evrei în special, veneau una după alta: capitularea autorităţilor în fata nemţilor şi a aliaţilor lor români antisemiţi, legi despre noi interdicţii şi restricţii ce ameninţau pe evrei.  
 
O oarecare şansă de ameliorare a situaţiei a apărut ca urmare a activităţii conducerii evreieşti, adică a doctorului Filderman, şeful Comunităţilor evreieşti din România şi al lui Dadu însuşi, Dadu fiind unul dintre colaboratorii acestuia cei mai importanţi.[4]  
 
Povestea şi despre fapte mai puţin importante, „normale”, mica bârfă despre activişti ai comunităţii şi despre intrigi ce se ţeseau pe ici pe colo. Cei prezenţi îi sorbeau însetaţi vorbele, se simţeau părtaşi ai unor secrete, bucurându-se de încrederea maestrului. Fiecare dintre ei era strigat de Dadu pe numele mic şi tutuit, ceea ce nu se prea obişnuia pe acolo; pentru fiecare dintre ei manifesta simpatie şi grijă, de fiecare se interesa în mod sincer.  
 
Eu aveam impresia că atitudinea lui faţă de oameni era un fel de „praf în ochi”, de mistificare; cred că şi soţia lui gândea la fel, că el se poartă ca un politician, care cultivă oamenii pentru a-şi asigura loialitatea lor. Însă când a sosit în Israel şi l-am văzut reîntâlnindu-se cu vechi cunoştinţe, am înţeles că simţământul lor era justificat, şi nu al meu; el era într-adevăr prietenul lor şi ei erau colaboratori importanţi pentru el. Şi ce altceva decât o prietenie adevărată putea să-l împingă pe un nou venit, care locuia într-un centru de absorbţie şi trăia din sprijinul Agenţiei Evreieşti[5] şi al rudelor, să trimită în România pachete cu alimente unor prieteni care trăiau în mari lipsuri? Şi nu numai prietenilor, ci şi foştilor clienţi, evrei şi neevrei, care sărăciseră în împrejurările acelea vitrege.  
 
Dadu a rămas orfan de tată pe la 12 ani. Tatăl lui, Leopold Armin Rosenkranz, era pictor de firme şi proprietar al unui atelier în centrul Bucureştiului. El a murit în timpul primului război mondial, fiind arestat şi deportat in1917, ca supus al unei ţări duşmane, căci era născut în Ungaria. Mama lui Dadu, Riva (Reghina), a rămas văduvă cu 4 fii şi 3 fiice. Dadu era al treilea fiu. Ea s-a recăsătorit cu un lucrător din atelierul lor de firme, care era şi el văduv şi avea o fetiţă mică, din prima căsătorie. Împreună au adus pe lume un fiu. Mama lui Dadu era o femeie şi jumătate, energică şi activă, care se ocupa intens de atelier, şi datorită ei atelierul a prosperat. Munca şi devotamentul ei au ajutat-o să-şi crească şi să-şi educe copiii, care au făcut toţi studii superioare, în afară de două fete, care au murit: una în copilărie şi alta la adolescenţă, învinsă de febră tifoidă. Unul din fii a devenit medic, doi - avocaţi, doi - licenţiaţi în litere, filozofie şi economie. Nici fiii, nici fiicele, nici cumnaţii n-au fost meseriaşi; visul mamei evreice de a avea copii intelectuali s-a împlinit. S-ar putea ca moartea prematură a mamei, la vârsta de 54 de ani, să fi fost preţul pe care l-a plătit pentru reuşita lor. Cei rămaşi în viaţă, inclusiv tatăl vitreg şi fiica lui, au păstrat relaţii de familie bune şi s-au ajutat şi susţinut unii pe alţii. Dar mai ales Dadu era cel care avea grijă de toţi: de terminarea studiilor fratelui cel mai mic, de aranjamente financiare legate de căsătoriile surorilor şi de servicii pentru unii dintre ei. El era şi cel care îi alinta şi îi invita la restaurante, la Operă, la teatru, indiferent de situaţia lui financiară, care, deşi era mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, n-a fost niciodată strălucită. Aşa s-a purtat şi faţă de convoiul sau de prieteni, oferindu-le ceea ce putea, până la limita superioară a veniturilor sale, ba chiar mai mult.  
 
