Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Elena Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1601 din 20 mai 2015        Toate Articolele Autorului

BALCICUL INIMILOR NOASTRE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
BALCICUL INIMILOR NOASTRE 
  
Balcic este un oraş situat pe coasta Mării Negre, în Bulgaria, la o distanţă de 43 de kilometri de Varna şi 304 kilometri de Bucureşti. 
  
Valurile istoriei au făcut ca din 1913, în urma Celui de-al Doilea Război Balcanic şi până în 1940, când a fost semnat Tratatul de la Craiova, să aparţină de Regatul României. 
  
Auzisem despre el numai în romanul „Toate pânzele sus” al Cellei Serghi şi în romanul „Ioana” de Anton Holban şi îl văzusem numai în tablourile pictorilor români. Un documentar TV vizionat prin anul 2005 m-a făcut însă să mă îndrăgostesc de el. 
  
De atunci mi-am dorit să îl vizitez, dar mereu intervenea altceva şi vizita se tot amâna. 
  
Exercita asupra mea un fel de miraj şi cu cât citeam mai mult despre el sau mi se povestea, cu atât îmi doream mai mult să îl văd în realitate. Devenise un fel de Meccă cerească sau un fel de far spre care ţinteau să ajungă personajele Virginiei Woolf. Imaginile erau şterse, eu îmi doream un Balcic real pe care să îl am viu în faţa ochilor, să îi descopăr farmecul, în care să mă cufund. 
  
Visul meu s-a realizat pe data de 1 Mai 2014, când am plecat într-o excursie de patru zile pe ruta: Varna, Balcic, Nessebar. Timpul petrecut la Balcic a fost foarte scurt, o după-amiază şi o noapte. Am vizitat grădinile şi castelul, am făcut o plimbare pe străzile lui, ceea ce mi-a incitat şi mai mult dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime. Am revenit la începutul lunii septembrie a aceluiaşi an, când timpul ne-a permis o mai bună cunoaştere a oraşului. 
  
Balcicul este construit pe o coastă terasată, fiind scăldat la sud de apele Mării Negre şi împrejmuit ca într-un semicerc de stânci de calcar albe, protectoare, ceea ce a atras denumirile de „Coasta de Argint” şi de „Oraşul Alb.” 
  
Îţi lasă impresia că urcă spre cerul care pare foarte aproape şi coboară spre mare în care stă parcă să cadă, că în el te simţi protejat ca într-o scoică sau ca într-o potcoavă în care energiile muntelui converg cu cele ale mării, ale soarelui, ale vegetalului. 
  
Principala atracţie pentru un turist român o constituie Castelul şi Grădinile reginei Maria a României, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, soţia regelui Ferdinand al României (1865-1927). 
  
Ajunsă la vârsta maturităţii, aflată în căutarea propriei copilării, a liniştii şi legăturii cu Dumnezeu şi cu natura, regina a găsit în localitatea Balcic, pe coastele Mării Negre locul mult căutat, singurul care semăna cu Malta copilăriei sale unde tatăl său Alfred Ernst Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, îşi desfăşurase activitatea de amiral. 
  
Aici, în perioada 1925-1936, pe o stâncă terasată vecină cu marea şi-a pus planul în aplicare, reuşind să creeze noi file de unicitate în cartea nemuririi personale şi să deschidă o nouă eră în istoria oraşului. 
  
Este vorba de un domeniu de 35 de hectare, cu o simbolistică bogată, construit după modelul labirintului cretan şi al Grădinii Paradisului, în care poţi întâlni peste 3000 de specii de plante, cea mai mare colecţie de cactuşi din Europa, alei, izvoare, cascade, fântâni, cişmele, grădini, vile care îmbină mai multe stiluri arhitectonice: bulgăreşti, gotice, orientale, meditaraneene, o capelă, cruci, oale de lut, dispuse după o geometrie a unităţii în diversitate, a bunului gust, a relaxării, a stimulării curiozităţii şi dorinţei de cunoaştere. 
  
Pentru realizarea complexului de la Balcic regina Maria a îmbinat bogăţia minţii sale şi propria creativitate cu priceperea unor persoane apropiate, constructori şi grădinari pricepuţi precum: pictorul român Alexandru Satmary, arhitectul român de origine turcă Emil Guneş, Gaetan Denize, secretarul ei particular, Eugen Zwiedineck, aghiotantul şi secretarul particular al acesteia, grădinarul Jules Jannin, grădinarul şi administratorul elveţian de origine evreiască Carol Gutman, arhitecţii italieni Augustino şi Amerigo. Lucrările au fost executate de firmele italiene: Fabro Agostino (antreprenor de lucrări publice) şi Giovanni Tomasini (lucrări în mozaic, ciment, asfalt). 
  
La intrare se află „Ghereta santinelei”, o minicăsuţă suspendată deasupra porţii, construită după modelul caselor din zonă, din piatră, ieşită în afară, cu geamuri prevăzute cu gratii de lemn forjat. 
  
Pe partea exterioară are două sfere de scoici marine. În timpul reginei deasupra porţii se afla un felinar cu becuri în formă de lumânări de ceară pentru a lumina calea celor care se întorceau târziu la castel. 
  
Trecând de poartă ai impresia că te afli într-o împărăţie a lumii vegetale. Umblând pe alei poţi privi arbori şi arbuşti specifici unor zone îndepărtate ale lumii: sălcii pletoase, specii de plopi, ulmi, pini, arbore de hârtie, ginko-biloba, chiparoşi, tuia, smochini, magnolii, liliac. Pe ziduri se caţără viţă-de-vie sălbatică, iederă şi luleaua turcului. Un miros vegetal, umed şi cărnos, cu esenţe din cele mai diversificate, în care se simt uneori gustul şi mirosul de sare aduse de briza mării, îţi aminteşte de pădurile ecuatoriale. Totul este înviorat de coloritul florilor de pe alei şi din grădini cu nume simbolice: Grădina lui Allah, Grădina principesei Ileana, Grădina lui Alexander, Grădina trandafirilor, Grădina englezească, Grădina Ghetsimani. Aici poţi admira o diversitate de specii florale: nuferi, stânjenei, bujori, lalele, trandafiri, gladiole, crăiţe, salvie, moţul curcanului, begonii, fucsia, noroc, levănţică, busuioc, anemone, într-o diversitate de culori: alb, mov, lila, roz, portocaliu, roşu, galben, crem şi de mirosuri fine, mai dulci sau mai aspre, cu iz local sau exotic. 
  
Vilele modeste comparativ cu măreţia naturii sunt plasate în diferite locuri ale dealurilor terasate, printre copaci şi grădini, majoritatea însă în partea dreaptă a aleii principale, unde se spune că se află partea materială a vieţii de la castel. 
  
Deşi este greu să te orientezi în acest labirint, vom încerca totuşi să urmărim un fir călăuzitor în prezentarea noastră. 
  
Aşa că ne vom întoarce la Ghereta Santinelei şi vom păşi pe aleea principală, încercând să prezentăm câteva obiective care ne-au reţinut atenţia. 
  
Ne deplasăm pe aleea principală străjuită de arbori bătrâni. 
  
