Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Elena Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 2024 din 16 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

ASPECTE ALE MITULUI SIRENEI ÎN LITERATUA ROMÂNĂ ŞI UNIVERSALĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ASPECTE ALE MITULUI SIRENEI 
  
ÎN LITERATUA ROMÂNĂ ŞI UNIVERSALĂ 
  
Fascinaţi şi totodată înspăimântaţi de tainele şi miracolele lumii apelor pe care n-au putut să şi le explice, dornici de senzaţional, încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi oamenii au creat o literatură fantastică, foarte bogată care vorbeşte de monştri marini, de sirene, de crăiese şi zâne ale apelor, de obicei, cu implicaţii malefice asupra vieţii omeneşti. 
  
Celebră a devenit relatarea lui Homer despre apariţia seducătoarelor sirene, fiinţe acvatice, jumătate femeie şi jumătate peşte cu un glas fermecător, care îi atrăgeau pe corăbieri în adâncuri şi de care Ulise a reuşit să scape numai printr-un vicleşug. Chiar dacă explicaţia realistă a acestui fenomen este destul de plauzibilă: dorul de casă al navigatorilor şi de femeia iubită sau confundarea lor cu nişte animale marine, mitul sirenei a reuşit să-i fascineze secole de-a rândul pe poeţi, prozatori şi dramaturgi din întreaga lume care l-au îmbogăţit cu noi şi noi semnificaţii. 
  
În majoritatea operelor studiate femeile subacvatice sunt frumoase, ademenitoare, au corpul jumătate omenesc, jumătate coadă de peşte, sau au chip de zâne, cântă foarte frumos, se îndrăgostesc de o fiinţă omenească pe care de cele mai multe ori o sacrifică sau se sacrifică pentru salvarea celui iubit, fără a ajunge vreodată la împlinirea definitivă a iubirii. 
  
Credinţa în fiinţe subacvatice este străveche la români. 
  
O poezie intitulată „Floarea mării” având ca moto un citat dintr-o doină „Eu sunt floarea de pe mare,/ Cine mă iubeşte moare.” prezintă tristeţea unui plutaş aflat în căutarea neîncetată a nereidei definite metaforic „Mladă din plămada spumii/ [...] Floarea spumii, floarea mării!” 
  
Gheorghe Asachi în poezia Sirena lacului inspirată din tradiţia populară românească aminteşte de o fată înşelată în dragoste care îşi mărturiseşte suferinţa fetelor mării şi se aruncă în valuri de unde metamorfozată în sirenă vine să-şi alăpteze feciorul. 
  
Într-o veche legendă Crăiasa apelor se spune că în Delta Dunării, pe vremuri, exista credinţa că vuietul care însoţeşte revărsarea apelor primăvara „e glasul Dunării care cere un om pe care să-l înghită. În timpul nopţii aceleia crăiasa apelor se plimba pe valuri […] aşteptându-şi prada.” Un pescar mărturiseşte că într-o primăvară topirea bruscă a gheţurilor a provocat un zăpor foarte puternic precedat de „vuietul acela de neexprimat, uriaş, de parcă toată delta, toată noaptea gemea. Şi mi se părea că desluşesc în acest vuiet cosmic o voce .” 
  
Un tânăr se prăbuşeşte în apă unde o întâlneşte pe crăiasa apelor ce se afla într-un car fermecat: „Era făcut dintr-o uriaşă frunză de nufăr încărcat cu flori de deltă şi trasă de patru moruni mustăcioşi. Pe patul de flori sta crăiasa, frumoasă cum numai în poveşti auzisem că era Ileana Cosânzeana. Era îmbrăcată cu o rochie de mătasea broaştei verde şi strălucitoare şi spre picioare linia corpului ei era aşa de dulce, încât mi-am dat imediat seama că avea coadă de peşte în loc de picioare. Pe cap purta o coroană de irişi galbeni şi albaştri de baltă, bătuţi cu nestemate de rouă, iar pe piept o broşă care reprezenta un flăcău micuţ.” Flăcăul acela semăna cu cei înghiţiţi de ape. Zâna îl cheamă şi el o urmează fără să se scufunde. 
  