Soţia lui, Salomeea (Meea) Lazăr, pe care o cunoscuse în împrejurări romantice, venea dintr-o familie burgheză şi era obişnuită cu o viaţă confortabilă în limitele normalului, fără să fi fost vreodată risipitoare. De aceea, la început, i-a fost foarte greu să se adapteze modului de viaţă al soţului. Şi ea era licenţiata în Drept, dar el nu voise ca ea să lucreze în afara casei, deşi aveau, precum se obişnuia, acolo şi atunci, femeie la curăţenie, cu masă şi casă. În principiu, Meea îl ajuta la lucru. Părinţii ei, ca şi sora ei cea mare, i-au ajutat din când în când pe soţi, ca să se poată bucura de traiul cu care fuseseră obişnuiţi. Aşa cum îi ajută el pe alţii, sprijinindu-i, nu refuza nici el să primească acest ajutor în mod natural.  
 
Pe de altă parte, atitudinea lui faţă de familia soţiei a fost ireproşabila, ca şi faţă de fraţii şi surorile lui. A avut multă grijă de bătrânii ei părinţi, ca să le uşureze suferinţa pe care războiul şi vârsta le-o pricinuiseră. Consideraţia vădită faţă de aproapele sau – rude, prieteni şi oameni în general – era una din trăsăturile lui naturale, observată şi în faptele mărunte. Îmi amintesc că prefera la teatru locuri la capătul rândului, chiar la margine, deoarece nu voia să-i stânjeneasca pe ceilalţi, trecând prin faţă lor, ca să ajungă la locul lui. Eu cunosc o mulţime de oameni care preferă să şadă în mijlocul rândului tocmai din motivul invers: ca să nu-i deranjeze ceilalți, căutându-şi locurile.  
 
Atitudinea aceasta faţă de ceilalţi mi se părea, într-adevăr, puţin exagerată, dar lui îi venea în mod firesc, nu din modestie sau autopedepsire. Se iubea doar şi pe sine; îi plăcea să-şi ofere anumite plăceri, să se alinte: să meargă cu taxiul, nu cu tramvaiul, să mănânce la restaurante bune, să facă multe alte cheltuieli pentru propriul confort. Iubirea de sine şi a plăcerilor vieţii era complementara atitudinii lui faţă de oameni. Cercetători al sufletului omenesc, de-a lungul vremurilor, au susţinut dintotdeauna că dragostea faţă de aproapele nostru trece prin dragostea faţă de noi înşine. De altfel, ceva asemănător spune şi proverbul franţuzesc: „Charité bien ordonnée commence par soi-même”. Deşi acest proverb vorbeşte de caritate, de milă, şi nu de dragoste propriu- zisă, există o legătură între cele două afirmatii– după mine. La Dadu, în orice caz, aşa era.  
 
Dadu şi-a început activitatea obştească din studenţie. A fost preşedintele „Asociaţiei Generale a studenţilor evrei” care - conform numelui - era generală, căci cuprindea membri cu concepţii diferite. Marea majoritate se considerau pe ei şi viitorul lor legate de România, în a cărei limba şi în ale cărei şcoli se formaseră. Ei se identificau pe deplin cu cultura ţării lor natale, întrucât legătura cu viaţa evreiască, specifică evreilor de pe alte meleaguri, din estul Europei, slăbise încă de pe vremea generaţiei părinţilor lor.  
 
Printre studenţi se conturau două curente bine definite. Pe de o parte sioniştii, care aveau o organizaţie culturală separată, din care s-a născut un curent activ al sionismului general din România, (Zionim Claliim), iar pe de altă parte, erau cei cu concepţii de stânga, unii apropiaţi de comunism, alţii de social-democraţi; adică cei de stânga, erau preponderenţi; mulţi veniseră în capitală din provincie şi locuiau în căminul studenţesc al Asociaţiei, care servea şi de centru al activităţilor culturale şi sociale al acesteia.  
 
Dadu a reuşit să consolideze masa cea mai puţin definită a majorităţii din obşte, pe cei care nu se identificau ideologic nici cu sionismul, nici cu stânga, şi să cucerească în numele lor conducerea. Activitatea lui a decurs atât în concurenţă cât şi în colaborare cu celelalte curente. Luptele au fost dure, aşa cum se obişnuia printre evrei, dar el a ştiut să păstreze relaţii personale bune cu majoritatea. Aşa a procedat şi mai târziu, în timpul luptei lui politice pe „strada” evreiască. Aceste relaţii şi-au dovedit trăinicia, au rezistat probei timpului, după aceea, când în România s-a instalat regimul comunist, după cel de-al doilea război mondial, când activiştii evrei de stânga au ocupat un timp poziţii importante. Relaţiile bune s-au păstrat şi în legăturile lui Dadu cu oponenţii din trecut, din tabăra „sionistă”, când i-a reîntâlnit în Israel, 20-30 de ani mai târziu.  
 