În partea stângă foarte aproape de intrare se află Fântâna de Argint, o fântână din piatră, având cruci încrustate pe pereţii exteriori şi un grilaj metalic drept capac. Pe perete se află un mozaic realizat după modelul lucrării majolice –„Omagiu în faţa Necunoscutului” a pictorului florentin Andrea de la Robia, din secolul al XV-lea. Tabloul îl înfăţişează pe Iisus nou-născut, stând pe un pat de iarbă verde, iar în faţa lui îngenunchează însăşi Mama Sa, Fecioara Maria. 
  
Icoana este înconjurată de o ghirlandă de flori, în partea de sus şi de jos are chipuri de îngeri şi deasupra lui Iisus se află un buchet de crini. 
  
Din punct de vedere cromatic predomină culoarea albă, simbolul purităţii, crinii şi îngerii sunt albi, Iisus şi Maica Domnului sunt îmbrăcaţi în haine de culoare albă. Celelate culori sunt şi ele simbolice: verdele culoarea vieţii, albastrul a cerului, a liniştii şi păcii. 
  
Fântâna de Argint prefigurează deja motivele centrale ale spaţiului în care pătrundem: Divinitatea, apa, crinul (lumea vegetală), crucea, piatra. 
  
Ea aminteşte de Fântâna Samarinencei din Biblie, fiind o dovadă a protejării acestui spaţiu mirific de către Iisus Hristos şi Mama Sa, a apei vii care este pentru omenire Credinţa în Iisus, a ospeţiei, a purităţii. Este totodată un avertisment că pentru a te putea bucura de darurile presărate de Dumnezeu în acest loc ai nevoie de purificare şi de credinţă în Dumnezeu. 
  
Este adăpostită de o căsuţă din piatră cu porţi de fier forjat. 
  
Pe partea stângă în continuare se află o vilă din piatră cu un singur nivel, în faţa căreia este expusă statuia domnitorului român Mircea cel Bătrân, în ipostaza unui tânăr soldat, singura statuie a unui bărbat din acest domeniu. 
  
Statuia pare a fi fost construită deopotrivă în amintirea domnitorului român, dar şi a fiului reginei, Mircea, mort prematur. 
  
În faţa vilei, vis-a-vis se află o cişmea cu o stemă a cărei semnificaţie nu reuşim să o descifrăm. Ne continuăm drumul pe alee, în foşnetul plăcut al unei cascade care coboară pe dealurile terasate de pe partea stângă a direcţiei de mers, îndreptându-se spre mare. Auzul şi privirea vizitatorului sunt încântate deopotrivă de foşnetul ei fin, de pânza ei argintie, pură şi revigorantă. Pe partea dreaptă în clădirea unde s-a aflat Camera de oaspeţi a reginei astăzi este un restaurant unde pot fi servite diverse băuturi bulgăreşti, unele cu gust de smochine, altele de zmeură. În spatele lui, în partea dinspre castel, o roată de moară aminteşte de morile de apă care au existat aici în timpul reginei. 
  
Puţin mai jos, într-o moară veche în care s-a aflat bucătăria Castelului astăzi a fost amenajat un restaurant care mai păstrează încă autenticitatea locului: un şemineu masiv cu lemne, cuptoare tradiţionale şi o cişmea la intrare. Terasa restaurantului oferă deschidere spre mare. 
  
Vila „Cuibul liniştit”, adevăratul castel, este situată chiar pe malul Mării Negre, în continuarea plajei şi la poalele stâncilor terasate. 
  
Mergând spre castel întâi dai de „Atelierul de croitorie” al reginei, o căsuţă de piatră, care astăzi a devenit magazin de suveniruri. 
  
În stânga Marea Neagră, albastră şi calmă, în dreapta aleii, flori viu colorate şi arbuşti cu rod bogat de flori roz, zidul pe care se caţără iederă şi vie-de-vie, terase pe care cresc arbori şi arbuşti purtând în ei verdele vieţii. 
  
Asemenea altor turişti români te opreşti şi arunci câteva monede într-o fântână săpată în nisipul plajei, deoarece conform unei vechi superstiţii româneşti banii aruncaţi în apele de la lăcaşurile religioase aduc noroc sau poţi poposi si face fotografii pe tronul de marmură al reginei sau ţi-o poţi imagina pe regină în straiele ei albe privind la Marea cea albastră sau la cerul ei cel roş’ din asfinţit. 
  
Castelul, ţinta principală a turiştilor, nu are nimic somptuos, este, mai degrabă, o casă modestă în care se împletesc mai multe stiluri arhitectonice: bulgăresc, meditaranean, maur. 
  
Am auzit chiar o turistă foarte dezamăgită că nu a găsit nimic din măreţia palatelor regale. 
  
Predominant este modelul caselor din zonă, cu parterul şi etajul I din piatră şi etajul al II-lea din zid de culoare albă, cu geamuri prevăzute cu grilaje de metal. 
  
Etajul al II-lea este susţinut de grinzi de lemn, ieşite în afară. 
  
Vila are şi un minaret, fără funcţie religioasă, mai de grabă, element de decor construit din respectul reginei pentru religia musulmană specifică unei părţi a populaţiei din zonă sau far călăuzitor pentru navigatori. 
  
La etajul I în partea de vest şi la etajul al doilea în partea de est vila are câte o terasă de unde poate fi admirată priveliştea mării. Pe ziduri se caţără viţă-de-vie sălbatică, luleaua turcului cu florile ei roşii în formă de trompetă, iar pe colţul din sud-est între frunzele verzi ale plantelor căţărătoare este fixată statuia de cucloare albă a Maicii Domnului care ţine în mână o navă, simbol al mării şi al trecerii, al călătoriei omului prin viaţa de aici şi prin cea de dincolo. 
  
Albul ei se armonizează cu acela al castelului şi totodată contrastează cu verdele plantelor care o înconjoară. 
  
Spaţiul din faţa castelului este delimitat de mare printr-un gard mărunt de piatră, în colţurile căruia se află o cruce de piatră, cu rol protector, un tron de piatră ros de ploi şi de vânt şi o oală mare de lut, iar înspre mijlocul lui, un lac cu nuferi. 
  
În intrarea dinspre mare în castel sunt două camere mici, cu tavan sub formă de cupolă de culoare albastră şi motive turceşti, lampadare, narghilea, o sobă tradiţională ţărănească, foarte modestă, imagini ale castelului şi ale reginei Maria. Sub uşa de la intrare, din lemn masiv cu motive florale se află o inscripţie în limba arabă. Intrarea principală în castel se află în partea de est a acestuia. 
  
Ce se poate vedea în castel, pătrunzând în el pe intrarea principală din partea de est? 
  
În holul de la intrare se află o expoziţie documentară cu planşe despre istoricul localităţii şi al zonei, cu unelte agricole, amfore, obiecte funerare, tablouri din ceramică pictată reprezentând chipuri de sfinţi, o sobă tradiţională. 
  
De aici printr-o uşă se trece în salonul reginei, care a constituit şi dormitorul acesteia. Aici vizitatorii pot admira o sobă tradiţională, obiecte de mobilier ce au aparţinut reginei: fotolii, scrinuri, scaune, birouri, pe pereţi sunt expuse tablouri mici care prezintă chipul reginei. În colţul de la intrare se află patul reginei, la capătul căruia pe perete este expus un tablou ce o înfăţişează pe aceasta în culori întunecate, lăsând impresia unei icoane vechi, atinse de patina timpului şi în concordanţă cu atmosfera specifică somnului. Regina are la gât o cruce creştină, iar pe cer se vede o semilună, simboluri ale celor două populaţii majoritare din localitate. Lângă tablou, o cruce din lemn cu Iisus răstignit, iar în perete, o firidă pentru lumânări. Nimic somptuos, nu paturi cu baldachin, cu voaluri de mătase sau de catifea, ci un pat modest, asemenea celor existente în casele ţărăneşti. 
  
