Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Elena Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1370 din 01 octombrie 2014        Toate Articolele Autorului

PARTICULARITĂŢI DIAFAZICE ALE VORBIRII PERSONAJELOR DIN OPERA LU I.L. CARAGIALE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PARTICULARITĂŢI DIAFAZICE ALE VORBIRII 
  
PERSONAJELOR DIN OPERA LUI I.L. CARAGIALE 
  
Deşi s-a scurs aproape un secol de la trecerea în eternitate a marelui dramaturg român, înzestrat cu un simţ lingvistic inegalabil, opera sa continuă să ofere surse inepuizabile de interpretare, în ciuda analizelor detaliate şi profunde realizate de specialişti. 
  
După cum se ştie, personajele lui Caragiale au plăcerea de a vorbi mult, foarte mult şi autorul lor le-a analizat cu mare atenţie felul în care se exprimă acasă, pe stradă, la serviciu, în vizită, la berărie, în acelaşi moment, în momente diferite ale vieţii lor, în relaţie cu unul sau cu mai multe personaje.  
  
El acordă importanţă statutului social, vârstei şi sexului personajului însuşi sau personajelor cu care acesta intră în relaţie, situaţiei de comunicare în care acestea se află, reuşind să ofere un material amplu de studiu pentru lucrările de sociolingvistică şi pragmatică, chiar dacă în timpul său acestea erau discipline de care nici măcar nu se auzise. 
  
În cele ce urmează ne-am propus să prezentăm câteva particularităţi diafazice ale vorbirii personajelor din următoarele opere literare caragialiene: nuvela „Două loturi”, comedia „O noapte furtunoasă”, schiţele „Un pedagog de şcoală nouă” şi „O conferenţă”. 
  
Cuvântul diafazic a fost creat de Coşeriu „după modelul diatopic, diastratic, pentru a desemna unul dintre tipurile fundamentale de diferenţiere internă a limbilor istorice: diferenţierea între tipurile de modalitate expresivă, în funcţie de circumstanţele constante ale vorbirii (vorbitor, ascultător, situaţie sau ocazie, subiect tratat).” (DGŞ 1999: 162)  
  
Domnul Lefter Popescu, personajul principal, tragi-comic, din nuvela „Două loturi”, este un funcţionar mărunt la un minister şi devine o victimă a dorinţei sale de a se îmbogăţi pe calea hazardului. 
  
El se confruntă cu o înlănţuire de ghinioane şi de situaţii neprevăzute care mai de care mai şocante şi intră în relaţie cu persoane cu statut social diferit, ceea ce îl face să-şi schimbe atitudinea de la un moment la altul şi să adopte un nou registru lingvistic. 
  
La o examinare atentă a vorbirii sale în relaţie cu soţia sa, cu chivuţele, cu oamenii legii, cu şeful şi cu bancherul se constată că aceasta prezintă particularităţi diferite nu numai în funcţie de statutul interlocutorului, cât şi în relaţie cu acelaşi interlocutor în momente diferite ale acţiunii. 
  
În relaţie cu soţia sa când află că ea a dat jacheta chivuţelor este autoritar, aspru, poruncitor, batjocoritor, o tratează ca pe o fiinţă inferioară. 
  
I se adresează în propoziţii scurte, interogative sau exclamative. 
  
Glasul lui devine un strigăt: 
  
„Taci, strigă crunt d. Lefter. Pe câte farfurii ai dat-o? Unde sunt farfuriile? Porunceşte straşnic d. Lefter.” 
  
Epitetele care însoţesc verbele accentuează ideea de cruzime şi de înverşunare: „strigă crunt”, „porunceşte straşnic.” 
  
D. Lefter ajunge la o stare de surescitare nervoasă foarte mare şi simte nevoia de defulare prin gesturile cu care sparge farfuriile şi prin limbaj: „Aşa sunt eu galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg, cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al dracului!”  
  
La nivel sintactic se constată prezenţa a şapte propoziţii dintre care şase sunt exclamative, cinci principale şi numai două subordonate temporale, de fapt, e vorba de aceeaşi temporală „când am chef” repetată de două ori. 
  
Tensiunea nervoasă a personajului şi efectul sonor provocat de spargerea farfuriilor sunt foarte bine evidenţiate cu ajutorului repetiţiei verbului „sparg” şi al temporalei „când am chef” dispuse după o topică destul de ingenioasă. 
  
Temporala „când am chef” este situată înaintea regentei „sparg”, propoziţia următoare începe tot cu verbul „sparg” urmat de aceeaşi subordonată temporală intercalată în regentă: „sparg, cocoană, /când am chef, /farfurii de câte zece mii de franci una/”, iar ultimele două propoziţii încep cu verbul „sparg”. 
  
În ultima propoziţie el este urmat de expresia populară cu nuanţă superlativă „al dracului”, dovadă a apartenenţei personajului la un mediu social modest şi a intensităţii cu care îşi trăieşte mânia şi dorinţa de descărcare nervoasă. 
  
Construcţia incidentă „mă-nţelegi”, care mai apare şi cu altă ocazie în vorbirea personajului, are valoare de tic verbal, folosit totuşi din dorinţa de convingere şi de intimidare a interlocutorului. 
  
Din exprimarea d-lui Lefter nu lipsesc autoironia „Aşa sunt eu galant, cocoană” şi batjocura şi ironia la adresa soţiei sale prezente în falsa apreciere accentuată de rânjetul sardonic „Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.” şi în apelativele nenorocito şi cocoană folosit fiecare de câte două ori: „Cui? cui ai dat-o, nenorocito!”, „Destul, nenorocito”, „Aşa sunt eu, galant, cocoană!”, „sparg, cocoană”. 
  
Cuvântul nenorocito pare a fi întrebuinţat cu ambele accepţiuni „Persoană lipsită de noroc, nefericită” şi „Persoană ticăloasă, de nimic”, iar cocoană, variantă a lui cucoană, este un grecism care în vremea lui Caragiale îşi pierduse deja conotaţia iniţială pozitivă de a exprima reverenţa faţă de o persoană de sex feminin. 
  
Vorbele şi comportamentul d-lui Lefter au un efect distrugător asupra interlocutorului care se dovedeşte o femeie slabă, incapabilă să-i facă faţă. 
  