Pentru a-l duce în împărăţia ei trebuie să-i schimbe sufletul. Îi face un semn semilunar pe frunte şi sufletul lui se întrupează cu „ţipăt jalnic” într-un pescăruş care îi însoţeşte. Este recunoscut de o crăpoaică. Aceasta îi este recunoscătoare că i-a salvat fiul şi îi face cunoscut secretul că pentru a anihila puterea crăiesei asupra lui va trebui să nu uite de unde vine. 
  
Adoarme şi crăiasa foarte ademenitoare încearcă să îl convingă să uite trecutul şi viitorul şi să trăiască numai în prezent: „Era atâta vrajă în chipul şi glasul ei, încât am simţit cum uitarea mă pătrunde ca o moleşeală, ca o fericire, şi am întins braţele spre ea”. Este trezit la realitate de ţipătul pescăruşului său şi simte o durere în cicatricea dintre sprâncene. Marea este străbătută de un cântec din lumea de sus, spre el se rostogolesc boabe de mărgăritar care sunt lacrimile mamei în care se reflectă chipul ei drag. Pune lacrimile pe rana dintre sprâncene şi durerea i se alină. 
  
Crăiasa este foarte dezamăgită că nu reuşeşte să-l facă să uite. 
  
El se gândeşte la cei dragi şi la minunăţiile lumii de sus pe care universul apelor nu i le poate oferi. 
  
Este dus apoi într-o grădină mirifică unde trei sirene fermecătoare încearcă să-l ademenească: „Noi suntem sirenele mării, cântau ele, vino cu noi! Vei vedea în nopţi de furtună valurile ucigaşe înălţându-se până la cer, vei auzi trăznetul de moarte al corăbiilor şi vei vedea pe punţi marinarii îngroziţi aşteptând năpraznica moarte. Dar peste tunetul valurilor şi peste fulgerele orbitoare vei auzi glasul nostru dulce cântând şi vei vedea atunci marinarii întinzând braţele spre noi şi, uitându-şi groaza, vor alerga la chemările noastre. Vino cu noi să vezi marinarii care mor fericiţi!” 
  
Se lasă vrăjit de cântecul sirenelor, dar de sus se aude glasul sfâşietor al pescăruşului şi cântecul de leagăn al mamei, lacrimile mamei sar din undă în undă şi reflectă chipul ei. 
  
Grădina e cuprinsă de groază, peştii îşi sting luminile, sirenele dispar, el este cuprins de dor faţă de lumea lui, se întoarce la palat şi glasul pescăruşului răsună de sus tot mai insistent. Peştii îl privesc ca pe ceva străin, fiindcă el începuse să revină la starea de pământean. 
  
Crăiasa nu-l mai suportă, îi reproşează că a preferat viaţa mărginită de pământean unei vieţi fericite şi l-a trimis înapoi pe pământ. 
  
Sufletul i se întoarce la loc. Finalul aduce cu sine şi ambiguitatea specifică literaturii fantastice. 
  
Ceea ce părea a fi autentic se dovedeşte a fi fost numai un vis din care se trezeşte şi află că în cădere se izbise de un sloi, leşinase şi a fost pescuit cu greu cu ajutorul prăjinilor, că a făcut dublă pneumonie care l-a ţinut timp de două săptămâni la limita dintre viaţă şi moarte. Tot timpul aiurase ceva despre Crăiasa apelor, despre Radu şi o crăpoaică. 
  
Şi totuşi el este convins că a fost în lumea apelor şi aduce drept argument semnul dintre sprâncene, iar de câte ori se aude vuietul apelor simte durere în frunte şi un dor nemărginit de a se întoarce la Crăiasa apelor. În sprijinul ideii de autenticitate a trăirilor vine şi faptul că naratorul întâmplărilor a fost şi protagonistul lor. 
  
Tot motivul sirenei se află şi la baza nuvelei fantastice Lostriţa de Vasile Voiculescu. Imaginea lostriţei se conturează din perspective diferite: a opiniei populare, a povestitorului, a pescarilor, a tinerilor şi a lui Aliman, ccea ce îi sporeşte şi mai mult misterul. 
  
În Amintiri despre pescuit Vasile Voiculescu afirmă că: „Lostriţa e un peşte din familia păstrăvilor, pe cale de dispariţie şi, de aceea, înconjurat de un aer fabulos.” 
  