De aici se ajunge în baia reginei, intimă şi luxoasă. În centru se află o vană mare, patru vane laterale mai mici, pe pereţii laterali în care sunt decupate arcade, sunt lavoare prevăzute cu câte două robinete şi geamuri mici, divers şi viu colorate. 
  
In budoarul reginei se află un lavoar din marmură roz, o oglindă şi un dulap. 
  
O uşă masivă de lemn cu motive florale conduce spre minaret. O altă uşă ne conduce spre un hol unde sunt expuse obiecte ce au aparţinut reginei: o oglindă masivă, tablouri, icoane, ladă, amfore, un dulap din lemn cu încrustaţii bogate şi semnificative: semiluna, un turc cu turban pe cap, ochi de păun. În ultima sală sunt expuse icoane şi cruci aduse din Capela „Stella Maris”. 
  
În spatele castelului se înalţă colina terasată acoperită cu arbori şi arbuşti. 
  
Dacă priveşti de pe terasa dinspre răsărit se văd marea, stâncile albe acoperite parţial de verdeaţă, aleea cu flori. În partea de vest a castelului, un smochin bătrân îi umbreşte zidul şi ochiul îţi este iarăşi încântat de un miniparadis floral, Grădina lui Alexander, de care te poţi bucura fie privind de pe terasa castelului, fie plimbând-te pe alei. 
  
Grădina este un spaţiu mic, dreptunghiular, situat în continuarea castelului, pe malul mării, unde se aflau din abundenţă crinii preferaţi ai reginei, în locul cărora astăzi poţi admira flori de sezon divers colorate şi câteva rânduri de coloane de marmură oferite reginei de ginerele ei, Alexander, regele Serbiei, pasionat de flori ca şi regina. Surpriza cea mare ne-o oferă o alee pe care sunt turnate din ciment douăzeci de pietre de moară ce simbolizează cele douăzeci de secole, regina cerând ca după moartea ei să fie marcate în piatră secolele următoare. 
  
O temă majoră care a preocupat dintotdeauna omenirea, aceea a trecerii timpului, prin materializare dobândeşte noi şi noi semnificaţii specifice elementelor din care este făcută: piatra, simbolul rezistenţei, roata, al trecerii neîntrerupte, forma circulară, al perfecţiunii, moara, al ciclului viaţă-moarte-viaţă, al jertfirii pe altarul vieţii. La capătul lor o altă piatră de moară este aşezată în formă de masă, care ne aminteşte de mesele ţărăneşti şi de Masa Tăcerii a lui Brâncuşi. 
  
Postată aici, ea devine loc de popas în marea trecere, al legăturii dintre efemer şi etern, dintre material şi spiritual. 
  
O potecă îngustă, spiralată urcă de la castel la aleea de deasupra lui şi te conduce la mormântul reginei Maria, foarte modest, construit din piatră, asemenea celui al lui Iisus. 
  
Spirala este şi aici simbolul ascensiunii, al legăturii dintre pământ şi cer, al aspiraţiei omului spre desăvârşire. 
  
Crucea de la mormânt se află aproape la acelaşi nivel cu minaretul castelului, ca o dovadă a respectului reginei faţă de toate religiile lumii şi, mai ales, faţă de religiile musulmană şi creştină specifice oamenilor locului. 
  
La capătul mormântului se află o cruce de piatră românească. 
  
Crucea are o simbolistică bogată. Pe ea sunt încrustate înscrisuri în limba slavă bisericească. 
  
Pe trunchiul ei şi pe braţele laterale se află câte trei cercuri, simbolul Sfintei Treimi. În fiecare grupare de câte trei cercuri, cel din mijloc este mai mare, reprezentând, probabil,Tatăl. 
  
În total sunt nouă cercuri, simbolul comuniunii dintre lumea apelor, pământului şi cerului, al unităţii vieţii materiale cu cea spirituală, al vieţii veşnice, al perfecţiunii, al triumfului dragostei în care credea regina: „Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât iubire, dar dragostea este mai puternică, iar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea va trebui să învingă”. Să sperăm că regina a găsit iubirea absolută la capătul celor nouă trepte ale cerului. 
  
Deşi era protestantă, regina şi-a pus la cap o cruce românească de piatră ca dovadă a asumării destinului, a slujirii cu credinţă a unui popor în sacralitatea fiinţei sale. 
  
Mormântul, fiind situat pe un spaţiu înalt, îi va permite, poate, reginei să privească şi după moarte marea, castelul, să se bucure de farmecul grădinii şi să privegheze asupra oamenilor locului. 
  
Văzut de sus castelul îşi dezvăluie numai acoperişul din ţiglă roşie, din care se înalţă zvelt şi luminos minaretul de culoare albă, ce poate fi uşor confundat cu un far şi care te-ar putea trimite la o localizare într-un mediu musulman. 
  
Imaginile şi culorile ţi se întipăresc fascinant pe retină, de la verdele copacilor şi arbuştilor crescuţi pe panta terasată, la roşul acoperişului, albul minaretului, auriul plajei, albastrul cu nuanţe de smarald al Mării Negre, albul stâncilor de la marginea golfului, acoperit pe anumite locuri de verdele copacilor. 
  
Privind atent ai impresia că vezi marinari sau conţi englezi care coboară din corăbii şi se îndreaptă grăbiţi spre castel. 
  
Urcând pe alei, printre copaci de diverse specii poţi ajunge la vilele „Suita”, „Izbânda”, „Ciuperca”, toate construite în stil tradiţional bulgăresc. 
  
Pe terasa vilei „Suita” poţi poposi pentru a te odihni sau admira peisajul. 
  
În faţa ei se află copaci înalţi printre ale căror frunze se zăreşte culoarea albastră a mării, pe latura estică gladiole roşii simţi că iau foc, un ginko biloba bătrân poartă cu el aroma spaţiilor îndepărtate, într-un colţ este amplasată o oală mare de lut. 
  
În partea opusă vila are o curte interioară şi terase cu arcade. În continuare te poţi plimba prin Grădina Jules Janin, numită şi Grădina principesei Ileana, fiica reginei care a moştenit pasiunea acesteia pentru Balcic şi pentru flori: „Ileana a moştenit această dragoste a mea. Ea aparţinea Balcicului şi Balcicul îi aparţinea. Nu puteam să mă gândesc la Balcic, fără să mă gândesc şi la Ileana. Împreună cu ea mi-am dezvoltat visul. [...] Copilul meu şi cu mine am sădit grădinile cu multă dragoste.” (Din însemnările reginei) După moartea grădinarului Jules Janin care a contribuit la realizarea domeniului de la Balcic, regina Maria a pus în grădina aceasta o placă în amintirea lui „Lui Jules Janin care a făcut ca visul meu să devină realitate în această grădină.” 
  
În vilele castelului, cât şi în preajma acestora se aud acorduri de muzică instrumentală ale celor care se pregătesc pentru a participa la spectacolul ce se desfăşoară în această perioadă la castel. 
  