Dadu era mândru că înaintea venirii lui în ţară, vreo 12 dintre aceştia semnaseră o petiţie, către secţia de absorbţie a Sohnutului, pentru a cere să i se acorde lui Dadu şi familiei sale un loc într-un centru de absorbţie de elită din Tel Aviv. (Ceea ce nu ştiuse el însă, era că aceste semnături şi-au atins scopul şi datorită presiunilor făcute de un mapainic[6], prieten al cumnatului lui Dadu, asupra omului de la Sohnut.  
 
Dadu şi-a terminat excelent studiile universitare de Drept. Nici nu se putea altfel! Doar fraţii lui povesteau că el făcea parte din acea specie rară de studenţi, care repetau chiar în aceeaşi zi materia rezumată în timpul conferinţelor şi prelegerilor, şi nu se mulţumea să înveţe numai în ajunul examenelor, cum o făceau majoritatea studenţilor. Când şi-a terminat studiile, Dadu a întemeiat o organizaţie de tineri pe lângă „Uniunea Evreilor Români” (U.E.R.). Această veche uniune ocupase un loc important în obţinerea recunoaşterii evreilor ca fiind cetăţeni egali în drepturi în ţara în care ei şi strămoşii lor trăiseră şi în a cărei armata slujiseră de-a lungul istoriei. La conducerea uniunii se afla Dr. Willy Filderman, avocat renumit, politician de anvergură, nu numai în comparaţie cu cei români, dar şi cu conducătorii organizaţiilor evreieşti mondiale. La Congresul de pace de la Versailles el a reuşit, cu ajutorul organizaţiilor evreieşti mondiale şi al guvernelor pe care acestea le reprezentau, să obţină anularea îngrădirilor istorice impuse evreilor, drept condiţie pentru aprobarea graniţelor lărgite ale statului român, după război. Totuşi, în pofida egalităţii constituţionale, discriminarea evreilor a continuat. Erau încercări permanente de a le limita drepturile şi statutul, prin legi, ordonanţe, dispoziţii administrative, precum şi prin „închiderea ochilor” în fata exercitării forţei fizice de către antisemiţi organizaţi sau izolaţi. Uniunea (U.E.R.) nu voia să acţioneze ca partid, ci-i încuraja pe evrei să acţioneze individual, în cadrul partidelor româneşti. În realitate U.E.R. a încercat să ajungă la acorduri cu partidele la putere, dar fără a reuşi întotdeauna. Dadu era şeful organizaţiei tinere, şi-şi strânsese în jurul lui o parte dintre foştii studenţi, ale căror aspiraţii şi opinii se asemănau cu cele ale Dr. Filderman şi ale organizaţiei sale.  
 
Obiectivul lor era introducerea evreilor în viaţa României, pastrându-le însă patrimoniul evreiesc, prin asigurarea libertăţii lor religioase şi educative. U.E.R. cunoştea problemele poporului evreu din Diaspora, dar se concentra asupra intereselor şi obiectivelor locale. La conducere se aflau şi sionişti, mai ales din garda veche; dr. Filderman însuşi a luat parte la congresele Agenţiei Evreieşti alături de membrii organizaţiilor nesioniste din ţările occidentale.  
 
De la organizaţiile de tineret, Dadu a trecut la filiala regională din Bucureşti a U.E.R., un timp ca adjunct, apoi ca preşedinte. Deşi nu el a fost cel care a întemeiat-o, a fost cu siguranţă cel care a reinsufletit-o. A izbutit să transforme oarecum caracterul de elită al Uniunii şi să activeze păturile populare, care, deşi se bucuraseră în trecut de iniţiativele şi eforturile Dr. Filderman, nu se simţeau părtaşe la luptele duse de el pentru promovarea acestora. Dadu organiza şedinţe în cartierele evreieşti, şedinţe la care veneau conducători ai obştei, precum şi români din cercurile democrate. Dadu era la înălţime ca orator, el deschidea şi conducea şedinţele în mod elocvent, fără demagogie; ştia să-şi concentreze spusele şi activitatea în problemele care interesau publicul, şi astfel inspira oamenilor sentimentul că se lucrează pentru ei şi că pot spera într-o inbunătățire a situaţiei lor.  
 