În Dicţionarul explicativ al limbii române, lostriţa este definită ca „peşte răpitor, asemănător cu păstrăvul, cu capul lung, aproape cilindric, cu gura mare şi cu dinţi puternici, care trăieşte în râurile de munte.” 
  
În „Prolog” este prezentată credinţa populară potrivit căreia în bălţi se ascunde diavolul care ia înfăţişare amăgitoare de luminiţă sau fată ademenitoare. 
  
Din perspectiva povestitorului lostriţa este un peşte-diavol, cu „cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi pielea pestriţată auriu, cu bobiţe roşii-ruginii ca a păstrăvului”, creaţie a diavolului: „nagodă cu înfăţişare de lostriţă”, „rânduită în apele Bistriţei de către Necuratul”, „peştele naibei” 
  
Din perspectiva pescarilor apare în ipostază de peşte-femeie. 
  
Ei îi fac o descriere aproximativă. „ar fi ca la doi coţi de lungă şi ar cântări dincolo de douăsprezece ocale” şi remarcă puterea ei de metamorfozare în femeie ademenitoare: „Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori pe-atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu.” 
  
Sătenii văd în ea o forţă a răului, ademenitoare, dornică de peşte şi de carne de om: „Era prădalnică! Hulpavă de peşte, pe care-l înghiţea cu nemiluita. De carne de om, căreia ajunsese să îi ducă dorul.” 
  
Atraşi în mrejele ei i-au căzut victimă „pescari iscusiţi”, „copii neştiutori”, „copilandri”, „flăcăi”. 
  
Din rândul sătenilor se remarcă Aliman, un tânăr frumos, voinic, curajos, pescar iscusit, cu o gândire realistă, nu crede în poveştile despre „ştime schimbate în lostriţe, ori de naiba prefăcut în peşte.” 
  
Pentru el lostriţa este un peşte adevărat pe care ca orice pescar îşi propune să îl prindă. 
  
După ce reuşeşte să o ţină pentru o clipă în braţe, lostriţa devine peştele iubită „I-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă”.Trăieşte cu nostalgia ei „simţea în carnea braţelor dezmierdarea, povara şi forma ei” şi prinderea lostriţei devine idealul pentru atingerea căruia nu-şi mai găseşte liniştea. Satul crede că l-a vrăjit lostriţa blestemată şi că are să-i facă de petrecanie. 
  
Dimpotrivă, lui Aliman se pare că lostriţa îi poartă noroc: scapă cu viaţă de câte ori se scufundă în adânc şi prinde mult peşte. 
  
Toamna şi iarna când lostriţa dispare Aliman suferă foarte mult: se topeşte de ciudă şi de dor, este ca şi bolnav, trist şi însingurat. 
  
Se teme ca peştii să nu moară sub apă şi face copci în gheaţă pentru a-i ajuta să respire. Începe să alunece către o gândire magică, se interesează de vrăjile şi vrăjitorii care aveau putere asupra peştilor. 
  
Primăvara când lostriţa se arată „mai mândră, mai vicleană, mai ademenitoare, unduind trupul cu ispite femeieşti în el”, Aliman îşi revine la viaţă, îşi recapătă bărbăţia şi îndrăzneala şi tânjeşte după senzualitatea lostriţei. 
  
Pune capcane pentru peşti şi în mod miraculos acestea sunt rupte ca de o mână şi momeala este mâncată. Devine adeptul magiei şi merge la bătrânul vrăjitor cu care încheie un pact faustic, se leapădă de D-zeu. Vrăjitorul îl descântă şi îi face o lostriţă din lemn aidoma celei reale, descântată după vechi practici. 
  
Lostriţa din lemn este aruncată în apă şi, probabil, datorită actelor magice, din apele învolburate apare o fată cu trăsături de fiinţă subacvatică: ochii de culoarea apelor, chip bucălat, şui, dinţi ascuţiţi ca la fiare, trupul lung, mlădios, se hrăneşte numai cu peşte fript. Este sălbatică, nu ştie nici cum o cheamă şi băiatul îi dă numele de Ileana. 
  