Un pic mai sus după ce străbaţi alei de arbuşti boltiţi ce îţi amintesc de regiunile însorite ale lumii, ajungi la Vila „Izbânda”, o adevărată casă de ţară, unde poţi poposi pe terasa ei cu podea de piatră, tavanul cu grinzi de lemn şi stâlpi din lemn la exterior. 
  
Vila „Ciuperca” este numită şi Vila „Gutman”, deoarece a fost construită pentru Gutman, un renumit constructor de parcuri, elveţian de origine evreiască, după moartea lui Jules Janin, devenit şi grădinarul şi administratorul domeniului. Ea se află în partea cea mai de sus a colinei şi este căutată de artiştii plastici, deoarece oferă o bună vizibilitate a panoramei mării. 
  
Revenim la aleea principală şi ne îndreptăm înspre partea de est a domeniului unde se spune că se află partea spirituală a acestuia: Grădina lui Allah, Grădina englezească, Grădina trandafirilor, una din cele mai bătrâne magnolii din Balcani, Nimpheum-ul, Capela „Stella Maris”, Grădina Ghetsimani, vila prinţului Nicolae. Cele două părţi ale domeniului sunt despărţite de Puntea Suspinelor. Se spune că dacă cineva trece podul şi îşi pune o dorinţă aceasta se va îndeplini. 
  
Pe coama stâncilor se află vila „Săgeata albastră”, cu uşi din lemn masiv, sculptate. Aici îşi petreceau vacanţele prinţul Nicolae, cel de-al doilea fiu al reginei, şi principesa Ileana, fiica cea mică a acesteia. Astăzi vila adăposteşte crama Companiei Queens Winery House care pregăteşte vinuri cu miere de albine numai pentru această casă. 
  
În trei dintre sălile vilei se oferă gratis tuturor vizitatorilor degustări din diverse sortimente de vinuri tradiţionale bulgăreşti: Mavrut, Gamza, Tamianka, Melnik, Rubin, Rozina obţinut prin fermentaţie din petale de trandafir sau din struguri roşii, Misket, sirop din petale de trandafir cu aromă de migdale, ţuică cu pepene, şampanie etc. 
  
Într-o altă cameră a vilei se află o colecţie de 167 de exemplare de vinuri vechi bulgăreşti din anii: 1878, 1918, 1923, 1945, 1962. 
  
Un plop înalt, cu trunchiul alb, contorsionat, crescut alături de vilă, pare singuratic şi semeţ, dornic să sfideze piatra din care a răsărit, înălţimea la care a crescut. Prin culoarea albă îşi semnalizează prezenţa şi iluminează peisajul, prin coroana aplecată spre vilă pare a-i oferi protecţie, prin trunchiul mai înalt decât aceasta pare a se aventura spre înălţimi, încercând să înscrie peisajul în miracolul cosmic. Lângă vilă pot fi admiraţi şi alţi copaci, ulmi bătrâni şi rămuroşi. Ne reţine atenţia, în mod deosebit, unul din ei cu tulpina şi ramurile bifurcate succesiv. 
  
Când cobori de la vila prinţului Nicolae un pârâiaş cade peste stânca terasată şi izvorăşte susurând din zidul de lângă magnolia bătrână ale cărei poale cresc aproape până la pământ, amintindu-ne de o doină populară românească „Codrule, Măria Ta,/Lasă-mă sub poala ta” şi de teiul Unirii din localitatea George Pop de Băseşti, judeţul Maramureş. 
  
Indiferent că este sau nu în floare, magnolia te fascinează prin nobleţea, frumuseţea, suavitatea ei delicată, oferindu-ţi un loc de contemplaţie, visare, de percepţie sinestezică a naturii. 
  
Auzul îţi este captivat de susurul izvorului care cade cu zgomot din zid, de foşnetul mătăsos al mării, privirea de verdele matur al magnoliei, de albul, rozul şi roşul trandafirilor crescuţi în grădina ce merge paralel cu marea, de albastrul cu nuanţe de smarald al mării, reflexele aurii sau roşietice ale soarelui, mirosul de parfumul fin al florilor amestecat cu cel sărat al mării şi dacă este prea cald afară întregul corp îţi poate fi răcorit de umbra magnoliei şi de briza mângâietoare a mării. 
  
Mergând înspre răsărit, paralel cu marea şi cu grădina te trandafiri, ajungi la „Templul apei” („Nimfeum”), un spaţiu alcătuit din mai multe coloane, fără acoperiş pentru a se realiza mai bine deschiderea către cer. Din zid apar trei izvoare, simbolul Trinităţii şi al vieţii, astfel în el se adună apele cerului şi ale pământului. Alături un bărbat, Ivan din Troian, cântă la xilofon inclusiv muzică românească. 
  
De la Templul apei la Capela Stella Maris se merge pe aleea care altădată te îmbăta cu mirosul crinilor regali, înlocuiţi acum de diverse flori de sezon. 
  
Stella Maris „Steaua Mării” este denumirea dată de regina Maria Capelei dedicate Sfintei Maria, protectoarea marinarilor şi a acestui spaţiu mirific. 
  
În partea stângă înainte de capelă se află o cişmea din care curge apa, simbol al vieţii şi al purificării amintind de un vechi obicei iudaic al spălării pe mâini înainte de a se merge la rugă şi de obiceiul spălării picioarele în creştinism. 
  
Pe partea exterioară a Capelei deasupra uşii de la intrare, o frescă o înfăţişează pe Maica Domnului rugându-se cu mâinile înălţate spre cer. 
  
Biserica este în renovare şi nu poate fi vizitată, aşa că vom face o scurtă descriere a picturii şi sculpturii interioare aşa cum sunt prezentate în materialele documentare expuse afară. 
  
Tronul sculptat şi iconostasul au fost aduse din Cipru. Pe tronul sculptat se află câteva motive reprezentative: şarpele, flori, lei heraldici, păunul cu o cruce în cioc, luna, două pentagrame, soarele, mitra episcopului, înconjurată de o sabie şi de sceptru, pasărea Phoenix. 
  
Iconostasul are o pictură foarte bogată: „Pe porţile împărăteşti este redată tema Buneivestiri însoţită de figurile prorocilor David şi Solomon. În partea de jos sunt înfăţişaţi în mărime naturală Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Cel mai jos sunt Sfântul Grigorie Teologul şi Sf. Atanasie de Alexandria. În medalionul mic, care uneşte porţile, este înfăţişată ipostaza lui Iisus Hristos Pantocrator pe tron şi Prearegina Maica Domnului Pantanasa, cele mai măreţe feţe regeşti în iconografia ortodoxă. Icoanele originale fac parte azi din expoziţia de muzeu din vila Cuibul liniştit. Pe crucea care termină iconostasul este pictat Hristos crucificat. La extreme se află cei patru evanghelişti. Sub crucificare este pictată cu craniul lui Adam. Iconostasul este aurit. În afară de sculptura florală, sunt prezenţi şi îngeri încrustaţi şi eroi biblici. Cupola este cu o organizare centrată, simbolul bizantin al veşniciei şi al spaţiului ceresc. În zenitul cupolei este pictat Iisus Hristos Pantocrator. În jurul lui, în cercul cupolei se află zece ranguri îngereşti, forţele imateriale, iar in cercul inferior se află cei doisprezece apostoli. În patrulaterul care deschide cupola se află cei patru evanghelişti: Sf. Apostol Matei, ca om sau înger, Marc leu, Luca viţel şi Ioan Teologul vultur. Pe peretele stâng al iconostasului este pictată scena Adormirii Maicii Domnului, iar în dreapta Intrarea Maicii Domnului în hram. Mai multe scene din Vechiul Testament şi Noul Testament şi figuri simboluri printre care Sfânta Treime, Naşterea lui Hristos cu steaua din Betleem şi magii, îngeri, arhangheli şi sfinţi sunt înşiraţi în mica suprafaţă a Capelei. Chipurile reginei Maria şi al prinţesei Ileana, ctitorii Capelei, sunt pictate pe pereţii interni lângă intrare.” 
  