Ea rabdă supusă şi înspăimântată reacţiile şi vorbele violente ale soţului ei. Slăbiciunea ei se observă la nivel fiziologic: „se tulbura, se roşea, se-ngălbenea”, „simte un junghi în piept”, „tresare la zgomotul fiecărei farfurii sparte de parcă ar arde-o cu un bici de foc” şi la nivelul limbajului în care se reflectă deja începutul de tulburare nervoasă: „Care jachetă? întreabă ea aiurită ca de pe altă lume.”, „răspunse ea fără să mai ştie ce spune”. 
  
Începe să îşi asume o vină pe care nu o are: „răspunse femeia îngrozită de propria vină”, „răspunde vinovata”. 
  
Aflat într-o altă situaţie de comunicare, acasă la chivuţe, d-l Lefter îşi schimbă total modul de exprimare şi aprecierile la adresa soţiei sale: „N-ai fost tu – o-ntrerupe d. Lefter – în strada Pacienţii numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă înaltă, subţirică, frumoasă, oacheşe, casele alea verzi cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr deasupra sprâncenii din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu?” 
  
Marea lui dorinţă este de a le convinge pe chivuţe să îi dea biletele şi pentru aceasta încearcă să le creeze impresia că el şi soţia sa alcătuiesc o familie onorabilă, din înalta societate. Astfel se justifică folosirea franţuzismelor la modă: madam şi damă care înlocuiesc apelativele depreciative nenorocito şi cucoană. Consoarta sa este prezentată acum ca fiind o doamnă frumoasă şi respectabilă. 
  
Şi pentru a spori gradul de onorabilitate d-l Lefter repetă cuvântul madam urmat prima dată de numele de familie şi a doua oară de numele şi prenumele lui: „madam Popescu, madam Lefter Popescu.” 
  
El devine însă comic prin greşelile de limbaj care apar alături de neologisme, dovedind o minte greoaie, încâlcită, o lipsă totală de cultură. 
  
Abaterea de la normă se observă la nivel sintactic. În descrierea soţiei sale este inserată o informaţie despre „case”, încât nu mai ştim dacă enunţul „care are o aluniţă cu păr deasupra sprâncenii din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu” se referă la „case” sau la „madam Lefter Popescu”. Logica firească a enunţului şi predicatul „are” folosit la singular ar impune ca „madam Popescu” să fie elementul regent al pronumelui „care”, ceea ce nu permite topica greşită şi de-a dreptul ilogică şi ilară, care trimite la referentul „case”.  
  
Privită în ansamblul ei relaţia d-lui Lefter cu chivuţele evidenţiază şi alte încercări de adaptare la situaţia de comunicare. 
  
Când merge la casa chivuţelor este insinuant: „Lipseşte ceva dintr-o casă ... ştie ea ce lipseşte.” Ideea de insinuare este susţinută de punctele de suspensie.  
  
Pe Ţâca, ţiganca ce primise jacheta în schimbul a zece farfurii, o supune unui adevărat interogatoriu alcătuit din propoziţii scurte, interogative sau exclamative, din care unele imperative, ca în stilul poliţienesc. 
  
O acuză de prefăcătorie: „Te faci că nu ştii, gaşperiţă!”, de minciună „Atunci, de ce minţi?” şi propoziţia ultimă se repetă la un interval scurt. 
  
Este poruncitor şi indecent. Îi ordonă să se dezbrace şi îi face el însuşi percheziţie corporală: „Dezbracă-te! porunceşte d. Lefter.”  
  
Faptul că nu găseşte biletele îl scoate din minţi. 
  
Replicile lui devin răcnete şi urlete izvorâte dintr-o minte zdruncinată: 
  
„Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu pumnii-ncleştaţi d. Lefter.”, „Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefter.” 
  
Îi ordonă să îi dea biletele şi o ameninţă că o omoară: „Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter; să-mi scoţi biletele, hoaţo! Că te omor, mă-nţelegi? Te omor!” Insinuările de furt devin acuzaţie directă prin folosirea apelativului în vocativ hoaţo. Virulenţa furiei se manifestă la nivel sintactic prin repetarea aproape identică a propoziţiilor „Să-mi scoţi biletele” şi „te omor”, iar la nivel morfologic prin folosirea conjunctivului cu valoare de imperativ.  
  
Personajul se află într-un mediu ţigănesc şi încearcă să se adapteze la situaţia de comunicare şi prin folosirea cuvântului gaşperiţă, care în limba ţigănească înseamnă „ţigancă”: „Te faci că nu ştii, gaşperiţă!” 
  
Forţa ilocuţionară directivă a mesajului transmis de d-l Lefter se dovedeşte ineficientă asupra receptorului, deoarece spre deosebire de madam Popescu, ţigăncile sunt firi tari şi îşi apără în permanenţă nevinovăţia. 
  
După ce li se dovedeşte nevinovăţia chivuţelor, d-l Lefter simţind că oamenii legii nu mai sunt de partea sa, încearcă să le convingă printr-o schimbare totală a gesturilor şi a limbajului. 
  
Dis-de-dimineaţă, de unul singur merge din nou la ele acasă şi îşi alcătuieşte un discurs ademenitor prin care le laudă firea muncitoare, le adresează reproşul fin că la casa lui au găsit totdeauna o bucăţică de pâine şi nu ar fi drept să-l ruineze, minte că biletele au fost deja anulate şi încearcă să le încânte cu promisiunea unei părţi din câştig, ceea ce le-ar asigura bogăţia, libertatea şi onestitatea: „Şezu aşa meditând un discurs bine simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte femei muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat totdeauna o bucăţică de pâne ... Ar fi păcat! Şi mai la urmă, el a dat de ştire: biletele sunt anulate, dar zece, cincisprezece la sută, da! O avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente şi ... oneste şcl ... ”  
  
Nu apucă însă să îşi rostească discursul, deoarece ţigăncile a căror nevinovăţie fusese dovedită, recurg la o schimbare totală a rolurilor. 
  
Relaţia emiţător-receptor şi implicit acuzator-acuzat se schimbă. 
  