Tot astfel a acţionat şi în funcţiile pe care le-a îndeplinit în cadrul conducerii comunităţii evreieşti din capitală. A fost un timp vice-preşedinte al comisiei educative, care se ocupa de şcolile primare şi de câteva licee, acestea extinzându-se din ce în ce mai mult, din cauza excluderii elevilor evrei din şcolile generale. După aceea a devenit preşedinte al unei noi secţii de statistică şi informare. La început părea că e vorba de o funcţie în exclusivitate onorifică, dar el a transformat-o în scurt timp într-o secţie extrem de importantă pentru strângerea şi difuzarea dovezilor de discriminare a evreilor şi de înrăutăţire a situaţiei lor. Era importantă de asemenea activitatea de explicare şi îndrumare, care dădea unei obşti terorizate sentimentul că se face ceva pentru ea, că se acţionează pentru binele ei.  
 
Către sfârşitul anilor 30 ai secolului XX, România a devenit un regim dictatorial şi a cedat din ce în ce mai mult în faţa celor care promovau opinii naţionalist – şovine şi antisemite. S-a interzis activitatea partidelor şi împreună cu ele, cea a U.E.R. Unica reprezentanţă a evreilor în faţa autorităţilor era în mâinile Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, al cărei preşedinte era, desigur, Doctorul Filderman. În anul 1940, România făcea deja parte integrantă din coaliţia cu Germania hitleristă, era aliata militară a acesteia în atacul din iunie 1941 contra Uniunii Sovietice. Şi înainte de această dată, existau unităţi militare germane în ţară, cap de pod în vederea pătrunderii în Balcani. S-au luat măsuri aspre împotriva evreilor, li s-a interzis să exercite profesii liberale, au fost închise magazinele evreieşti, prin lege sau prin forţă, au avut loc pogromuri sau simple omoruri, fără ca vinovaţii să fie pedepsiţi.  
 
Dadu, care-şi pierduse sursa de existenţă ca avocat, a primit pentru prima dată o funcţie publică remunerată, ca secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti. Această Federaţie a constituit pentru un timp un teren de acţiune pentru uşurarea suferinţelor populaţiei evreieşti. Mareşalul Antonescu, şeful statului, nu era mai puţin antisemit decât alţi aliaţi ai lui Hitler, însă putea fi încă influenţat, prin convingere sau presiuni din partea unor apropiaţi de-ai lui, să închidă ochii în faţa unor exigenţe ale naziştilor, să respingă unele măsuri extreme împotriva evreilor, sau cel puţin împotriva anumitor grupuri. Şi totuşi, odată cu începutul războiului contra Uniunii Sovietice, nemţii şi românii au organizat pogromuri, au procedat la exterminarea sistematică a evreilor, în special în regiunile din apropierea graniţei. Circa 150 de mii de evrei au fost deportaţi în Transnistria, regiune de graniţă cu Uniunea Sovietica, regiune pe care puseseră stăpânire românii. Mulţi au murit pe drum, de foame, de boli şi din cauza sadismului celor care îi păzeau. Unul din obiectivele importante ale evreilor din România, care mai aveau încă mijloace de existenţă, era acordarea de asistență celor deportaţi. Federaţia Comunităţilor era singura organizaţie care putea acţiona şi a acţionat în acest sens, până când dictatorul i-a curmat activităţile şi pe Dr. Filderman l-a deportat pentru un timp în Transnistria. Dadu se număra printre cei puţini care l-au condus pe Dr. Filderman până la gară. În locul Federaţiei, autorităţile au creat o „Centrală Evreiască”, la conducerea căreia au fost numiţi câţiva evrei convertiţi. Rolul comitetului era să execute ordinele reprezentantului legii, care se ocupă de interesele evreilor şi care primea instrucţiuni de la ambasada germană şi de la experţii acesteia pentru exterminarea evreilor. Din fericire pentru evreii din România, Eichman n-a apucat să ajungă acolo şi să se ocupe personal de deportarea din ţară şi exterminarea acestora.  
 
Nu ştiu exact din ce au trăit Dadu şi soţia lui în acea perioadă. Presupun că se mai ajutau din ceea ce dispuneau socrii lui, cu care locuiau împreună, ştiu că s-au mutat dintr-un apartament intr-altul, deoarece apartamentul lor fusese rechiziţionat pentru un timp de comandamentul german. În realitate, se pare că Dr. Filderman şi-a continuat activitatea la „Comitetul pentru salvare”, fiind oarecum tolerat de autorităţi. Dadu a avut un amestec covârşitor în prevenirea abuzurilor la adresa evreilor şi împiedicarea maltratării lor în timpul muncii obligatorii la care au fost supuşi. (dar nu ştiu exact ce poziţie a deţinut).  
 