Dorinţa reginei a fost să ţină legătura cu acest spaţiu mirific şi după moarte şi înainte de a muri a cerut ca inima să îi fie înmormântată la Balcic. Ea a murit la Sinaia la data de 18 iulie 1938 şi ultima dorinţă i-a fost ascultată. Inima ei a fost pusă într-un mic coşciug de aur cu stema României şi depus în Capela „Stella Maris”. Alături de ea a fost depusă o coroană din lemn de dafin, trimisă din Malta în semn de omagiu faţă de regină. După ce Cadrilaterul a revenit Bulgariei, drumul sinuos al inimii reginei a continuat. A fost luată de aici, depusă într-o peşteră la Bran, un alt loc favorit al reginei, iar acum se află la Muzeul de Istorie al României. Pulsul ei este posibil să mai bată încă în mica bisericuţă, în fiecare copac, floare sau cişmea de la castel şi din grădini. 
  
Două cruci, una în faţa Capelei şi alta în spate dispuse în diagonală, fortifică sacralitatea locului. În faţa bisericii turiştii îmbrăţişează un arbore despre care aflăm că este arborele de hârtie pe care, conform unei credinţe bulgăreşti străvechi, dacă îl îmbrăţişezi, îţi aduce bogăţie. 
  
Pe laterala dinspre mare a Capelei în beton este decupată o cruce, iar în pământ este fixată o cruce de piatră, în poziţie verticală. Pe ea sunt încrustate elemente cu o simbolistică bogată: în partea de jos se află două oase şi un cap de mort, deasupra o combinaţie de cruce şi ancoră, o plantă şi în partea de sus un soare, astfel moarte şi viaţă trec unele în alte parcurgând mai multe etape şi beneficiind de mai multe elemente. Moartea poate fi învinsă prin credinţă, muncă, hrană, lumină şi căldură solară. Privind de sus în jos se poate spune că soarele este astru tutelar a tot ceea ce se întâmplă pe pământ şi că tot ceea are viaţă este supus morţii. Imaginile de pe cruce sunt totodată reprezentative pentru definirea elementelor de viaţă materială şi spirituală a localnicilor: soarele, plantele, pescuitul, navigatul, credinţa în Dumnezeu. 
  
În spatele Capelei se află Grădina Ghetsimani, un loc cu mulţi copaci de vârste, esenţe, înălţimi diferite, cu trunchiuri drepte, oblice, contorsionate sau bogat ramificate. Smochinul, copacul biblic, creşte aici din abundenţă. Asemenea Grădinii Paradisului aceasta este străbătută de Izvorul Sfânt care are trei trepte şi trei căderi în cascadă înainte de a se vărsa în Marea Neagră. Aici poţi găsi într-adevăr o oază de linişte dumnezeiască, te poţi plimba, poţi admira, te poţi relaxa, cufunda în rugăciune şi în meditaţie. De la Capelă la magnolie pe partea dinspre mare se întinde Grădina de trandafiri, mândri, divers coloraţi şi catifelaţi. Înălţimea lor nu prea mare îţi permite să admiri marea în toată splendoarea şi vastitatea ei. Mirosul lor fin îl îndulceşte pe cel sărat al mării. La capătul Grădinii de trandafiri, ajungem în Grădina englezească unde putem admira lacul cu nuferi crescuţi într-o cruce săpată în beton, flori de begonie şi de drăgaică, o oală de lut. 
  
Aici se află şi o placă pusă de francmasoni. La capătul grădinii icoana Maicii Domnului cu pruncul în braţe priveşte şi priveghează tot acest spaţiu. 
  
Un spaţiu vast din partea de est a domeniului este ocupat de Grădina lui Allah. 
  
Aici curiozitatea vizitatorilor este satisfăcută de o colecţie de 250 de cactuşi, considerată cea mai mare din Europa. Unii din ei cresc în seră, iar alţii în anotimpurile călduroase într-o grădină paralelă cu sera, în apropierea mării. 
  
În seră o diversitate de specii sunt dispuse simetric, în rândurile din mijloc cactuşi înalţi, aproape cât sera, adevăraţi arbuşti cu trunchiuri groase, crengi contorsionate, frunze cărnoase, cu fructe rare, date în pârg sau deja maturizate, de culoare roşie. În părţile laterale sunt plante mai mici. 
  
O mulţime de cactuşi mici, unii deja înfloriţi, pot fi admiraţi în răsadniţe. O diversitate de denumiri ştiinţifice, utile mai ales specialiştilor, pot fi citite pe plăcuţe: cactaceae, euphoriaceae, crassulacea, nyctaginaceae etc. 
  
Flori de leandru şi de bouganvillea înviorează atmosfera. Privită în ansamblu sera creează o puternică impresie de exotism, vigoare, bărbăţie, rezistenţă şi putere de autoapărare a plantelor. 
  
În aer liber se află o altă plantaţie de cactuşi, aparţinând unor specii diverse, majoritatea cu trunchiuri bătrâne, scorojite, ce ne amintesc de faţa unui bătrân chinuit de vreme, care pare a se afla într-o mare suferinţă. O întrebare firească ce ne apare în minte este dacă aclimatizarea lor aici, la malul Mării Negre le-o fi fost uşoară, dacă suportă cu uşurinţă vaporii săraţi ai mării, dacă nu le-o fi dor de lumea deşertului, de nisipul fierbinte şi de soarele arzător. În mod involuntar ne vine în minte soarta poetului latin Ovidiu surghiunit la Malul Mării Negre, într-o zonă cu o climă ostilă. 
  
Un rând de chiparoşi separă grădina de cactuşi din aer liber de o grădină de flori, de formă dreptunghiulară, străbătută de canale de apă care cade din 3 izvoare. Primăvara aici poţi admira flori de sezon, precum lalele, bujori, iar la începutul toamnei salvia şi crăiţele sunt la ele acasă, creând o atmosferă luminoasă şi strălucitoare, revigorată de soare şi de apa care curge pe canale. Ca şi în alte părţi ale grădinilor din loc în loc sunt plasate oale mari de lut, spre a crea o simbioză perfectă între vegetal şi mineral şi între creaţiile omului şi cele ale naturii. 
  
Într-o altă parte a grădinii care impresionează prin rigoarea geometrică a rondurilor de flori, prin diversitate cromatică dominată de roşul aprins al salviei şi galbenul crăiţelor, poţi poposi la un altar vegetal şi să te rogi la icoanele de pe pereţi în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu că te poţi bucura de acest spaţiu divin. 
  