Între ea şi Aliman apare o iubire nefirească şi foarte puternică, el ar vrea să se cunune, dar ea care are, probabil, legături cu lumea diavolului, nu vrea să ştie nici de popă şi nici de biserică. Lui îi merge mai bine ca oricând, deşi satul credea că fata este o strigoaică şi că îi suge sângele flăcăului. Iubirea îi absoarbe întreaga fiinţă şi uitase parcă şi de lostriţă şi de vrăji, pe apă apare o lostriţă, fără să se ştie clar dacă e cea adevărată sau cea din lemn, dar nu-l mai interesează. 
  
Cei doi sunt despărţiţi pe cale magică de către Bistriceanca, mama fetei. 
  
Băiatul plecat în căutarea fetei află că într-un sat au trăit o fată cu mama ei şi că au fost alungate de săteni, deoarece lucrau cu diavolul. Să fie oare lostriţa fata din satul de munte transformată în peşte datorită păcatelor ei sau al vreunui blestem? 
  
Când Aliman se logodeşte fără voia lui cu o fată din sat, visează că se căsătoreşte cu lostriţa care îi apare în ipostază ambiguă de peşte cu trăsături de femeie: „Ea sta dreaptă lângă el, înălţată pe coada ca două pulpe gata să se despice, şi-şi rezema capul bucălat de al lui.” 
  
A doua zi în timpul nunţii lui Aliman lostriţa reapare în realitate, mai frumoasă ca oricând, întinsă ca o domniţă la soare. 
  
Aliman se trezeşte parcă din vis, pentru o clipă revine la o gândire realistă şi pentru el lostriţa este un peşte adevărat pe care ar vrea să îl prindă şi să-l mănânce la nunta lui. Este de-ajuns să o vadă pentru ca în sufletul lui să se reaprindă dorinţa de atingere a idealului. Se aruncă în apă, este văzut ţinând-o ocrotitor în braţe, după care se scufundă împreună pentru totdeauna în adâncuri. Gestul lostriţei suscită interpretări diferite: ar putea fi izvorât din dorinţa erotică de a se uni în eternitate cu fiinţa iubită, din răzbunare că el o trădase şi se căsătorea cu o altă fată, sau acţiune malefică a unei fiinţe demonice dornică de carne de om. În povestirea „Aranca ştima lacurilor” de Cezar Petrescu ceea ce părea a fi o ştimă ce bântuie castelul se dovedeşte a fi spiritul neliniştit al unei domniţe ce nu avusese parte de o moarte obişnuită. 
  
Mitul sirenei este puternic reprezentat şi în literatura germană. Zâna Onda dintr-un basm clasic german cu acelaşi nume apare învăluită într-un glob de ceaţă deasupra unui lac dintr-o pădure, are un chip şi un glas fermecătoare de care este vrăjit un tânăr, Leonhard: „Nu-şi mai putea lua ochii de la ochii ei adânci, întunecaţi, de la gura ei zâmbitoare, de la toată fiinţa ei vrăjelnică. 
  
Cei doi se îndrăgostesc reciproc. Zâna are puteri supranaturale, putând să-l ajute la nevoie sau să-l piardă. Îi dăruieşte flăcăului un inel fermecat care ar putea să-i fie de folos, dar este dornică de o iubire absolută şi îi cere lui Leonhard credinţă veşnică. În caz contrar, este răzbunătoare şi-l ameninţă cu moartea. 
  
Ajutat, probabil, de ea dobândeşte calităţi muzicale ieşite din comun. Adeseori la Veneţia când se plimba noaptea pe canale şi cânta, avea impresia că deasupra valurilor zărea chipul Ondei care dispărea foarte repede: „Atunci se făcea uneori ca şi cum Onda cea dragă, mireasa sufletului său, i-ar trece prin faţa ochilor, în lungi văluri tremurătoare, cu surâsu-i blând, întorcându-şi capul spre el sau ridicându-se în vârful picioarelor şi rotindu-se în jurul lui.” 
  
El se îndrăgosteşte de o altă fată şi aceasta simte că între ei se află o fiinţă ameninţătoare. 
  
Când cei doi vor să se căsătorească şi el încearcă să-i dea iubitei sale inelul de la Onda, este săgetat de o durere sfâşietoare şi în timp ce cade are impresia că în oglinda din perete vede „nişte ochi adânci, mânioşi, care îl ţinteau şi un braţ alb, ridicat, ameninţător.” 
  