Ţigăncile se transformă acum într-un emiţător foarte puternic şi zgomotos, dornic să îşi ia revanşa într-un mod asemănător cu cel prin care au fost maltratate de către musafirul nepoftit. Ţipă şi urlă la el: „Iar ai venit, nebunule” ţipă Ţâca.”; „Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna.”, i se adresează cu apelativele depreciative: nebunule, oţule, îi strigă repetat aceeaşi replică: „Na belete! na belete! na belete!!! şi îi aplică o bătaie straşnică. 
  
Forţa ilocuţionară a mesajului lor este foarte eficientă. 
  
În calitate de receptor, d-l Lefter devine incapabil de a mai spune un cuvânt şi de a se apăra, spre deosebire de ţigănci care au ştiut să-şi apere şi să-şi dovedească nevinovăţia tot timpul. 
  
Foarte diferită este exprimarea d-lui Lefter şi în relaţie cu şefii săi. 
  
Statutul său de funcţionar sărac, la un minister îi impune o supunere absolută faţă de aceştia, manifestată într-un limbaj reverenţios, ce respectă convenţiile relaţiei şef-subaltern, chiar dacă şeful este o persoană foarte aspră şi neagreată. 
  
Când nu găseşte biletele, îi trimite turbatului o scrisoare în care „foarte respectuos” îl roagă să îi acorde un concediu de câteva zile. 
  
Când se întâlnesc întâmplător la berărie, în ciuda acuzaţiilor aduse de acesta, i se adresează cu formula domnule şef şi încearcă să aibă un limbaj elevat, folosind franţuzismul la modă parol, care, din nefericire, apare alături de regionalisme: „Am fost bolnav, domnule şef”, „Parol, domnule şef: mâne viu negreşit.” 
  
Când află că există riscul de a fi destituit, i se adresează şefului său cu formula domnule Georgescu care, probabil, după părerea lui exprima un grad mai mare de reverenţă. Şeful, un om foarte inflexibil, care ţine foarte mult la funcţia sa, îl apostrofează şi îi impune formula domnule şef. 
  
Găsirea biletelor şi siguranţa necugetată a câştigului îl fac să se simtă liber de a-şi exprima gândurile şi sentimentele faţă de şeful său şi faţă de instituţia la care lucrase. 
  
Omul, cu o vorbire atât de violentă, este capabil acum de o mare fineţe şi subtilitate de limbaj.  
  
Demisia pe care o trimite ministrului ascunde o foarte fină ironie creată prin contrastul dintre termenii reverenţioşi specifici stilului administrativ: „Domnule Ministru”, „Vă rog dar respectuos să binevoiţi” „onor minister” şi sănătatea lui prea delicată, pe de o parte şi „asprimile de tot felul” suportate la acest minister, pe de altă parte: 
  
„Domnule Ministru, 
  
Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului. 
  
Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor. minister. 
  
Binevoiţi.” 
  
Pentru prima dată semnează cu numele său întreg Eleutheriu, provenit din grecescul Eleutherios care înseamnă „liber”. 
  
Starea de calm a personajului ca şi rigorile stilului administrativ fac ca fraza să fie corect alcătuită, fără repetiţii şi adaosuri inutile, fără incoerenţă la nivel sintactic. 
  
Şi pentru ca eliberarea de sub „jugul nesuferitei robii” să fie deplină, merge şi la şeful său de la care suferise atâtea umilinţe şi i se adresează cu aceeaşi fină ironie, folosind la început formula pretinsă de acesta domnule şef şi după aceea domnule Georgescu: „Domnule şef, iată dosarul Goldstein”, „Şi mai iată, , vă rog foarte mult, şi demisia mea.” 
  
Interlocutorul nu mai reacţionează în niciun fel, fie din neatenţie, fie dintr-o neînţelegere a subtilităţii mesajului, fie deoarece domnul Lefter, dându-şi demisia, nu mai prezintă niciun fel de importanţă. 
  
În relaţie cu oamenii legii, cât timp îi ştie complici li se adresează cu un respect familiar, precum domnului comisar, cu apelativul nene: „Merg şi eu la secţie, nene Turturene [ ... ].” 
  
Când chivuţele sunt eliberate şi comisarul îi reproşează că le face necazuri cu ipohondriile lui, d-l Lefter schimbă din nou registrul lingvistic. 
  
Mânia lui se revarsă într-o avalanşă de acuzaţii şi de invective la adresa autorităţii „compusă din pungaşi, din zbiri complici cu briganzii”. 
  
Li se adresează cu pronumele „dv” şi substantivul „domnule” care nu mai exprimă politeţea, ci devin termeni generici ce creează o anumită distanţă afectivă între emiţător şi receptor.  
  
Furia lui înregistrează un crescendo, exprimat la nivelul frazei în propoziţii interogative şi exclamative din ce în ce mai scurte: „Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înţeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi, domnule? şaptezeci? nouăzeci? sută la sută?” 
  
La început fraza este îngreunată de stereotipiile de limbaj „care va să zică”, „mă rog”, după care, pe măsură ce mânia creşte se ajunge la o înşiruire de interogaţii alcătuite dintr-un singur cuvânt. 
  
Într-un moment de respiro, nemulţumirea îmbracă forma ironiei: „Frumos! sublim” adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie”, după care izbucneşte şi mai puternic într-o invectivă la adresa întregii societăţi: „Ş-apoi, schimbând tonul, cu glas tunător: 
  
- Ruşine pentru acest început de secol! De trei ori ruşine!” 
  
Efectul ofenselor aduse autorităţii ar fi putut să fie dramatic pentru d. Lefter, dacă domnul comisar nu s-ar fi abţinut din amiciţie şi prudenţă să îi facă dosar. 
  
O reacţie verbală foarte violentă o are d-l Lefter şi în relaţie cu bancherul, când află că biletele câştigătoare sunt viceversa: 
  
Formulele de adresare: dv şi domnule sunt folosite iarăşi rece şi distant, fără nicio valoare de politeţe. 
  
Este ameninţător şi acuzator. 
  
La adresa organizatorilor de jocuri de noroc foloseşte cuvinte cu o conotaţie negativă, înjositoare: infamii, şarlatanie, exploatare, bătaie de joc, vampiri. 
  