La requiemurile după Dadu se citeau uneori fragmente din romanul „Israel însângerat”[7] al celebrului scriitor evreu I. Peltz, fragmente care descriau acea epocă de restrişte. În acele pasaje, era vorba de un grup de evrei, aflaţi la muncă obligatorie în Bucureşti, la curăţatul zăpezii. Romanul îl descrie pe responsabilul grupului, un avocat – ofiţer, un tip de intelectual evreu, firav, cu ochelari cu rama groasă, care a ţinut piept unui ofiţer german. Acesta din urmă condamnase pe toţi membrii grupului la o pedeapsă de 25 de lovituri de bici la c..., invocând motivul că i-ar fi găsit stând de vorbă şi că nu şi-ar fi îndeplinit norma de muncă primită. Responsabilul grupului l-a înfruntat pe ofiţer în mod politicos, dar cu fermitate; i-a explicat că oamenii erau în pauză şi că nu se făcuseră vinovaţi cu nimic. El nu s-a lăsat intimidat de ameninţările ofiţerului, ba chiar a reuşit să-i zdruncine siguranţa, luând curajos apărarea oamenilor de care răspundea. La început a cerut să i se aplice lui însuşi – ca responsabil al grupului - acea pedeapsă înjositoare. În sfârşit, seriozitatea atitudinii sale, siguranţa de sine, elocvența, determinarea lui de a-şi însuşi pedeapsa destinată celorlalţi, au dus la anularea ei.  
 
Cazul descris în roman fusese adevărat şi unii din cei prezenţi la requiemuri asistaseră la această scenă şi confirmau că Dadu era acel curajos responsabil. Într-adevăr, nu numai că autorul zugrăvise exact portretul fizic al lui Dadu, şi că redase fidel argumentaţia acestuia, dar şi numele personajului din roman era Israel Dadu Rosen, ceea ce spune clar despre cine era vorba. În mod simbolic, toate personajele din roman purtau şi prenumele Israel.  
 
În ultimele etape ale războiului, Dr. Filderman acţiona din nou pe faţă, căci şefii statului vedeau apropiindu-se la orizont înfrângerea Germaniei şi voiau să câștige puncte favorabile pentru momentul în care vor apărea în faţa tribunalului ce avea să-i judece pentru crimele comise. S-au organizat acţiuni pentru uşurarea situaţiei celor deportaţi în Transnistria. La început, o delegaţie de evrei din capitală a fost autorizată să-i viziteze acolo – cu anumite ingrădiri - pentru a strânge date despre proporţiile atrocităţilor comise şi să propună şi acţiuni în vederea ajutorării lor. Au fost autorizate anumite acţiuni,de exemplu expedierea de îmbrăcăminte şi alimente, repatrierea orfanilor şi a persoanelor deportate „din greşeală”, ca urmare a excesului de zel al oficialităţilor locale.  
 
În zilele de haos premergătoare intrării armatelor ruseşti pe pământul României, a fost autorizată şi repatrierea altor grupuri de deportaţi, printre care s-a încercat introducerea pe furiş a altor evrei localnici, consideraţi de către eliberatorii lor drept cetăţeni sovietici. Dadu s-a numărat printre organizatorii repatrierii în România. A plecat acolo, a servit ca intermediar între comandanţii şi guvernatorii români, pe de o parte, şi comandanţii militari germani, pe de altă parte, reuşind să salveze pe aceşti nefericiţi, ameninţaţi atât de Armata Rosie în ofensivă, cât şi de cei din spatele frontului român, care erau în panică. Unii sovietici vedeau în evreii din lagărele de muncă forţe ostile, care ajutau inamicul, iar nemţii îi considerau drept „coloana a cincea”, drept comunişti periculoşi.  
 
În scurt timp România a întors armele, alăturându-se Uniunii Sovietice în lupta acesteia contra nemţilor. S-au reinstaurat forme de guvernământ „chipurile” democratice, sub conducerea comuniştilor. Aceştia s-au servit, ca de tovarăşi de drum, de „rămăşiţele” partidelor şi ale vechilor mişcări politice antebelice, atâta timp cât acestea le-au fost utile.  
 
La început au tolerat activitatea organizaţiilor evreieşti, care încercau să găsească surse de existenţă pentru evreii spoliaţi de drepturi legitime, de locuri de muncă şi de bunuri. Chiar şi sioniştii au putut să acţioneze un timp pentru a organiza imigrarea spre Israel ("alya"), mai ales pentru că ruşii erau interesaţi să favorizeze acest proces, cu scopul de a crea dificultăţi englezilor, care se împotriveau imigrării.  
 
