Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Elisabeta Iosif         Publicat în: Ediţia nr. 1598 din 17 mai 2015        Toate Articolele Autorului

STEFAN DUMITRESCU ORICE SEMN ESTE O INSULĂ CRONICĂ LITERARĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ORICE SEMN ESTE O INSULĂ 
  
Cronică literară 
  
Cartea vie și adevărată este cartea pe care scriitor fiind și lecturându-o ai fi vrut ca tu să o fi scris. Cartea bună este cartea în care pierzându-te captivat de frumusețea lecturii trăiești împreună cu scriitorul aventura cunoașterii dinspre sufletul tău înspre zarea necunoscutului, care se tot îndepărtează din calea ta. Trăind starea de împreună cu autorul cărții te identifici cu el, simți că de acum faci parte din ființa lui, iar drumul plăcut și emoționant pe care-l faci împreună cu autorul simți cum te îmbogățește, cum te face să te înalți. Acestea au fost sentimentele trăite ca lector al cărții talentatei poete Elisabeta Iosif „Orice semn este o insulă”! 
  
Excursul spiritual, epistemologic al autoarei te face să te adâncești în tine, să te regăsești pe tine pe colinele memoriei. În adolescență am debutat ca poet și ca reporter. Visam să colind lumea ca Geo Bogza și să scriu reportaj ca el. În minte mi s-a conturat un Proiect pe care poate Domnul mă ajută să-l împlinesc: acela de a merge pe culmile munților Carpați de la granița de nord a Țării până la jos la Dunăre. Un alt proiect care s-a născut în mintea mea de adolescent a fost acela de a merge cu picioarele desculțe la locul în care s-au dat în istorie ”Marile bătălii” pentru apărarea pământului strămoșesc ale neamului daco-românesc. Să merg şi să mă închin la vetrele sacre ale istoriei. 
  
Să merg deci la Rovine, la Călugăreni, la Podul Înalt, la Mărăști, Mărășești și Oituz. Să mă întind pe pământul gol sau pe iarbă, cu mâinile sub cap, să privesc cerul ceasuri întregi. Să las gândurile, sentimentele, ideile, simțămintele care îmi vin în minte și în suflet să se adune în ființa mea. Să stau chiar zile întreg în acele locuri sfinte călcate cu pasul de moșii noștri, până când voi simți că locul acela, pământul, iarba mă cunosc, se bucură, comunică profund cu sufletul meu. Acesta a fost unul din marile vise ale adolescenței și tinereții noastre, care ca multe alte vise a rămas neîmplinit. Din toate acestea am făcut doar această experiență. Am urcat desculți la cetatea Costești, pornind de jos până la cetate…În spațiul cetății am mers, la fel, desculț. În timp ce urcam îmi spuneam în gând pe acest pământ au călcat pașii Regelui Burebista, ai Regelui Durpaneux, ai lui Decebal. Pământul acesta este sfânt, pentru că el a fost bătut centimetru cu centimetri de miile de daci care au trăit pe aceste locuri, și care s-au luptat eroic cu romanii ca să-și apere cetățile. M-am aplecat și am sărutat țărâna drumului. 
  
La Sarmisegetuza am urcat cu mașina, drumul fiind lung, și am făcut aceiași experiență, m-am descălțat și cu pantofii în mână am pășit sărutând cu tălpile goale iarba și pământul pe care au călcat tălpile regilor, ale preoților daci. Din păcate nu am reuști să ajung la Rovine, la Călugăreni, și la multe alte locuri, vetre de sfințenie și de eroism ale neamului daco-roman, căci noi suntem poporul dac în devenirea lui prin istorie… 
  
Iată însă că un reporter talentat (pentru că termenul de reporteră nu este consacrat) trăiește şi împlineşte în modul cel mai real și senzorial visul nostru din tinerețe. Elisabeta Iosif, o poetă talentată despre care am scris impresionat, are această idee genială, de a merge la vetrele sfinte ale acestui neam, care sunt pilonii de aur și de oțel pe care se sprijină marea Construcție a istoriei noastre…Merge la Sarmizegetuza cu un grup de daciști, curent din care facem parte și noi. Dacismul este în istoria și istoriografia noastră curentul opus latinismului sau romanismului exagerat, care susține că romanii cucerind Dacia au avut o contribuție masivă privind evoluția poporului dac. Că limba latină a înlocuit limba dacă. Dacismul vine cu argumente nenumărate, decisive și demonstrează că romanii cucerind numai 14 la sută din teritoriul Daciei, dacii având o istorie, o cultură o civilizație dezvoltate, nu aveau cum să influențeze masiv societatea și cultura dacă. Iar limba dacă fiind limba pelasgo-traco-dacă, rădăcina și tulpina din care s-a desprins latina, care era deci foarte apropiată de limba dacă, nu avea cum să înlocuiască limba dacă. Limba dacă, foarte apropiată de latină, aceasta fiind o ramură a idiomului traco-dac, a asimilat desigur mai multe neologisme, aduse de romani, dar în natura și în structura ei ea a rămas aceeași limbă dacă ce și-a continuat evoluția prin timp, fiind astăzi româna pe care o vorbim cu toții. Adevărul în disputa dintre romaniști și daciști este evident de partea daciștilor. Timpul va confirma deplin această concluzie a noastră. Ne oprim din lectură emoţionaţi şi ne bucurăm că Elisabeta Iosif este dacistă, este un om patriot, o fiinţă iubitoare a acestui pământ şi a creaţiilor materiale şi spirituale ale înaintaşilor noştri. 
  