Petrecem câteva zile pe plajă de unde putem admira priveliştea castelului şi a grădinilor, manifestările mării şi coloritul stâncilor. 
  
Privind dinspre mare spre castel şi spre grădini peisajul impresionează prin linia ascendentă a teraselor, vilelor, copacilor. 
  
De aici poţi privi latura de sud şi de est a castelului, poţi zări grădina de trandafiri, magnoliile, Capela „Stella Maris”, vârful stâncilor terasate, acoperite de arbori şi arbuşti verzi, vila „Săgeata albastră”, care se ridică mândră, albă şi luminoasă pe creasta cea mai înaltă şi copacul care alături de ea zvâcneşte din stâncă înalt şi dominator, dornic să lege cerul şi pământul. În partea dinspre răsărit vecin cu marea în care parcă ar vrea să coboare se înalţă protectoare o stâncă albă, acoperită pe anumite suprafeţe de copaci verzi. 
  
Cromatic marea de verde a copacilor este pigmentată de alb-roşcatul pietrelor de pe terase şi dominată şi luminată de albul vilei, al copacului de lângă ea şi al stâncii, creându-se un puternic sentiment de viaţă, ascensiune, contopire a elementelor naturii. 
  
Înainte de răsăritul soarelui marea este calmă, liniştită, aerul este blând, cald şi mângâietor. La răsărit, pe cer deasupra stâncii începe spectacolul de lumini. 
  
În spatele şi deasupra stâncii care mărgineşte golful cerul are reflexe aurii care strălucesc printre nori din ce în ce mai puternic. 
  
Pe cer prezenţa încă ascunsă a soarelui ia forma unei hărţi sau a unui munte în care două culori se luptă să învingă: albastrul plumburiu al boltei cereşti şi auriul soarelui. Chipul ascuns al soarelui ne stârneşte şi mai mult curiozitatea. 
  
Treptat soarele reuşeşte să învingă şi să domine cerul la răsărit. Norii se pierd treptat şi sunt înlocuiţi de lumina solară. Fascicule de raze pleacă în evantai spre înaltul cerului. Chipul lui se reflectă în mare asemenea unei fâşii strălucitoare. Devine cerc luminos, auriu-argintiu înconjurat de o aură galbenă. Fâşia de pe mare este din ce în ce mai strălucitoare. În jurul lui cerul devine auriu cu reflexe liliachii până la mari depărtări. O lumină aurie se împrăştie deasupra golfului. Se anunţă o zi senină, caldă. Soarele devine o vâlvătaie aurie ce se înalţă pe cer. Cerul este senin cu mici pete de nori albi. Marea are străluciri de diamant ce se sparg în mii de cioburi de oglinzi ce plutesc în valuri iluzorii. 
  
Soarele aduce luminozitate diferită în partea de răsărit şi de apus. 
  
La răsărit, imaginea stâncii de pe care răsare este estompată de strălucirea lui. 
  
În partea opusă răsăritului cerul este senin, marea este albastră, dealurile şi stâncile sunt clare, începând să strălucească. Căldura se intensifică. Natura pare cuprinsă de nemişcare. Mişcarea valurilor este o legănare lină, un uşor clipocit se sparge de ţărm, pescăruşii nu mai zboară, se lasă legănaţi uşor de valuri, alţii se odihnesc pe acoperişul restaurantului vecin cu plaja, unul stă pe plajă, mândru de prada lui, un peşte pe care îl ţine în gură. 
  
Pe măsură ce soarele se înalţă, stâncile devin din ce în ce mai albe şi mai strălucitoare. 
  
La ora prânzului, briza adie foarte uşor, marea devine verde cu nuanţe de verde-albastru sau albastru-roşcat. 
  
Asfinţitul soarelui ne oferă un spectacol de lumini asemănător şi totuşi opus celui de la răsărit, desfăşurându-se în direcţie inversă de pe înălţimea boltei cereşti înspre stânci, lumina mergând de la strălucire la estompare. 
  
Soarele devine un disc strălucitor între nori, marea se retrage în sine si parcă dormitează, clipocitul ei se loveşte firav de ţărm. 
  
Soarele apare şi dispare dintre nori. Când se arată pe cer într-o lumină strălucitoare orbitoare, marea străluceşte pe margini, împrejurimile devin aurii. 
  
O ceaţă pare a acoperi dealurile din zare. Cerul şi marea încep să aibă aceeaşi culoare gri-albastră. Un nor alb creează o pată de lumină pe marea plumburie a cerului. Cu cât soarele se coboară spre asfinţit cu atât coloritul mării se schimbă, dobândind nuanţe uimitoare. Jumătate de mare are culoare verde-argintie, cealaltă dinspre răsărit are culoare albastră. Ca şi în răsăritul soarelui pe mare se manifestă o fâşie de lumină argintie, dar mult mai palidă decât cea din răsărit. Totul este cuprins de nemişcare, marea pare că dormitează, clipocitul ei se loveşte firav de ţărm, stoluri de pescăruşi se adună pe ţărm, pregătindu-se parcă de somn. Soarele începe să îşi piardă din strălucire, stâncile devin alb-gălbui. Dealurile din partea de vest încep să se lumineze. Cerul dobândeşte reflexe aurii cu slabe nuanţe roşietice. Soarele devine o pată aurie cu margini difuze şi chip strălucitor. În preajma lui cerul se înseninează. Chipul luminos al soarelui se restrânge şi se apropie din ce în ce de dealuri. 
  
Fâşia strălucitoare de pe mare se restrânge şi ea. Soarele îşi pierde aura difuză ce îl înconjoară şi ia forma unui disc strălucitor. Treptat se ascunde în spatele dealurilor, cu toate acestea lumina lui aurie persistă pe cer în locul unde s-a aflat el şi în împrejurimi. Din punctul respectiv razele lui pleacă în evantai luminând cerul până la mari depărtări. O parte din nori sunt luminaţi de razele lungi ale soarelui, alţii au culoare liliachiu-roşcată. Treptat spectacolul de lumini dispare, cerul pregătindu-se şi el de culcare. Lipsite de strălucirea soarelui, stâncile se contaminează de cenuşiul împrejurimilor. 
  
Soarele pare a fi adevăratul stăpân al Balcicului şi al Universului. Frumuseţea naturală a Balcicului este dependentă de manifestările lui. Când soarele se ascunde în nori sau când plouă, marea, stâncile, copacii, devin întunecaţi, îşi pierd strălucirea. 
  
Când se înalţă triumfător pe cer întregul ţinut străluceşte în lumina lui aurie. Stâncile din mat-cenuşiu devin gălbui şi treptat îşi recapătă puritatea şi strălucirea. 
  
Timp de câteva zile am avut ocazia să ne cufundăm într-un spaţiu paradisiac care graţie minţii cuprinzătoare a reginei pe o suprafaţă relativ restrânsă ne-a oferit o sinteză a celor mai îndepărtate zone ale lumii. 
  
Poposind chiar şi pentru puţin timp în complexul reginei Maria de la Balcic ai impresia că ai călătorit oriunde în lume făcând economie de bani şi de timp, că ai scăpat de oboseala drumului şi de căldurile toropitoare ale deşertului. 
  