Dadu s-a străduit să vadă mai departe, făcând un pas hotărâtor, care avea să le uşureze evreilor asigurarea unui loc şi a unor condiţii prielnice, atâta timp cât se aflau acolo. El s-a despărţit de Dr. Filderman şi a devenit conducătorul unei grupări de foşti membri ai Federaţiei Organizaţiei acestuia. Această grupare a colaborat atât cu evreii din cercurile comuniste şi socialiste, cât şi cu mişcările sioniste de stânga „Poalei Zion” şi „Hachomer Hatzair”. Colaborarea s-a desfăşurat în cadrul „Comitetului Democrat Evreiesc” (C.D.E.) La alegerile aşa zis „democratice” au participat toate aceste grupări, în frunte cu mişcarea dr. Filderman, cu care, se pare, Dadu a rămas în strânsă legătură.  
 
Iluzia unui front unit în numele unei cauze unice s-a spulberat, atunci când comuniştii au declarat că nu împărtăşesc opiniile acestor grupări şi că de aceea încetează colaborarea cu ele, nefiind educaţi la aceeaşi şcoală şi neavând scopuri comune. În momentul acela, a trebuit ca grupările declarate indezirabile să se dizolve de bună voie sau prin ordin venit de sus. Statutul evreilor din partidul comunist s-a zdruncinat simţitor, căci guvernul era interesat în promovarea romanilor neaoşi, mai ales a celor proveniţi din mişcări naţionaliste, pentru ca aceştia să le justifice guvernarea. Se pare că aceste măsuri nu au fost suficiente. După ce i-au băgat în închisoare pe leaderii partidelor istorice, s-au purtat la fel cu evreii. Noua putere susţinea că, cerând satisfacţie regimului antisemit, evreii s-au făcut ei înşişi vinovaţi de naţionalism şovin, de ostilitate faţă de revoluţia populară. O parte din membrii conducerii evreilor şi-au sfârşit zilele în închisoare, alţii mai tineri au avut norocul de a se elibera din marea temniţă a statului şi de a veni în Israel.  
 
Şef rabinul României a izbutit să treacă graniţa, înainte ca ordinul de arestare împotriva lui să-l prindă la domiciliu. Dr. Filderman, strălucitul leader al mişcării, care refuzase invitaţii din partea unor foruri evreieşti din Occident, pe când era ameninţat de nazişti, a preferat de data aceasta să fugă puţin înainte de a fi acuzat de colaborare cu Mareşalul Antonescu.  
 
Iar în ceea ce priveşte pe evreii de rând. - cei care nu părăsiseră România la sfârşitul anilor 40, pentru a veni în Israelul proaspăt creat – aceștia au rămas ca ostateci, până când guvernatorii ţării au hotărât că e mai bine să se descotorosească de ei, punând mâna pe posturile şi apartamentele lor, cât şi pe câte un pumn de dolari, plătiţi pentru fiecare cap de evreu de către Jointul american. Timp de un deceniu şi jumătate Dadu s-a numărat printre cei din urmă: fără activitate politică prin tribunale, s-a mulţumit cu ajutorul acordat prietenilor săi evrei, în calitatea sa de avocat. El a apărat pe toţi cei care fuseseră acuzaţi de toată gama de delicte politice sau economice: sionişti, mic burghezi, prieteni ai acestora, oameni care scăpătaseră şi-şi ascunseseră rămăşiţele averii pentru a avea ce mânca până la obţinerea vizei de ieşire din ţară, elemente considerate antisociale, elemente care nu se integraseră în lumea nouă şi tot felul de alţi „delincvenţi”.  
 
Dadu şi-a câştigat pe merit reputaţia de excelent profesionist, care a ştiut să-şi croiască drumul cu grijă, apărându-i pe de o parte pe cei persecutaţi, dar şi făcând concesii pur verbale sistemului juridic popular socialist. În pofida succeselor profesionale, situaţia materială a familiei nu era deloc strălucită. Clienţii nu mai aveau bani, nu exista nicio activitate economică din care ar fi putut să trăiască, precum o face un jurist din lumea liberă. Lucrurile ajunseseră până într-atât încât pentru a-şi putea plăti datoriile la fisc, familia a fost nevoită să ia împrumuturi de la oameni care plecau în Israel, împrumuturi plătite ulterior noilor veniţi de către un membru al familiei, din Israel. Soţia lui Dadu a început să lucreze ca profesoară de liceu, obţinând după trei ani de studiu la Institutul Pedagogic din Bucureşti diploma de profesoară de biologie şi geografie, materii care o atrăseseră încă din tinereţe. Urmase şi un curs de surori, dar nu a lucrat în această meserie. Ca semn că există o speranţă, au adus pe lume în anii de după război, o fiică, pe care au alintat-o, aşa cum o făceau majoritatea părinţilor evrei, şi chiar mai mult, aceasta fiind fiica unică a lui Dadu.  
 