O însoţim cu sufletul vibrând de emoţie în incinta sacră a Sarnisecetuzei : 
  
„Sarmizegetuza Regia mi s-a părut ca o carte deschisă, cu semnificaţii multiple, depozit de valori spirituale, labirint iniţiatic şi spaţiu al cunoaşterii gândirii dacice, închizând în sine şi secretul salvării fiinţei naţionale. 
  
În această cetate religioasă, cu multe sanctuare, am simţit nu numai protecţia “valvelor înălţimilor muntoase”, ci şi altceva, acel “ceva” pe care Eminescu îl numea “sămânţa de lumină, …duhul – reflexul energiei divine, loc al împăcării contrariilor: Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/ Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”(Strigoii). Sau poate…era imposibil să nu mă gândesc la Deceneu, marele preot, viceregele dac aflat printre înţelepţii despre care vorbesc şi Placuţele de la Sinaia, cum e celebra placuţă cu numărul 21, care aminteşte şi despre doi (?! ) zei. Alături de “zeul suprem, Zalmoxe, cine mai putea fi?! Cercetările n-au elucidat încă misterul… “ 
  
Observăm că Elisaneta Iosif nu scrie un reportaj imagistic, ea nu-şi opreşte privirea asupra unei privelişti, a unei imagini a spaţiului arheologic, pe care să îl descrie, aşa cum face Alexandru Vlahuţă, poate cel mai mare reporter din Istoria literaturii noastre, pe nedrept neapreciat, mai ales că el deschide istoria reportajului artistic în literatura noastră. Nu rămâne nici doar la notarea senzaţiilor, a emoţiilor care se nasc în sufletul autoarei ca refelectare a frescei pe care o văd ochii ei. Elisabeta Iosif trece dincolo de aceste nivele ale scrisului. Pe nesimţite vedeam că ea este creatoarea unui eseu subtil, care ţine de dimensinea poeticului, a metaforei, a cultului. Elisabeta Iosif scrie ceea ce numim noi prin eseu, un reportaj spiritual, un reportaj al comunicării profunde şi totale cu univesul spiritual, cu cosmosul de semne al spaţiului pe care le interpreatează, trecându-le prin mintea şi prin sufletul ei, proiectându-le pe ecranul de irizări al operei literare. 
  
Elisabeta Iosif este un om cu lecturi bogate, cu gusturi şi percepţii rafinate. De aceea textele ei sunt pline de moto-uri sau citate din marii oameni de cultură, scriitori, filozofi, critici de artă, citate care sunt de fapt ochi, fante, semne prin care scriitoarea percepe realitatea. Uimitoare este la Elisabeta Iosif capaciatea ei de a re-construi, de a re-învia “lumea”, viaţa, realitatea aşa cum au fost ele în momentul acela. Din citatul următor nu vedem tabloul lui Deceneu, ci chiar omul, aşa cum stă pe trunchiul copacului, ascultînd susurul apei proaspete de izvor : 
  
“ Mi-l imaginez pe Deceneu stând pe trunchiul aflat lângă izvorul cu cea mai pură apă…Am stat în același loc, am băut de la izvor, ca dintr-o apă sfântă, simţind că sorb lumină. În stânga izvorului, platoul era dominat de Discul Solar, un soare imens de andezit, care indica nordul printr-o limbă ce continua dincolo de cercul soarelui. “Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său dinamic…muntele simbolizează în acelaşi timp centrul şi axul universului” (Jean Chevalier). Soarele de andezit era aşadar simbol al perfecţiunii şi al armoniei, un spaţiu închis şi protector.” 
  
O însoţim pe Elisabeta Iosif într-un loc sacru pe care nu l-am văzut nicioadă, la Palatul Felix Romula care este Palatul imperial al lui Galerius (Împărat roman care prin originea sa era dac). Vedem şi auzim realitatea vie şi atmosfera de atunci prin ochii şi urechile autoarei care ne scufundă în miezul sacru al legendei, şi care are capacitatea dea re-crea ”lumea de la început”, cum ar zice Mircea Eliade. 
  
“Povestea începe de demult. Demult, demult, când dacilor li se dusese vestea că sunt viteji dar și bărbați falnici. Iar multe fete ar fi vrut să-i aibă alături. Romuliana aflase despre această zonă miraculoasă, de sub muntele Măgura (cât de românesc sună!), locuită de daci liberi. Legendă sau nu, Romuliana a venit în Dacia de la Roma şi s-a îndrăgostit de un frumos cioban dac. Un dac liber. Nu trecu mult și o poveste de iubire, pierdută în timp, i-a legat pentru totdeauna. S-au căsătorit iar mai târziu, fiul lor, Galerius, care și-a divinizat mama, construieşte un palat în cinstea ei, purtându-i numele”. 
  