Aşa cum am mai afirmat, domeniul de la Balcic este în primul rând o împărăţie a vegetalului în care coexistă plante, arbori şi arbuşti cu nume ce amintesc de India, de Arizona, de America, de Europa, de Mediterana, de Asia, pitice sau înalte, fragede sau viguroase, netede sau ţepoase, mono sau pluricromatice. 
  
Vapori cu miros vegetal, cărnos şi gust de sare, plutesc în aer, florile transmit vigoare, delicateţe şi puritate, copacii emană un miros verde, proaspăt. Apele curg veşnic în căderi pe verticală, susură lin în izvoare, curg liniştit pe canale, sunt captate în fântâni şi cişmele sau în cruci binecuvântate, hrănind vieţi de plante. 
  
Crucea de piatră, simbolul creştinismului, al legăturii dintre viaţă şi moarte apare singură sau în diverse combinaţii de elemente, în poziţie verticală sau orizontală. 
  
Crucea verticală este aşezată ocrotitor lângă clădiri, la mormânt sau este sculptată pe pereţi de fântână. 
  
Pretutindeni vezi chipul reginei în îmbrăcămintea ei albă, vaporoasă, gândind, visând, meditând, contemplând. 
  
Mintea îţi este îmbogăţită, sufletul îţi este mângâiat, simţurile îţi sunt îmbătate, întreaga fiinţă îţi este conectată la marile energii ale Cosmosului. 
  
Simţi că o blândeţe divină pluteşte în aer, că Maica Domnului te priveşte dulce şi mângâietoare şi Iisus îţi zâmbeşte de pe cruce, că pământul este numai frumuseţe, armonie şi lumină. 
  
Gânduri de recunoştinţă ni se îndreaptă către regina cunoaşterii, a înţelepciunii şi ingeniozităţii, cât şi către cei care au contribuit la crearea şi contribuie la întreţinerea acestui spaţiu unic în lume. 
  
Într-una din zile facem o plimbare de la castel înspre oraş. 
  
În stânga se află stânca albă, protectoare, un fel de Olimp al Balcicului pe care zeul cerului convieţuieşte cu cel al apelor, al pădurii şi al pietrei. 
  
În dreapta liziere de copaci verzi, în care esenţe de foioase convieţuiesc cu cele de conifere, pe deausupra lor sau printre ei se zăreşte marea. Aerul este umed, proaspăt, cu miros vegetal. 
  
În spatele şi deasupra stâncilor pe cer se profilează un spectacol diafan. 
  
Pământ şi cer par a se completa şi sincroniza prin culoare şi măreţie. În spatele nostru, la celălalt capăt al stâncilor nori negri acoperă cerul. 
  
Stânca devine element de legătură între două lumi, una a luminii, a soarelui, a diafanului, cealaltă a întunericului, a furtunii. 
  
Privind în stânga ochiul este scăldat de imaginea luminoasă a stâncii şi a cerului, privind în urmă este înspăimântat de imaginea întunecoasă a acestuia. 
  
Eşti cuprins de două porniri diferite, să stai locului pentru a privi extaziat sau să te grăbeşti pentru a nu fi prins de ploaie şi furtună. 
  
Ne continuăm drumul spre centrul oraşului, în pas normal. Un spectacol cromatic inedit ni se dezăluie pe cer, pe stânci şi pe mare. Marea este foarte liniştită, de culoare albastră cu nuanţe de verde sau roşietice. 
  
Deasupra noastră cerul este bleu senin, acoperit spre orizont de nori albi. Valurile au strălucirea cioburilor de oglinzi. Orizontul pare difuz, contopindu-se în alburiul norilor. Dealul din spate, împădurit îşi pierde conturul. 
  
Pe marea strălucitoare şi pe cer se reflectă chipul de un verde întunecat al dealului a cărui culoare albă de la poale nu se mai distinge. Dealul îşi pierde identitatea, pare doar o proiecţie de un verde întunecat pe luciul apei şi pe cerul înnorat. Deşi cerul este înnorat, stâncile strălucesc diamantin în lumina soarelui. 
  
Trei straturi de culoare pare a fi creat Dumnezeu în natură: verdele copacilor, albul stâncilor, plumburiul cerului. 
  
Când soarele se ascunde între nori, dealurile din depărtare încep să-şi arate contururile şi stâncile îşi pierd din strălucire, dar albul lor contrastează şi mai mult cu plumburiul cerului. În mare suprafeţe strălucitoare alternează cu suprafeţe întunecate precum cerul de deasupra. Marea este liniştită şi glasul nu i se mai aude. O plimbare pe străzile oraşului te ajută să îi cunoşti aspectul preponderent tradiţional din care nu lipsesc însă elementele moderne. 
  
Plimbându-te pe străzile lui poţi respira aerul curat, blând şi binefăcător în care adie uşor briza mării cu vaporii ei săraţi, amestecaţi cu ozonul copacilor. Te poţi odihni sub copacii verzi de vârste şi specii diferite care cresc din abundenţă, poţi privi stâncile albe sau frânturi de mare care se zăresc printre copaci si printre clădiri, gardurile tradiţionale din piatră, casele vechi sau moderne divers colorate, plăcute şi elegante. Poţi vizita biserici, moschei, muzee, admira statui. Specificul local este sporit de câte o cişmea turcească de care dai din loc în loc. 
  
Ajungem din întâmplare la o biserică ortodoxă veche, dar cu o acustică foarte bună în care elevi de la Şcoala de Muzică din Sofia sub coordonarea renumitului profesor Stanislav Potchekansky exersează la diverse instrumente muzicale în vederea concertului care se desfăşoară în fiecare an la începutul lunii septembrie la Castelul reginei Maria. 
  
Într-o seară găsim deschisă Biserica Sfântul Gheorghe, o clădire monumentală, în care sunt expuse şi icoane cu scrisul în limba română. 
  
Zărim turla unei moschei. Admirăm smochinii şi cele câteva cruci de piatră din curte, pe care sunt înscrisuri în limba turcă. Ne aruncăm o privire prin uşa deschisă. În dreapta se află un lavoar unde credincioşii se spală înainte de slujbă, după un vechi obicei musulman. 
  
Vizităm Muzeul de Istorie şi Muzeul de Etnografie, ambele aflate pe aceeaşi stradă. În Muzeul de Istorie se află o colecţie bogată de obiecte aparţinând unor epoci îndepărtate, reprezentative pentru reconstituirea istoricului localităţii: lămpi, opaiţe religioase, obiecte de adoraţie, vertrebe de mamuţi, veselă pentru idoli din neolitic, veselă şi ceramică, frescă tracă tombală de la Alexandrov, exponate tracice şi celtice din epoca târzie a fierului, un model de altar, bazorelief în piatră, statuia lui Pan, replică, obiecte de cult din bronz, capul statuii lui Priest, decoraţii romane, torsul lui Dionisos, tablou faţadă templu (templul lui Dionisos), din marmură, interiorul templului, numismatică din localităţile: Istrus – Callatis, Apollonia Pontica, Dionysopolis, Messembria, Odesos, Marcianopolis, Alexandrov, Lysimachos, Sariakos, tablou frescă din Pompei, sec. I inainte de Cristos care îi reprezintă pe Bacchus, Ariadne şi Satyr, lămpi romane şi veselă din ceramică, lămpi din teracotă şi figurine din epoca elenistică, amfore, depozit de pietre şi ancore, podoabe medievale etc. 
  