Până la urmă a înţeles şi el, în ciuda optimismului ce-l caracteriza, că nu se mai putea trăi în România. Devenise clar că nu mai era cazul de a creşte o nouă generaţie acolo. Soţia lui, Meea, dorea de mult să se alăture membrilor familiei ei din Israel, adică fratelui şi surorii ei, care trăiau în Israel din 1941. Dadu se simţea tentat, deşi cu oarecare ezitări, de posibilitatea începerii unei noi vieţi în ţara la care nu visase în tinereţe, dar care era cea a poporului pe care-l iubea şi în care trăiau deja mai mulţi dintre evreii „lui”, decât în România. Între decizia de a pleca şi punerea ei în practică, ceva totuşi s-a rupt în inima lui. În aşteptarea autorizaţiei de plecare în Israel, a suferit un infarct, din care a ieşit cu bine, dar bineînţeles cu sănătatea şubrezită. Avea numai 56 de ani.  
 
La 8 iulie 1961 au plecat din România şi după 3 săptămâni de şedere la Viena, au sosit la 3 august 1961 în Israel, fără a cunoaşte limba ebraică şi cu puţinele obiecte ce li s-a permis să aducă de acolo. A beneficiat de o sumă de bani pe care i-o datora un fost client, care părăsise mai demult România şi care locuia în occident. Cei doi soţi au urmat cursuri de ebraică într-un „ulpan”[8], fiica lor a intrat la liceul „Alliance” din Ramat Aviv. După un an petrecut în centrul de absorbţie Beit Brodetski şi doi ani într-o locuinţă cu chirie la Ramat Aviv, au primit un apartament într-un cartier de noi veniţi din Bat Yam (Ramat Yosef) Rudele, prietenii, cunoştinţele, foştii clienţi i-au primit cu braţele deschise. Printre ei se aflau unii, care, fiind vechi în ţară, l-au ajutat pe Dadu să-şi creeze legături utile şi pe Meea să găsească un loc de muncă. După îmbrăţişările de la început şi după depănarea amintirilor, capitalul moral, sentimentele de prietenie cultivate de Dadu au dat roade. Dat fiind că el cunoştea amănunţit tot ceea ce trăiseră evreii în România în timpul prigoanei, a fost firesc ca el să poată deschide un birou ce se ocupa cu cereri de despăgubiri din Germania. Un vechi prieten i-a pus la dispoziţie un local, un avocat din Germania l-a numit reprezentant al său şi a luat asupra sa finanţarea activităţii biroului, până la obţinerea unor despăgubiri băneşti.  
 
Odată cu creşterea numărului de noi veniţi din România, munca s-a extins şi au început să intre câştiguri, fapt care i-a permis lui Dadu să-şi reia activitatea obştească. Cei care fuseseră concediaţi în România ca fiind evrei, deveniseră „români” în Israel; ei îl apreciau şi aveau încredere în Dadu. Era invitat să ia cuvântul la reuniunile la care se dezbătea problema integrării în ţară, precum şi la comemorările unor personalităţi de seamă din trecutul românesc. Publicul se simţea mai bine cu el decât cu vechii sionişti, oponenţi ai lui Dadu, veniţi mai de mult în ţară, şi care nu cunoşteau îndeaproape problemele noilor veniţi. O tentativă de a tulbura desfăşurarea unei reuniuni, făcută de o persoană din vechea generaţie de sionişti, care-l acuzau pe Dadu de colaborare cu comuniştii, a fost zădărnicita pe loc. Coreligionarii credeau în el, îl cunoşteau şi aşteptau de la el să-şi reia activitatea pentru a le asigura un trai decent şi un viitor sigur în Israel.  
 
Şi partidele politice au început să-l caute, aşa precum se obişnuia în acea perioadă, ca să recruteze un român demn de a-i reprezenta în Knesset (nu numai un „român” cu numele!). Deşi n-a fost membru al niciunui partid, el a reuşit să-şi folosească relaţiile create pentru a promova interesele noilor veniţi. Opera sa cea mai importantă şi lupta să cea mai grea, a dus-o pentru juriştii noi veniţi. Li se cerea să dea examene grele, alcătuite după criterii din timpul Mandatului Britanic, lucru aproape imposibil pentru cei veniţi din Europa sau din ţări având o formaţie juridică diferită de cea britanică. Din păcate, nici în statul israelian independent, juriştii nu erau interesaţi să integreze în rândurile lor noi confraţi, deşi ar fi trebuit să-i primească cu braţele deschise. Stilul de argumentaţie al lui Dadu, ca şef al delegaţiei juriştilor la întrevederea cu Ministrul Justiţiei de atunci - Dov Iosef -, era neobişnuit în ţara aceasta, în care domnea birocraţia şi în care mijloacele de trai ale omului depindeau de un aparat guvernamental greoi. Dadu a susţinut – ceea ce e valabil şi normal şi azi – că piaţa liberă e cea care trebuie să stabilească gradul de încadrare şi de reuşită al unui jurist, că numai clienţii sunt cei care trebuie să-i acorde încredere şi să aleagă pe cel mai capabil de a-i reprezenta şi de a le apăra interesele în rezolvarea problemelor lor.  
 