Cultura bogată a autoarei, cunoştiinţele ei din domeniul artei platice, al muzicii, al arhitecturii, o ajută să construiască reprezentări uimitor de clare. Parcă am fi la faţa locului, în acel timp, cînd trăia împăratul Galeriu, pe carel-l vedem păşind prin curtea palatului, urcând scările, vorbind cu slujitorii: 
  
“Arhitectura Palatului Romuliana se adresa văzului ca un simbol, cu artele reprezentate aici, prin scrierea străveche, semnele fiind ele însele o fixare a limbajului. În lumea terestră, arhitectura a constituit întotdeauna un semn de civilizaţie. Şi Felix Romuliana a rămas cel mai important exemplu de conservare a arhitecturii tradiţionale a palatelor, care au rezistat incursiunilor barbare, constituind unul dintre magnificele monumente, printre cele mai bine păstrate pe acest teritoriu. Cercetările arheologice au dus la descoperirea unui oraş luxos (sec. III şi IV), având fortificaţiile unui oraş gigantic”. 
  
Cât de mult ne-am dorit să merge să vedem palatul lui Brâncoveanu de la Potlogi! Iată îl vizităm acum, împreună cu autoarea reconstruit de rafinamentul marelui regizor Dan Nasta : ” Tinda raiului”- însemn la Curtea domnească din Potlogi 
  
Aveam în fața mea un patriarh. Sau așa mi se părea, în acel an 2005. Cu statura sa impresionantă, cu vocea sa melodioasă, plină de culoare știa să te convingă. Regizase multe piese de teatru și spectatorii veneau și pentru că domnia sa le regiza. Dar pe regizorul Dan Nasta îl cunoşteam și ca un împătimit colecţionar de artă, autentic ţărănească. În acel moment îl preocupa restaurarea Palatului brâncovenesc de la Potlogi. Ceea ce m-a fascinat era reconstituirea de către interlocutorul meu a atmosferei epocii. Avea atunci 88 de ani. Fiindcă regizorul Dan Nasta, despre care vorbesc, era în 2005, directorul onorific al acestui aşezământ, monument de arhitectură din sec. al XVII-lea. Se dedicase unei idei: refacerea palatelor brancoveneşti. În 2007 se spera ca monumentul de la Potlogi să se întregească cu un zid de incintă şi să se integreze în circuitul valorilor europene. O idee, care necesita scoaterea în evidenţă a semnificaţiilor artistice ale Palatului de la Potlogi şi a unicităţii acestei curţi domneşti. Iar la Potlogi, unde ne aflam, Dan Nasta “regiza” scena dintre muzeul cu obiectele sale expuse și desfăşurarea unei tematici. Astfel, fiecare sală devenea întruchiparea unei metafore fundamentale a vieţii ţăranului în general şi în special a locuitorilor din Potlogi, adăugând obiceiurile zonei. “Tinda raiului”, îmi spunea, e “sala mare”, cu frumuseţi pe care ţăranul le-a văzut gândindu-se la viziunea ortodoxă a raiului ceresc. El a încercat astfel să înfrumuseţeze viaţa terestră, amintind de valorile maxime care ne conduc: arta şi religia”. 
  
Cartea aceasta, inedită şi deosebit de valoroasă, după apariţie va consacra o scriitoare interesantă şi importantă în lumea literară. Ea descoperă sau inventează o nouă specie lierară, care este o sinteză rezultată din mariajul reportajului cu eseul, fapt care la început ne-a făcut să denumim această specie reportaj spiritual. Cartea Elisabetei Iosif este însă şi o carte de filozofie, plină de poezie. Cheile de boltă ale Eseului sunt conceptele de semn, semne şi de insulă, insule. Luciditatea şi transluciditatea textului, faptul că povestea cărţii este brodată asemenea unei ii ţărăneşti din semne şi din insule, care sunt fante ce se deschid semantic în toate direcţiile, ca şi haloul poetic şi muzicalitatea textului care învăluie conţinutul Eseului, toate acestea îi dau Cărţii o savoare şi o prospeţime semantică fascinată şi incitantă. Nu am mai citit o carte atât de “nouă”, de inteligentă, de încântătoare. După lectură, cititorul are de acum o viziune mult mai bogată şi mai frumoasă asupra devenirii spirituale a acestui popor. 
  
Ne bucurăm pentru realizarea colegei noastre şi recomandăm cartea cu toată dragostea şi încântarea. 
  
Ştefan Dumitrescu 
  
17 mai 2015 
  
Referinţă Bibliografică:
STEFAN DUMITRESCU ORICE SEMN ESTE O INSULĂ CRONICĂ LITERARĂ / Elisabeta Iosif : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1598, Anul V, 17 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Elisabeta Iosif : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elisabeta Iosif
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!