Leonhard înţepeneşte bucată cu bucată, Onda îi apare în vis mângâietoare la căpătâi. 
  
În cele din urmă, când o cheamă cu ajutorul inelului ea îi cere sufletul şi îl ajută să treacă în lumea veşnică. Dar vorbind de literatura germană cine o poate uita pe frumoasa Lorelei, preluată de Hienrich Heine dintr-o legendă germană? Pe o stâncă de pe malul Rinului, în asfinţitul soarelui fata cu chip de zână, în timp ce îşi piaptănă părul de aur intonează o melodie fermecătoare. Marinarii atraşi de mirajul bălai pierd cârma şi se îneacă în adâncuri. 
  
Sirena nu este numai o fiinţă dornică să îi atragă în adâncuri pe flăcăii neştiutori şi pe pescari, ci şi una capabilă de un mare sacrificiu pentru atingerea idealului erotic. 
  
În legenda Fata de piatră Alexandru Mitru prezintă iubirea dintre Heracleea, fata împăratului mării şi un pământean, Gheorghe. 
  
Heracleea, era de o frumuseţe fermecătoare: „ochii adânci ca nopţile, lucitori ca stelele, mângâioşi şi drăgăstoşi şi cine i-o privi să îi cadă pe loc dragi […] păr bălai pe umeri, până aproape de călcâi, cu ochii verzi, străpungători ca acele în inimile înfocate ale voinicilor. Iar graiul?… Să vă spun şi graiul? Cuvântul ei era ca şopotul cel moale al valurilor pe nisip, ca adierea vântului în nopţile de vară sau ca mireazma îmbătătoare a florilor de pe câmpie.” 
  
Este gingaşă, simţitoare, dornică de mângâiere. Pentru că de ea se îndrăgosteau toţi cei care o vedeau, împăratul a izolat-o într-un palat de o frumuseţe unică, înălţat special pentru ea. 
  
De ea se îndrăgosteşte Gheorghe, un flăcău frumos, îndrăzneţ, voinic, iubit de toată lumea. 
  
Cei doi sunt uniţi de o iubire puternică şi curată, pentru care sunt dispuşi să îşi sacrifice viaţa. 
  
Se întâlneau în taină, la lumina lunii pe stânci şi ea cânta cu un viers „curat, puţin mâhnit, cu înmlădieri uşoare, parcă venea de undeva de departe, parcă dintr-un afund.” 
  
Din nefericire, de ea se îndrăgosteşte şi balaurul Tauctis, cel „cu pielea verde ca smaraldul şi cu trei capete, trei inimi şi trei gheare otrăvite.” 
  
Se dă o luptă între oştirile subacvatice ale împăratului şi ale balaurului care este ajutat şi de vrăjile mamei sale. 
  
Heracleea este ascunsă într-o cetate, pe uscat unde balaurul nu putea ajunge. 
  
Se întâlneşte cu Gheorghe şi îşi jură credinţă veşnică. 
  
Gheorghe ajutat de ceilalţi pescari şi de Nahado, duhul pescarilor, participă la luptă. Balaurul câştigă lupta şi Gheorghe pentru a o salva pe iubita lui care era înlănţuită de mama balaurului şi urma să se căsătorească cu el intenţionează să se sacrifice pe sine. Fata află şi preferă să rămână împietrită pentru a-şi salva iubitul. Înainte de a muri de bătrâneţe Gheorghe aruncă o floare în apă pentru Heracleea. Astfel, Insula Popina din Lacul Razelm are forma unui pat de marmură trandafirie pe care doarme Heracleea, lângă care se află o floare de piatră. 
  
Mica sirenă imaginată de Andersen în basmul cu acelaşi nume , este o fiinţă superioară, meditativă, capabilă de un mare sacrificiu pentru a-şi împlini iubirea. 
  
Ea este fata cea mică a împăratului mării şi este foarte frumoasă, „are viersul cel mai dulce de pe pământ şi din apă şi ca şi surorile ei are corpul terminat în coadă de peşte. 
  
Spre deosebire de celelalte fiinţe acvatice ea aspiră la o condiţie pământească, este dornică să afle cât mai multe despre viaţa oamenilor şi ar fi gata să se sacrifice pentru a deveni om măcar o zi şi a se putea bucura de viaţa cerească, deoarece de la bunica ei aflase că în timp ce ele pot trăi sute de ani după care se transformă în spumă şi sufletul lor dispare definitiv, viaţa oamenilor este mai scurtă, dar sufletul lor trăieşte veşnic. 
  