S-a găsit o soluţie onorabilă de compromis: s-au organizat cursuri pentru juriştii noi veniţi, pentru a-i introduce în câmpul legislaţiei şi al procedurilor obişnuite în instanţele juridice israeliene, care constau dintr-un amalgam de drept otoman, britanic şi ebraic, totul foarte diferit de ceea ce cunoşteau noii veniţi în ţara lor de origine. Cursurile s-au ţinut parţial în limba maternă a studenţilor, iar profesorii au avut un cuvânt de spus în fața comisiilor ce acordau autorizaţia de a profesa în ţară. De asemenea, condiţiile de stagiu au fost adaptate acestor jurişti-studenţi.  
 
Şi iată ironia soartei! De abia atunci, datorită strădaniilor şi efortului avocatului nou venit, Dadu, le-a fost posibil unor avocaţi, vechi sionişti, cunoscători ai limbii ebraice, veniţi cu multi ani înaintea lui Dadu, să se prezinte cu succes la examene şi să-şi obţină echivalarea diplomei de jurişti în Israel. În a doua lună de studii intensive, soarta i-a zădărnicit lui Dadu planurile. Într-o seară s-a întins în pat, a pus capul pe pernă, i-a spus soţiei că nu se simte bine şi inima lui a încetat să bată... Lacrimi multe s-au vărsat pe mormântul lui: s-a vorbit mult despre el şi despre tot ceea ce a făcut pentru aceşti oameni, i s-au adus laude şi omagii.  
 
A fost elogiat pentru ceea ce a fost, pentru fermitatea, blândeţea şi bunătatea lui; a fost deplânsa dispariţia lui, pentru că, odată cu ea, s-au spulberat speranţele celor care aşteptau că Dadu să mai acţioneze pentru binele lor. Iar eu, cel mic şi umil, n-am îndrăznit să spun cu voce tare ceea ce mi-a trecut atunci prin minte: că soarta a fost bună cu el; că Dumnezeu cel mizericordios l-a luat la el, nu numai în modul blând în care a făcut-o, ci şi în momentul în care putea deja să fie încrezător în viitor: să creadă că va reuşi să-şi îndeplinească noile obligaţii faţă de el însuşi, faţă de familie şi prieteni, faţă de toţi oamenii, căci pe toţi îi iubea.  
 
Ely LAZĂR[9]  
„În amintirea Avocatului David (Dadu) Rosenkranz, Bucureşti, România, 1993”  
Traducere din ebraică: Adina Rosenkranz-Herscovici  
 
----------------------------------------------------------------------  
 
[1] De vineri seara până sâmbătă seara încetează orice activitate pentru cei care respectă preceptele religioase: e vorba de respectarea zilei de Shabat.  
[2] Kadish - rugăciunea spusă de un fiu la moartea şi la comemorarea unui părinte.  
[3] Yad Va Shem este Institutul comemorativ al Holocaustului şi al comunităţilor evreieşti de pretutindeni. Acolo se găseşte şi mărturia depusă de tatăl meu în legătură cu viaţa şi activitatea sa profesională şi obştească în timpul celui de al doilea război mondial şi după acesta peste 250 pag.)  
[4] Tatăl meu a colaborat cu Dr. Filderman, în calitate de secretar particular.  
[5] Agenţia Evreiască = Sohnut  
[6] Membru al Partidului Muncii din Eretz Israel şi apoi din Israel  
[7] Israel însângerat", romanul renumitului scriitor evreu I.Peltz, a apărut în 1946.  
[8] Şcoală, sau institut unde se învaţă intensiv limba ebraică.  
[9]Inginerul Ely Lazăr era cumnatul lui Dadu Rosenkranz, fratele soţiei acestuia.  
 
Referinţă Bibliografică:
Ely LAZĂR - D A D U / Ely Lazăr : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1422, Anul IV, 22 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ely Lazăr : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ely Lazăr
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!