La nivel stilistic pe lângă comparaţia „şi nu vă mai săturaţi ca vampirii”, foarte bine reprezentată este repetiţia fie a unui cuvânt: „viceversa”, „proşti! proşti! proşti!”, a propoziţiei „să ne revoltăm” sau a unui simplu tic verbal „mă-nţelegi”. 
  
Viceversa, cuvântul care declanşează criza de nervi premergătoare nebuniei, după instalarea acesteia este rostit obsedant, fiind liantul care face legătura dintre cele două planuri de existenţă ale personajului: cel al lucidităţii şi al întunecării definitive a minţii.  
  
Din punct de vedere sintactic, cea mai mare parte a mesajului este total ilogică, reflectând dezechilibrul psihic al vorbitorului: „şi nu vă mai săturaţi ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se încrede orbeşte-n mofturile dv. şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne-nvăţăm odată minte ca să venim [ ... ].” 
  
Comunicarea rămâne univocă, deoarece din cauza ieşirii de sub control a minţii emiţătorului, bancherul cheamă oamenii legii să îl dea afară. 
  
Prin modul său de exprimare, d-l Lefter oferă unul din cele mai elocvente exemple de adaptare la situaţia de comunicare din opera lui I.L.Caragiale. 
  
Ştie să fie când violent, când ironic, când ademenitor în funcţie de interesele sale, de contextul situaţional în care se află, de modul propriu de receptare a realităţii, de atitudinea şi statutul interlocutorului. 
  
Frecvenţa stărilor de surescitare nervoasă fac ca aceleaşi procedee stilistice să predomine în vorbirea sa: interogaţiile şi exclamaţiile, repetiţiile şi ticurile verbale, topica ilogică. 
  
Un alt exemplu de diafazie în opera lui Caragiale îl oferă jupân Dumitrache din comedia „O noapte furtunoasă.” 
  
El este „comersant, apropitar şi căpitan în gvarda civică” şi reprezintă tipul omului orgolios, mândru de condiţia sa socială „m-am gândit: eu negustor ... să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face.” Ţine la onoarea sa de familist şi trăieşte cu teama de a nu fi înşelat: „Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist.” 
  
Vorbirea sa este aceea a burgheziei în formare din timpul lui Caragiale, care suferă de snobism lingvistic şi incultură. 
  
El devine comic prin contrastul dintre esenţă şi aparenţă, prin limbajul folosit în care alături de neologisme la modă dintre care unele sunt greşit întrebuinţate: ambiţ, poblic, favuride, bagabont, musiu, dicoraţie, dipotat, a dezvorţa, a maltrata cu o vorbă bună, giuben, reglement etc. apar regionalisme: arz, văz, spui, poci, termeni populari: aia, alea, celălalt, interjecţii specifice vorbirii orale: „Tii!”, „Ei! Haide!”, „Ei! iaca ... ”, imprecaţii: „Fir-ai al dracului”, expresii populare: „ de auzea câinii în Giurgiu”, „alege-s-ar praful”, pleonasme: „să vorbim o vorbă”, „l-am văzut cu ochii mei”, dezacorduri: „că-i sărea ochilarii din ochi şi giubenul din cap”, folosirea greşită a locuţiunii conjuncţionale „pentru ca să”: „n-am putut pentru ca să o tratez cu refuz.” 
  
La o examinare atentă a vorbirii lui se poate constata că aceasta prezintă particularităţi diferite în funcţie de personajul căruia i se adresează şi în funcţie de evoluţia relaţiei lui cu acelaşi personaj. 
  
Merge la teatru împreună cu soţia sa Veta şi cu cumnata sa Ziţa. 
  
Un tânăr, care priveşte insistent pe dame şi îi urmăreşte pe toţi trei în drum spre casă, declanşează gelozia negustorului care se confesează lui Nae Ipingescu. 
  
Caracterizarea tânărului şi a categoriei sociale a funcţionarilor în care este încadrat acesta de către jupân Dumitrache se face într-un număr mare de cuvinte jignitoare, dovadă a disponibilităţii extraordinare de care dispune limba română pentru a exprima dispreţul faţă de o persoană: „nişte papugii ... nişte scârţa-scârţa pe hârtie!”, „un ăla ... un prăpădit de amploiat”, „bagabont”, „un bagabont de amploiat”, „un coate-goale”, „maţe-fripte”, „moftangiu”, „pungaş”. 
  
Sunt cuvinte de origini diferite şi cu o vechime diferită în limba română. 
  
Unele sunt moştenite sau împrumutate din alte limbi: ăla
  
Cele mai multe sunt formate în limba română prin mijloace interne. 
  
Moftangiu este format prin derivare, prin adăugarea sufixului de origine turcă -angiu la substantivul moft tot de origine turcă, atât sufixul cât şi baza având o conotaţie negativă foarte puternică, iar pungaş de la pungă şi sufixul de origine slavă cu o valoare negativă -aş. 
  
Prăpădit este un substantiv format prin conversiune de la verbul a prăpădi provenit din bulgărescul propadam. Substantivul un ăla s-a format prin articulare cu articolul nehotărât un de la pronumele demonstrativ de depărtare forma populară ăla. Conversiunea nu face altceva decât să sporească valoarea depreciativă a cuvântului de bază. 
  
Compusele sunt formate prin alăturare într-un mod foarte ingenios. 
  
Scârţa-scârţa pe hârtie este format prin repetarea interjecţiei onomatopeice scârţa şi cuvântul de origine grecească hârtie.  
  
Coate-goale este format din două cuvinte de origine diferită: cot< lat. cubitus şi gol < sl. golu. 
  
Maţe-fripte este alcătuit din cuvântul maţe provenit din lat. matium şi adjectivul fripte format prin conversiune de la verbul a frige provenit din lat. frigere. 
  
Din punct de vedere semantic cuvintele amintite denumesc: ocupaţia de funcţionar în care este încadrat tânărul de către jupân Dumitrache: scârţa-scârţa pe hârtie, amploiat, sărăcia: coate-goale, maţe-fripte, un prăpădit, josnicia, înşelătoria, neseriozitatea: moftangiu, pungaş, papugiu. 
  
Din replicile lui jupân Dumitrache se conturează o antiteză clară între lumea negustorilor şi cea a funcţionarilor către care el priveşte cu dispreţ. 
  