Muzeul de Etnografie oferă o imagine complexă a mediului de viaţă tradiţional din zonă. Într-una din săli se află unelte tradiţionale pentru munca la câmp, în centru o masă rotundă, joasă, înconjurată de scaune mici, obiecte de uz casnic: pirostrii, ploscă, putinei, dublă pentru măsurat cantităţi, vase de metal: căldăruşe, talere, tăvi, oale de ceramică. 
  
Vizitatorii pot admira un costum tradiţional păstoresc pentru bărbaţi alcătuit din iamuruc „glugă ciobănesc㔺i torba „traistă” ţesută în război, cu figuri geometrice de diferite culori. În ea se află un caval, iar alături ghega „obiect de lemn, pentru prins oile de picior.” 
  
Tot în această cameră se află manechini îmbrăcaţi în costume tradiţionale de bărbat şi de femeie. 
  
Costumul bărbătesc este alcătuit din: calpac „căciulă” neagră de oaie, riza „cămaşă” din pânză albă, ţesută în casă, încheiată în nasturi, guler pe gât, mânecă lungă cu manşetă, elek „bundiţă” de miel de culoare albă naturală, cu aplicaţii din piele maro, poturi „pantaloni” negri din postav, bufanţi, poias „brâu” negru de postav din lână, cu dungi colorate, verticale, „calţuni” „ciorapi” din lână albă, până la genunchi, prinşi peste pantaloni cu şnur maro, ţărvuli „opinci”. 
  
Costumul de femeie este alcătuit din zăbratca „batic” negru, riză „cămaşă” albă, din pânză cu mâneci lungi, largi, la baza gâtului, fără guler, fără nasturi, deschisă cu o tăietură, sucman „sarafan” de culoare neagră, din lână, anchior, fără nasturi, prestilca „şorţ” în dungi de diferite culori: negru, maro, galben, roşu deschis, colan „brâu din lână, mai îngust decât cel bărbătesc, în dungi orizontale de culoare: galben, negru, roşu deschis. 
  
O cameră este dedicată meseriilor din zonă. Astfel vizitatorii pot vedea obiecte care au aparţinut: pescarilor, fierarilor, tâmplarilor, dogarilor, cizmarilor, croitorilor. 
  
La etaj într-una din camere sunt expuse bijuterii din metal: brăţări, inele, mărgele, centuri cu paftale, gherdan „colier”, o ladă de zestre „racla”, o traistă, două costume de damă. Faţă de cele din prima cameră sunt mai vii, mai tinereşti. 
  
Unul din ele este alcătuit din: terliţi „opinci din postav”, basma de culoare galben-portocaliu, cămaşă albă, sarafan roşu cu dunguliţe galbene, la poale cu volan alb, de pânză, şorţ negru cu motive geometrice, divers colorate. Un alt costum se deosebeşte de acesta numai prin faptul că are vestă şi sarafanul fără volan. 
  
Muzeul şi-a propus să ofere informaţie despre modul de viaţă al mai multor categorii sociale din zonă. Astfel, vizitatorul are posibilitatea de a pătrunde şi într-o cameră foarte luxoasă şi luminoasă ce se pare că a aparţinut unei familii înstărite. Pe podea se află un covor asemănător cu scoarţele olteneşti, cu motive geometrice, în mijloc o masă rotundă acoperită cu o faţă de masă de culoare albă, din pânză ţesută în război, scaune, o canapea, o comodă, oglindă mare de toaletă, sfeşnice, o lampă tradiţională. Un manechin poartă vestimentaţia unei doamne tinere, foarte elegante: rochie albă, lungă, din pânză, cambrată, bolerou de catifea, pălărie, poşetă, pantofi. 
  
O altă cameră este mobilată tot în stil rustic, reuşind să creeze o impresie puternică de viaţă, naturaleţe, prospeţime. Ochiul şi curiozitatea vizitatorului sunt încântate de: lăzi de zestre, covor ţesut în război, paturi din lemn acoperite cu covoare ţesute în război, carpetă neagră cu motive florale pe care sunt ţesute scene de viaţă: chipuri umane, cai, păsări, dispuse într-o simetrie perfectă, costume ţărăneşti de femeie şi bărbat. 
  
Îmbrăcămintea femeii se compune din: batic alb, cămaşă albă cu mâneci creţe jos, sarafan mai scurt şi şorţ de culoare bleumarin, făcut din pânză, nu din postav. 
  
Bărbatul poartă căciulă neagră, cămaşă albă, vestă lungă din blană de oaie, pantaloni negri din postav lungi, drepţi, opinci. 
  
O adevărată minunăţie o constituie o masă mică, rotundă, pe care este sculptată o adevărată concepţie despre Univers, ce ne face să credem că este mai degrabă opera unui filosof decât a unui ţăran dulgher. În mijloc se află câteva cercuri concentrice, ce pot simboliza centrul Universului, o Fiinţă Supremă sau eventual Soarele. De la ele pornesc în evantai 12 rânduri de încrustaţii la capătul cărora se află câte un cerc, toate cele 12 cercuri marginale fiind unite atât cu centrul, cât şi între ele. Doisprezece este o cifră cu o simbolistică bogată, reprezentând vârsta la care Iisus a intrat în templu, cele 12 seminţii ale lui Israel, cele 12 ore ale zilei, cele 12 luni ale anului, cele 12 zodii etc. 
  
Indiferent la care din aceste semnificaţii s-o fi gândit creatorul acestei mese, cert este că pentru el Universul este un tot circular, bazat pe o ordine, o simetrie şi un echilibru perfecte, ce se desfăşoară în curgerea neîncetată a Timpului. 
  
Vizita la Muzeul de Etnografie din Balcic evidenţiază şi câteva asemănări lexicale româno-bulgare. Câţiva din termenii auziţi aici ne amintesc de cuvinte româneşti precum: suman, pistelcă, rodan, raclă, târlici, unele din ele fiind considerate în DEX de origine bulgărească. 
  
Deşi pare un spaţiu izolat, înconjurat der stânci şi mare, Balcicul are deschideri spre lumea cerului, spre soarele care răsare din spatele şi se ascunde în spatele stâncilor, spre imensitatea globului pământesc prin intermediul apelor şi al colaborărilor, spre lumea zeilor ce pare a sălăşlui pe Olimpul autohton, stâncile care îl înconjoară. 
  
Zilele petrecute la Balcic ne-au oferit un bun prilej de cunoaştere, de uimire şi încântare, de mângâiere şi relaxare, de purificare şi fortificare. Simţim că forţe tainice ne îndeamnă să rămânem locului. Cu toate acestea ne îndreptăm spre casă, păstrând mult timp vie în faţa ochilor imaginea lui şi ne propunem să revenim pentru a-i descoperi noi şi noi taine, noi manifestări în marea devenire a naturii. 
  
ELENA TRIFAN 
  
BIBLIOGRAFIE: 
  
Boia Lucian – Balcic. Micul paradis al României Mari, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014 
  
Castelul Balcic, album bulgaro-român 
  
Mandache Diana – Balcicul reginei Maria, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2014 
  
Matarialele documentare existente la obiectivele turistice. 
  
Referinţă Bibliografică:
BALCICUL INIMILOR NOASTRE / Elena Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1601, Anul V, 20 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Elena Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!