Ca să obţină viaţa veşnică ar trebui să se cunune la preot cu un pământean care ar iubi-o mai mult ca pe părinţii lui şi i-ar jura credinţă veşnică. 
  
Se îndrăgosteşte de un prinţ pe care l-a salvat de la moarte în timpul unui naufragiu. 
  
Pentru a putea ajunge în lumea lui acceptă un mare sacrificiu. 
  
Cu ajutorul farmecelor unei vrăjitoare coada i se transformă în două picioare. 
  
Numai că transformarea este foarte dureroasă „parcă o sabie cu două tăişuri îi spinteca trupul cel gingaş. A leşinat şi a rămas acolo întinsă ca moartă. Când a răsărit soarele deasupra valurilor, s-a trezit şi ea şi a simţit o durere pătrunzătoare”. De câte ori calcă pe pământ picioarele o dor şi sângerează. De asemenea, vrăjitoarea îi cere în schimb glasul ei superb şi devine mută pentru totdeauna. 
  
Ajunge la palatul prinţului. Merge alături de el, calcă parcă pe tăişuri şi picioarele îi sângerează, dar este fericită că se află alături de el. 
  
Este hotărâtă să rămână în preajma lui şi să se sacrifice pentru el. 
  
Acesta este uimit că ea nu se teme de lumea apelor. 
  
Se pune la cale nunta lui cu o fată de aceeaşi condiţie cu el, despre care se credea că îl ajutase în timpul naufragiului. 
  
Dansează dumnezeieşte, deşi sufletul ei este sfâşiat de durere, deoarece a doua zi după nunta lui trebuia să moară şi sacrificiul ei pentru atingerea idealului fusese zadarnic. Ii vin în ajutor bunica şi surorile care îşi vânduseră părul vrăjitoarei în schimbul unor farmece. Pentru a-şi salva viaţa, ea trebuia să îl înjunghie pe prinţ cu un cuţit înainte de răsăritul soarelui. 
  
Nu poate să o facă, îl mai sărută o dată şi se aruncă în mare unde se transformă în spumă, dar datorită sacrificiului suprem pe care l-a înfăptuit, sufletul ei nu moare şi împreună cu al fiicelor aerului se înalţă pe cer având şansa de a deveni nemuritor dacă timp de trei sute de ani va săvârşi fapte bune. 
  
Aceeaşi temă a incompatibilităţii dintre o sirenă şi o fiinţă omenească este prezentă şi în nuvela romantică germană Undine a lui Friedrich de la Motte-Fouque. Ca şi mica sirenă a lui Andersen, Undine aparţine lumii elementelor acvatice lipsite de suflet: „[…] o simplă oglindă a elementului exterior, care nu poate răsfrânge lumea interioară.” Dorinţa tatălui este ca unica lui fiică să dobândească un suflet veşnic şi pentru aceasta ea trebuia să se cunune la preot cu un bărbat care să o iubească foarte mult. La vârsta de trei ani a fost trimisă în lumea oamenilor unde au înfiat-o nişte pescari cărora le dispăruse fata în mod miraculos. Copila este frumoasă, cu ochi albaştri ca marea, dar plină de ciudăţenii, nu ştie unde s-a născut, cine sunt părinţii ei, vorbeşte de nişte castele de cristal, când este botezată nu acceptă decât numele „Undine” cum îi spuseseră părinţii ei şi care înseamnă sirenă, este foarte capricioasă, obraznică şi obositoare. De ea se îndrăgosteşte un cavaler cu care o logodeşte un preot poposit pe o vreme cumplită la casa părinţilor ei. După nuntă dobândind suflet se schimbă total, cunoaşte mila, mărinimia, blândeţea, duioşia, dar şi durerea nelipsită iubirii omeneşti. Este foarte sinceră şi soţului ei îi dezvăluie adevărul cu privire la identitatea ei. Din nefericire, ea nu se poate desprinde definitiv de lumea ei acvatică de care aparţine prin origine. Poate călători prin apă şi înfrunta valurile cele mai năprasnice, discută cu duhurile acvatice, porunceşte norilor, aduce din valuri un butoi cu vin, are un unchi care le face tot felul de şotii şi pe care îl închide într-o fântână de la castel pentru a-i anihila puterea. Rudele nu încetează să vegheze asupra ei şi dacă soţul ei ar fi jignit-o în apropierea apelor, acestea ar fi luat-o pentru totdeauna în lumea lor. Comportamentul ei provoacă adeseori teamă în sufletele celor din jur şi mai ales al soţului ei. Fericirea ei este de scurtă durată şi sfârşeşte într-un tragism sfâşietor, deoarece în timpul unei călătorii pe Dunăre soţul ei exasperat de manifestările înspăimântătoare ale duhurilor subacvatice îi reproşează că nu a rămas în lumea ei, îi aruncă în mare colierul de corali şi ea este nevoită să se întoarcă în lumea ei unde va fi veşnic îndurerată. 
  