Valoarea depreciativă a cuvintelor prin care este caracterizat Rică Venturiano este sporită de folosirea lor repetat în replici diferite sau prin înşiruire în acelaşi context: „Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungaş! ... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă.”; „Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pământ, - papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, -coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - maţe-fripte după noi ... ”  
  
Când i se adresează direct lui Rică Venturiano, Jupân Dumitrache foloseşte franţuzismul la modă, musiu.  
  
Întrebarea este de ce din mulţimea apelativelor prezente în opera lui Caragiale: nene, frate, domnule, soro este ales tocmai acesta. 
  
De exemplu, lui Nae Ipingescu i se adresează cu apelativele nene şi frate, care exprimă respect, dar şi o anumită familiaritate, iar domnule este folosit mai degrabă cu valoare generică. 
  
Spre deosebire de acesta, Rică Venturiano este străinul, este necunoscutul, este intrusul care îi tulbură liniştea şi faţă de care are o atitudine rece şi jignitoare. Pe deasupra el are şi o vestimentaţie împrumutată după model franţuzesc, cu ochelari şi joben, specifică intelectualilor vremii şi un franţuzism este mai indicat, probabil, în relaţia cu un astfel de ins. 
  
Cert e că jupân Dumitrache îi atribuie apelativului musiu numai valoare depreciativă, folosindu-l în relaţie cu Rică Venturiano: „Era să mă-ntorc în poarta , să-i zic numai : şi să-l şi umflu;” şi cu Spiridon „Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pân-acum;” „Apoi parcă ne-a fost vorba musiu Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când vin acasă!”  
  
Absenţa oricărei valori de reverenţă este susţinută de asocierea substantivului musiu cu interjecţia mă: „mă musiu” sau cu substantivul băiete: „musiu Spiridoane băiete”. 
  
Tot la adresa lui Rică Venturiano apelativul musiu mai este folosit de către Veta şi de către Spiridon, ambii atribuindu-i o valoare de reverenţă, dovadă faptul că fie din grabă, fie din ignoranţă îl asociază cu domnule: 
  
„Domnule, musiu, tot aici eşti?”, „Musiu! domnule! m-ai nenorocit şi dumitale atâta ţi-a fost! Fugi, fugi, că te omoară!” 
  
Politeţea nu este însă de intensitate maximă, deoarece verbul se află la persoana a II-a singular, iar în exprimarea Vetei apare în acelaşi context cu pronumele dumitale al cărui grad de reverenţă este mai mic decât al pronumelui dumneavoastră. 
  
Aprecierea făcută de jupân Dumitrache lui Rică Venturiano este pur subiectivă, izvorâtă dintr-o „inimă rea”, roasă de gelozie. 
  
Aspectul exterior al tânărului cu ochelari şi cu joben şi parţial şi faptele sale nu o îndreptăţesc. 
  
Nae Ipingescu chiar îl întreabă „Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i bagabont?” 
  
În ultima parte a piesei când se află care este adevărata identitate a personajului şi că este amorezat de Ziţa, ci nu de Veta, Jupân Dumitrache îşi schimbă total atitudinea şi exprimarea faţă de Rică Venturiano. 
  
El este tratat acum cu respect maxim prin folosirea pronumelui de politeţe dumneavoastră, a persoanei a II-a plural a verbelor, a substantivului în vocativ onorabile „împrumutat din vorbirea parlamentară la începutul epocii liberale” (Vianu 1968: 255) 
  
„Da, tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi [ ... ].”; „Mă rog, onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate, adineauri, cum ţin eu la ... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa ... ”. 
  
Are o conştiinţă a vinovăţiei, încearcă să repare greşeala făcută, pare un pic timorat ştiind că are de-a face cu o persoană importantă. Toate acestea explică faptul că-şi găseşte cu greu cuvintele, oscilaţiile, întreruperea propoziţiilor, repetiţiile inutile, punctele de suspensie din vorbirea sa.  
  
Îşi cere iertare, îl admiră şi îl felicită „ei, bravo! Imi place! Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte”; „Bravos! Să trăieşti. Vorbeşte abitir, domnule” şi îi prevede un viitor strălucit: „dipotat” sau ministru. 
  
Ziţei i-l prezintă ca pe bărbatul ideal, demn să fie respectat: „Să-ţi cinsteşti bărbatul: acesta e om, nu glumă: ţi-ai găsit norocul.”, „Toate le ştie, îmi place ... ”, „de cumnatul Rică nu mai am ce să zic;”  
  
Jupân Dumitrache are, în schimb, încredere deplină în Chiriac, tejghetarul, sergent în garda civică. 
  
La adresa acestuia are numai vorbe laudative; băiat bun, onorabil, credincios şi îi este recunoscător, deoarece îi apără onoarea de familist: vrea să îl ia tovarăş şi să-l şi însoare. 
  
Admiraţia faţă de acesta se revarsă în propoziţii exclamative: „Atâta om de încredere am ... Băiat bun! ... ţine la onoarea mea de familist.”; „De când lipsesc de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! N-am ce zice! Onorabil băiat”; „De-aia am hotărât şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, îl fac tovarăş în parte şi-l şi însor!”; „nevastă, e un băiat onorabil şi credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!” 
  
I se adresează cu vorba de alint puiule: „Chiriac, puiule, ia vezi de ce-am vorbit, fii cu ochii în patru [ ... ].” 
  
Ca o culme a ridicolului, în vorbirea sa în aceeaşi replică se întâlnesc dispreţul faţă de Rică Venturiano a cărui vinovăţie nici măcar nu fusese dovedită cu tandreţea faţă de cel care îl înşela în propria casă şi în care avea o încredere deplină: „Maţe-fripte, Chiriac, puiule, l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă ... cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap.”  
  
Modul de exprimare al lui jupân Dumitrache în relaţie cu celelalte personaje este marcat în primul rând de trăirile subiective ale acestuia şi în al doilea rând de statutul social al personajelor şi de natura relaţiilor interumane. 
  
Marius Chicoş Rostogan, „pedagogul nostru absolut” din schiţa „Un pedagog de şcoală nouă” are ca principal selector al modului de adresare către personajele cu care intră în relaţie statutul social şi condiţia materială a acestora. 
  