Înainte de a se scufunda îl roagă pe soţul ei să îi rămână credincios pentru a nu păţi nimic rău. Acesta încalcă legământul de la cununie şi sfatul ei şi al preotului care îi cununase şi hotărăşte să se căsătorească cu prima lui iubită. Undine îl avertizează zadarnic printr-un vis şi, deoarece nu se poate sustrage legilor lumii ei de fiinţă subacvatică, chiar ea este nevoită să îi ia sufletul în ziua nunţii lui. Îl ucide cu sărutul şi lacrimile ei în care işi revarsă deopotrivă şi iubirea şi durerea. Îl conduce îndurerată pe ultimul drum şi din când în când mormântul lui este înconjurat de un şuvoi de apă despre care se spune că este Undine venită să îşi plângă iubitul. Nuvela scriitorului german a constituit punctul de plecare al piesei de teatru Ondine de Jean Giroudoux. Deşi se aseamănă cu predecesoarea ei prin origine, fire şi destin, Ondine se dovedeşte superioară acesteia prin marea putere de reflecţie la care ajunge prin suferinţă şi iubire. 
  
De data aceasta regele ondinelor se opune dragostei lui Ondine pentru un muritor, din cauza nestatorniciei în dragoste a pământenilor. Lui îi apare superioară lumea ondinilor, deoarece ei în iubire nu cunosc înşelarea, minciuna, uitarea şi nici iertarea, pedeapsa pentru cel care înşală în dragoste fiind moartea. Ondine, fiinţă subacvatică, se căsătoreşte totuşi cu pământeanul Hans pe care îl iubeşte şi ea nu are curajul să îi spună adevărul cu privire la originea ei, fiindcă ştia că oamenii nu suportă adevărul şi se hotărăşte să mintă. Soţul nu iartă faptul că ea l-a minţit, se căsătoreşte cu prima lui iubită, Ondine dispare şi Hans nu-şi mai găseşte liniştea. În cele din urmă Ondine este prinsă din apă de oamenii fostului ei soţ şi, deşi nu ştia bine ce înseamnă a înşela, continuă să spună că l-a înşelat cu Bertram în speranţa că-l va putea salva de la moarte. Pe pământ începuse o acţiune de stârpire a fiinţelor subacvatice metamorfozate în femeie şi Ondine este pe punctul de a fi victima absurdelor legi omeneşti, deşi nu adusese pe lume decât iubire şi bunătate. Spre deosebire de unchiul ei, ea ajunge la o înţelegere superioară a lumii oamenilor: „Dar nu judeca sentimentele oamenilor cu măsurile noastre de ondini. Adesea tocmai bărbaţii care-şi înşală soţiile sunt aceia care le iubesc mai mult. Adesea cei care înşală sunt cei mai credincioşi. Mulţi le înşală pe cele pe care le iubesc ca să nu fie orgolioşi, să se înjosească, să se simtă aproape nimic pe lângă ele, care sunt tot.” Consideră suferinţa adevărata măsură a fericirii omeneşti şi se declară fericită: „Cu cât suferi, cu atât eşti mai fericit. Eu sunt fericită.” Şi din nou Giraudoux inovează faţă de predecesorul său şi, după moartea soţului infidel, îşi salvează eroina de suferinţă ştergându-i memoria pământeană. Henrik Ibsen în piesa de teatru Femeia mării stabileşte un paralelism între comportamentul sirenei şi cel al femeii. Elidda este o femeie crescută în apropierea întinderilor nesfârşite ale apelor nordice. După cum remarcă Wangel, soţul ei, marea îşi pune amprenta asupra sufletului celor crescuţi pe malul ei: „N-ai observat că oamenii de pe ţărmul mării deschise, sunt un soi aparte de oameni, un fel de alt neam de oameni? E ca şi cum ar trăi propria viaţă a mării. E agitaţia puternică a valurilor cu fluxul şi refluxul lor, atât în gândirea cât şi în senzaţiile acestor oameni, şi de aceea nu pot fi niciodată transplantaţi.” Nevoită să îşi desfăşoare viaţa alături de soţul ei, departe de mare, pe uscat, trăieşte cu nostalgia necunoscutului, a mării, a libertăţii, a primului ei logodnic, un marinar, om al mării deschise şi al necunoscutului. Este numită de cei din jur „sirena” sau femeia mării. Soţul ei îi mărturiseşte că îl atrage şi îl îngrozeşte ca şi marea. Cu toate acestea nu se poate reîntoarce nici în lumea ei de baştină, unde, probabil, nu s-ar mai putea acomoda. Viaţa ei a inspirat o pictură care prezenta o sirenă murind în apa sălcie şi în aerul închis al unui fiord de unde nu s-a mai putut întoarce în larg. Dar, spre deosebire de sirenă, femeia, fiinţă superioară, nu moare, ci se aclimatizează, după ce îşi dobândeşte libertatea interioară, manifestată prin posibilitatea de a alege. Sirena pe care poetul italian Gabriello Chiabrera o aude cântând din valuri devine un fel de mesager al iubirii pe care o recomandă ca unică modalitate de a scăpa de amărăciunea vieţii efemere: „Viaţa-aceasta ce din fire/să se treacă e sortită,/dacă nu e îndulcită/c-o fărâmă de iubire,/gust de fiere-ntrânsa are.” 
  