El experimentează o metodă nouă de predare şi ţine o conferinţă, o lecţie în prezenţa inspectorului, o lecţie în ajunul examenelor şi examenul anual care se desfăşoară în prezenţa părinţilor elevilor.  
  
Principalii lui interlocutori sunt inspectorul, elevii şi părinţii acestora. 
  
În relaţie cu inspectorul are o exprimare reverenţioasă. Atât în adresarea directă, cât şi atunci când se referă la persoana lui foloseşte formula „onorat domnul inşpectore” alcătuită din adjectivul la modă în epocă „onorat”, substantivul „domnul” şi funcţia acestuia. 
  
În relaţie cu elevii exprimarea profesorului înregistrează nuanţări de-a lungul secvenţelor ce alcătuiesc schiţa. 
  
El are plăcerea de a le adresa cuvinte injurioase pe care le vom enumera în ordinea frecvenţei cu care sunt folosite: bou (de şapte ori), măgar (de şase ori), porc (de cinci ori), prostovan (de patru ori), loază (de trei ori), prost (de două ori), vită (o dată), râtan ( o dată), animal ( o dată). 
  
Din punct de vedere semantic ele denumesc prostia: prost, prostovan şi lipsa de educaţie, de maniere: animal, loază, măgar, porc, râtan, vită. 
  
Singurul care denumeşte atât prostia, cât şi lipsa de educaţie este cuvântul bou.  
  
Din punct de vedere etimologic cuvintele amintite au origini diferite: latină: porc

  
Majoritatea sunt termeni literari, rât este regional, iar prostovan este familiar şi popular. 
  
De remarcat că pentru denumirea aceleiaşi noţiuni sunt folosite două cuvinte, unul literar şi unul regional: porc şi râtan, unul literar şi unul familiar şi popular: prost şi prostovan. 
  
Atât în limba comună, cât şi în vorbirea lui Marius Chicoş Rostogan, cu sensul propriu şi cu trăsătura + uman sunt folosite numai cuvintele prost şi prostovan. 
  
Celelalte cuvinte: animal, loază, măgar, porc, râtan, vită în vorbirea comună au un sens propriu, denotativ şi trăsătura – uman şi un sens figurat, metaforic, depreciativ, căruia îi corespunde trăsătura + uman. 
  
Marius Chicoş Rostogan foloseşte aceste cuvinte numai cu sensul figurat preluat din limba comună, lui fiindu-i proprie numai folosirea lor în anumite contexte, în anumite asocieri de cuvinte şi cu privire la anumiţi referenţi. 
  
Prima parte a schiţei „Un pedagog de şcoală nouă” este o conferinţă concepută sub forma unui dialog imaginar între profesor şi elev. 
  
Profesorul întrebuinţează un singur cuvânt depreciativ căruia îi atribuie o funcţie de îndreptare şi încurajare, ci nu de admonestare: „Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurăjare.)” 
  
În timpul orei la care asistă inspectorul exprimarea profesorului abundă în cuvinte injurioase la adresa elevilor folosite la vocativ singular: „Mă! prostovane!”, „No! Dar ornicul meu ... prostule!”, „Spania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!, „Mergi la loc, boule!, „Dar pe Natura aia, cine au făcut-o, mă prostovane?, „Nu aşa, loază.”, la dativ şi nominativ plural, în aprecierile care se fac la adresa întregii clase: „le spun boilor”, „Apoi dacă-s porci”, cât şi în comparaţii: „Nu cuvânta doară ca râtanii, vorbeşte ca şcolerii.” Ele devin simple stereotipii, care, aşa cum spunea profesorul, au rol de încurajare, de vreme ce sunt folosite atât în relaţie cu elevii mediocri, cât şi cu cei eminenţi şi sunt însoţite uneori de interjecţia de admiraţie „Bravo”: „Bravo, prostovane! (Către inspector, care e transportat): „Că-z acesta doară iaşte un şcoler emininke!” În final profesorul este felicitat pentru reuşita lecţiei, iar acesta îşi răsplăteşte elevii tot cu calificativul boilor: „Că-z eu tot ce e spun boilor, onorat domnule inşpectore?” 
  
Interlocutorii au o reacţie neutră, fiind obişnuiţi cu un astfel de vocabular, care, era, probabil, acceptat în şcoala românească, dovadă că nici inspectorul nu pare deranjat de ceea ce aude. 
  
În ajunul examenelor Marius Chicoş Rostogan îi instruieşte pe copii cu aceleaşi vorbe injurioase: bou şi măgar, folosite atât la singular, cât şi la plural: „Închide gura, boule, că-ţi intră musca ... ”, „Silenţium, măgarilor!”, „[ ... ] apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile ... ” 
  
Exprimarea profesorului provoacă umor în rândul elevilor, dar nu din cauza vocativelor depreciative în sine, ci a plasării lor într-o expresie românească hazlie: „Închighe gura, boule, că-ţi întră musca ... ” şi a apostrofării unui elev care se lăudase că i-a făcut mamă-sa haine noi: „Ei! mă-ta! Că-z doară nu era să ţi le fac eu!” 
  
Intervenţia elevului Popescu care îl ameninţă că va fi spus de tatăl său la Cameră de câte ori îi trage de ureche, îl determină pe „distinsul nostru pedagog” să îşi adapteze exprimarea în funcţie de condiţia socială a elevilor. 
  
De remarcat că pe acesta nu-l deranjează exprimarea batjocoritoare a profesorului, ci faptul că îi ameninţă cu bătaia. 
  
Subiectivismul profesorului determinat de cauze extralingvistice, îl face să împartă clasa în două, pe de o parte elevul Popescu declarat „un şcoler emininke” şi pe de altă parte „porcii eilanţi.”  
  
Un elev pocneşte plesnitori de peretele din spate, ceea ce-l aduce pe Marius Chicoş Rostogan, într-o stare de enervare ce creşte pe măsură ce gestul elevului obraznic se repetă, iar elevii spun că acesta este Popescu. 
  
Vocabularul dascălului devine principala formă de exteriorizare a încordării nervoase la care este supus. 
  
El le adresează întrebarea „Cine a fost porcul şi măgarul” pe care o reia de două ori cu uşoare modificări: „Cine-i porcul şi măgarul?” şi „Care e iar măgarul şi porcul care n-are reşpect?”. Inversiunea „măgarul şi porcul” ajută la evitarea stereotipiei şi face injuria mai expresivă. 
  
Folosirea alăturată a celor două cuvinte porcul şi măgarul cu privire la acelaşi referent este posibilă numai pentru sensurile lor figurate şi este o dovadă a intensităţii furiei de care este cuprins profesorul, cât şi a intensităţii obrăzniciei de care dă dovadă elevul. 
  
Subiectivismul profesorului atinge cote maxime, nu numai că nu-l sancţionează pe elevul Popescu, dar îl şi laudă, refuză să creadă că el este autorul şi-l invită cu respect pe tatăl acestuia la şcoală: „Spune numai lui tată-tău să vină mâne să ne onoreză.”, în timp ce referirile la părinţii celorlalţi elevi se fac în termeni populari: „Ei, mă-ta”.  
  
Şi totuşi întrebarea „Cine a fost porcul şi măgarul” repetată după fiecare faptă a lui Popescu şi după fiecare afirmaţie a elevilor că el este autorul, ar putea să conţină şi o formă foarte subtilă de sancţionare a obrăzniciei odraslei din înalta societate. 
  
Mânia profesorului se revarsă direct şi tumultuos, într-o avalanşă de cuvinte injurioase adresate unui alt elev, de condiţie socială modestă: „Ba da, loază!”, „Acele care sunt, boule! emisferul austral; emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental şi emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită!” În final, profesorul schimbă codul lingvistic şi iese din clasă „înjurând teribil ungureşte.”  
  
Examenul anual aduce un interlocutor nou, părinţii elevilor care asistă la examen şi care sunt de condiţie socială diferită: două mahalagioaice şi o doamnă din înalta societate. 
  
Condiţia socială a interlocutorului devine acum singurul selector al exprimării profesorului. 
  
Comunicarea prin limbaj este susţinută de elemente extralingvistice, precum: gesturile, înălţimea vocii, starea psihică a personajului.  
  
În relaţie cu odraslele mahalagioacelor, limbajul profesorului este eminamente depreciativ şi îndeplineşte funcţia de admonestare: „No, prostule”, „Meri la loc, boule!”, „Nu-i vorba ghe mare, mă prostovane!, „No, apoi? Dacă se învârke, cumu-i! În trei colţuri, animale?”, „Vezi aşa, loază!” 
  
În schimb, ascultarea micului Ftiriadi, care făcea parte din înalta societate şi pe care îl medita şi în particular constă din întrebări ridicole, simple, care conţin în ele şi răspunsul: „[ ... ] nu-i aşa că pământul se-nvârte în jurul soarelui trei ani câte 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?” 
  
Antagonismele din societate se reflectă în vocabularul profesorului care creează o antiteză nejustificată şi comică între micul Ftiriadi şi restul clasei. 
  
În timp ce celui dintâi i se aduce o avalanşă de elogii şi este dat drept exemplu pozitiv, celor de pe urmă li se aduce o ultimă, grosolană şi nemeritată jignire: „Bine! Bravo! Emininke!!!; „No, boilor, vegheţi numai exemplu ghe aplicăţiune! 
  
În relaţie cu părinţii elevilor, în funcţie de condiţia socială a acestora îşi schimbă nu numai vocabularul, ci şi comportamentul. 
  
Când vin cele două mahalagioaice, „E foarte aspru şi fără chef”, nepoliticos, nici măcar nu le invită sa ia loc „Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.” 
  
Mamei lui Popescu i se adresează cu apelativul depreciativ „cucoană” şi la persoana a II-a singular: „Că-z prost l-ai făcut cucoană!”. Este foarte jignitor: „Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. Că-z geaba te mai boceşti acuma! nu-l mai dreji.” 
  
Cele două mame sunt singurele afectate de exprimarea şi comportamentul profesorului. 
  
Mama lui Popescu „este foarte mâhnită”, plânge, iar când profesorul se răsteşte puternic, mama lui Ionescu se sperie. 
  
Când vine mama elevului Ftiriadi, o doamnă din înalta societate, se comportă exagerat de amabil şi cu ea şi cu căţelul pe care îl ţinea în braţe. Este emoţionat, îi ia căţelul în braţe şi după aceea îl aşază pe un scaun, se lasă lins pe nas de către acesta. 
  
Atât în adresarea directă, cât şi în referirile pe care le face la madam Ftiriadi, foloseşte cuvintele cele mai elogioase din epocă, fie repetat, fie într-o înşiruire de formule de reverenţă: adjectivul onorat apare de trei ori: de două ori asociat cu substantivul doamnă şi o dată cu substantivul mamă, iar ilustru de două ori: o dată asociat cu substantivul matroană şi o dată cu doamnă: „Onorată doamnă, eu încă mă recomând!”, „Binevoiască numai onorata doamnă numai să ieie loc.”, „Spune-ne s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă;” „Ilustră doamnă [ ... ].” 
  
Efectul asupra doamnei Ftiriadi este cel dorit de către profesor. 
  
Aceasta este mulţumită de metoda profesorului şi promite că-i va spune şi lui Ftiriadi câtă osteneală îşi dă cu copiii. 
  
Aprobat şi felicitat de cei mari, precum inspectorul şi domnul Ftiriadi, profesorul putea să-şi aplice nestingherit metoda şi exprimarea nepedagogică, aşteptându-se, poate, la recompense şi mai mari, „într-o soţietate fără prinţipii” şi fără educaţie. 
  
Modul de exprimare al lui Marius Chicoş Rostogan devine o sursă a comicului prin asocierea unui cuvânt cu o conotaţie pozitivă cu unul cu o conotaţie negativă: „Bravo, prostovane”, asocierea de cuvinte din limbi diferite: „Silenţium, măgarilor”, de latinisme cu termeni populari şi neologisme: „că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare salukem!”, asocierea de cuvinte latineşti cu înjurături ungureşti, folosirea în acelaşi context a termenilor reverenţioşi cu cei batjocoritori: „Că-z eu tot ce e spun boilor, onorat domnule inşpectore?”, prin felul facil de formulare a întrebărilor pentru copiii din înalta societate. 
  