Poetul Ion Pillat asociază mitul sirenei cu cel al lui Orfeu. 
  
Placheta de versuri Ecouri marine începe cu constatarea „că nu mai sunt sirene!” În accepţiunea poetului român imaginea sirenei este sacralizată. Înzestrată cu o frumuseţe unică, diafană, amestec de etern şi efemer, de sacru şi pământesc, ea este „întruparea eternă a iubirii”: „Cu trupul lor de spumă şi coadă de delfin/ [...], „Purtând în păru-i alge şi albe flori marine”, „Şi sirena ce ascunde o femeie şi o zee/ Într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pământ,/ Goală va ieşi din valuri, din al mării larg veşmânt, /Ca femeia de frumoasă şi eternă ca o zee.” 
  
Sirenele sunt aşteptate cu nerăbdare de către marinari şi îşi fac apariţia numai la cântecul din liră al călătorului pe mare, un Orfeu al timpurilor noi. 
  
Când lira se sparge şi cântecul încetează, sirena „cu păr de argint/Ce-noată în rază de lună” este chemată de glasul mării şi dusă de valuri pentru totdeauna în adâncuri. 
  
În lumea modernă a cifrelor şi a logicii credinţa în sirene dispare şi ele încearcă zadarnic să supravieţuiască: „Nu-i alt ca tinereţea giuvaier,/Şi lor le pare totul spelb pe lume/Când timpul semn le face, pişicher,/Să cugete la cifre şi volume./ […] Când altele-asfinţesc frumos ca floarea,/ele-şi desfid amurgul pasămite,/Mereu, deşi le doare, cu ardoarea/ Unor fiinţi ce se socot vrăjite.” 
  
Sirenele ca şi celelalte creaturi acvatice reale sau imaginare nu vor fi totuşi izgonite definitiv din sensibilitatea şi imaginaţia omului modern care simte în continuare nevoia de poveste şi senzaţional şi care rămâne receptiv la tot ceea ce a fost fermecător şi captivant în istoria omenirii. 
  
Elena TRIFAN 
  
Referinţă Bibliografică:
ASPECTE ALE MITULUI SIRENEI ÎN LITERATUA ROMÂNĂ ŞI UNIVERSALĂ / Elena Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2024, Anul VI, 16 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Elena Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!