Un exemplu de selectare a formulelor de adresare în funcţie de vârsta şi statutul social al interlocutorului, de specificul relaţiilor dintre emiţător şi receptor îl oferă schiţa „O conferenţă”. 
  
Un bărbat aflat la o vârstă, care bănuim că este a bătrâneţii, se confesează asupra felului în care i s-au adresat persoanele de sex feminin, cele mai multe prietene, de-a lungul întregii sale vieţi. 
  
În tinereţe, cu vreo patruzeci de ani în urmă, când era sufleor la teatru i se spunea fără nici un respect, „Iancule” sau „mă Iancule”, ba o prietenă chiar l-a şi bătut fără nici un motiv. 
  
O dată cu trecerea anilor a crescut şi respectul prietenelor faţă de el. 
  
După vreo douăzeci de ani a fost numit „domnule Iancule”. 
  
Când a ajuns director i s-a spus „stimate domnule director”, iar după alţi vreo douăzeci de ani „nene Iancule”. 
  
Recunoaştem în această schiţă modalităţile de exprimare a diferitelor grade de reverenţă faţă de o persoană. Interjecţia „mă” urmată sau nu de prenumele personajului, nu exprimă nici un fel de respect. 
  
Substantivul „domnule” urmat de prenumele personajului exprimă un grad mediu de respect, datorat unui om ajuns la vârsta maturităţii, care are o condiţie socială bună şi care se află într-o relaţie de amiciţie cu emiţătorul. 
  
Formula „stimate domnule director”, specifică stilului administrativ exprimă un grad maxim de respect, datorat atât vârstei cât şi statutului social al referentului, creând totodată o anumită distanţă afectivă între emiţător şi receptor. 
  
Substantivul „nene” urmat de prenumele personajului exprimă respectul faţă de vârsta personajului şi o anumită notă de familiaritate glumeaţă între emiţător şi receptor. 
  
Concluzii 
  
Personajele lui I.L. Caragiale dovedesc o mare flexibilitate de a-şi schimba modul de exprimare de-a lungul unei opere literare. 
  
Ele sunt de condiţie socială diferită: domnul Lefter este funcţionar mărunt la un minister, jupân Dumitrache este negustor, Marius Chicoş Rostogan, profesor. Semnificative pentru definirea condiţiei sociale a personajelor şi a modului lor de exprimare sunt şi numele acestora: Eleuterios are o conotaţie etimologică pozitivă, însemnând „liber”, în limba română a dobândit un sens figurat, negativ, „liber de bani”, „sărac.”, Dumitrache şi Ftiriadi sugerează originea grecească a personajelor, făcându-se aluzie la acei greci îmbogăţiţi peste noapte şi strecuraţi în funcţiile politice ale ţării, pe care îi critica şi Mihai Eminescu. Deşi este destul de greu de interpretat, deoarece nu posedăm sursele bibliografice corespunzătoare, numele lui Marius Chicoş Rostogan pare a sugera originea maghiară a personajului sau evoluţia sa într-un mediu maghiar, dar şi amestecul de cuvinte de origine diferită din vorbirea sa: latino-romanice, regionalisme şi maghiarisme, plăcerea de a vorbi mult: Marius este un antroponim împrumutat din onomastica apuseană, Chicoş un cuvânt de origine maghiară, iar cuvântul Rostogan ar putea avea drept rădăcină latinescul rostrum „gură”.  
  
Principalii selectori ai vorbirii lor sunt: condiţia socială şi starea sufletească a emiţătorului, modul lui de a percepe realitatea în diferite momente ale acţiunii, pregătirea lui lingvistică şi culturală, statutul social, vârsta, sexul interlocutorului. 
  
Din punct de vedere semantic modul propriu de exprimare al fiecărui personaj exprimă o anumită stare afectivă, morală şi intelectuală manifestată la nivel individual: surescitare nervoasă, dispreţ, gelozie, admiraţie, încredere, orgoliu, incultură, incorectitudine, suspiciune, ironie, batjocură, linguşire, snobism, subiectivism, inconsecvenţă, nepricepere profesională, dorinţa de satisfacere a unor interese personale pe căi necinstite sau sunt o formă de reflectare a unor aspecte sociale: stratificare, apreciere greşită a valorii umane, existenţa unui adevărat lanţ al prostiei, al inculturii şi al incorectitudinii.  
  
Conţinutul afectiv al vorbelor este adeseori accentuat prin gesturile, timbrul vocii şi expresia feţei interlocutorului. 
  
Modul de exprimare al personajelor, este o sursă a comicului şi o dovadă a bogăţiei lexicale de care dispune limba română pentru a exprima gândurile şi nuanţele afective cele mai variate şi subtile, a geniului lingvistic de neîntrecut al lui I.L. Caragiale, oferind o imagine vie a unui stadiu din evoluţia limbii române literare. 
  
Bibliografie: 
  
Avram, Mioara (1997) – Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti  
  
Caragiale, I.L. (1981) – Momente, Editura Minerva, Bucureşti 
  
Caragiale, I.L. (1984) – Nuvele, povestiri, amintiri, Editura Facla, Timişoara 
  
Caragiale, I.L. (1982) – Teatru, Editura Albatros, Bucureşti 
  
Dicţionarul explicativ al limbii române (1998), Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 
  
Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, (DGŞ), (1997), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 162 
  
Iordan, Iorgu – Limba lui Caragiale, (1955), studiu republicat în SILRL, II, p. 400-432 
  
Irimia, Dumitru (1986) – Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 
  
Ivănescu, George (1989) – Studii de istoria limbii române literare, Editura Junimea, Iaşi, p. 198-204 
  
Petrache, Tatiana (1998) – Dicţionar enciclopedic al numelor de botez, cu un tabel alfabetic al sfinţilor ortodocşi, Editura Anastasia, Bucureşti 
  
Ruxăndoiu-Ionescu, Liliana (1981) 
  
, în Semantică şi semiotică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, p.240-258 
  
Vianu, Tudor (1968) – , în Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 244-263 
  
Elena TRIFAN  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARTICULARITĂŢI DIAFAZICE ALE VORBIRII PERSONAJELOR DIN OPERA LU I.L. CARAGIALE / Elena Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1370, Anul IV, 01 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Elena Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!