Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Daniela Popescu         Publicat în: Ediţia nr. 1648 din 06 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Româncă în Spania
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Româncă în Spania – partea I 
  
Din Valencia la Madrid 
  
Polica românească este o cloacă în care se bălăcesc mulţi, se împroaşcă unul pe altul cu noroi, apoi se spală cu cate o lege ce-i scoate mai puri ca zăpada. Ce, vă aşteptaţi să moară hidra aşa de repede? Gorgona românească va trai mult şi bine, câtă vreme indiferenţa si frica românului este a doua natură. Am ajuns de râsul Europei nu doar datorită ţiganilor cerşetori şi prostituatelor, ci datorită policienilor şi ruşinii românilor de a se simţi români. 
  
Eu am fost la revoluţie şi, în timp ce unii mureau la Sala Palatului, ori la televiziune, alţii se aşezau la rând la portocale şi la cafea, că se băgase din belşug exact pe 22 decembrie şi pe 23. Pe vremea aceea, Ceauşescu era închis la Tărgovişte, în unitatea de tancuri de lângă gară. 
  
Până în 2009, trăiam într-o ţară în care românii nu voiau să aibă un cuvânt de spus, o ţară în care voturile şi acum se vând pe 100 de lei, de către toate partidele, o ţară în care se pare că nimeni nu mai gândeşte să îşi ceară drepturile. Au ajuns românii clăcaşi pe propriul pământ şi în bătaia vântului! Cei de la putere fac ce vor cu noi şi nouă apoi ne este ruşine că suntem români! Românul nu mai gândeşte, nu mai întreabă, nu mai este curios, nu mai îndrăzneşte, nu mai respectă, nu mai vrea sa poată. De aceea, Iliescu şi alţii ca el umblă pe străzi liniştiţi, când alţii au murit pentru libertate. Soluţia? Să învăţăm că avem putere doar uniţi şi că nimeni nu ne va bate la uşă să ne dea vreun drept! 
  
Mesajul meu este: Tineţi-vă cu dinţii de ce aveţi şi ÎNDRĂZNIŢI SĂ FIŢI ROMÂNI! Atât cât mai aveţi timp şi un petic de cer al vostru deasupra! Unii dintre noi trăim sub cer străin. Vom avea oare pentru ce ne întoarce în ţara de unde nevoia ne-a scos afară? Se pare că mulţi am trăit şi trăim sentimentul că ţara s-a lepădat de noi. Iar noi suferim umilinţe pentru a ne câştiga dreptul de a fi consideraţi demni de încredere. Luptăm de două ori mai mult ca cei născuţi în ţările unde am emigrat, pentru a demonstra că românul nu este hoţ, ori ţigan, cum ne consideră peste tot, iar românca nu este prostituată. Luptăm de unii singuri, abandonaţi pe coclauri străine, spre a ne apăra demnitatea, a ne câştiga colţul de pâine şi a pune deoparte pentru cei din ţară. 
  
A bătut vânt de înstrăinare în interiorul în jurul Carpaţilor, până la Dunăre şi la Marea cea Mare. Românul a fost scos de sărăcie să-şi lase glia, neamul, casa, tot, ca să plece în lume să se arânească (cum se spune pe la noi, prin Teleorman). 
  
Au plecat să construiască altora case, să crească altora copiii, să îngrijească altora bătrânii. În primul val au plecat, în majoritate, cei vizionari (mai puţini) şi cei fără posibilitate de angajare în ţară. Tot românul auzise că se fac bani în străinătate şi voia să-şi plătească ratele la bancă, să strângă bani pentru copii, să-i ţină în facultate, ori să-şi ridice puţin nivelul de trai. Şi, de ce nu, să strângă ceva bani, să dea cuiva să-l angajeze la întoarcerea în ţară. 
  
Motivele au fost cam aceleaşi pentru al doilea val, cei care au plecat după 2000. Contextul a fost diferit. Fabricile şi uzinele se vindeau la fier vechi, sindicatele se uniseră cu conducerea şi demonstraţiile rămăseseră fără efect, aşa că, românul, scârbit de vârtejul ameţitor în care intrase, se vedea incapabil să facă faţă. Era pregătit, făcuse o facultate şi era dureros să se vadă fără ce pune pe masa copiilor. Ori avusese o afacere şi fiscul lui Năstase se concentra doar pe cei ce nu cotizau la PSD, amendându-i şi înglotându-i în datorii, fâcându-i să-şi piardă casa, de data aceasta. 
  
A luat drumul pribegiei cu o geantă de voiaj, cu bruma de spaniolă, învăţată pe apucate din telenovelele sud-americane şi cu speranţa în suflet că, în doi-trei ani, se va putea reîntoarce să-şi continue viaţa de unde o lăsase. 
  
Realitatea de la faţa locului a demonstrat că nu era deloc aşa. Viaţa în El Dorado nu e chiar golden (aurie). Niciodată nu a fost. Baţi la porţi închise, fără a ţi se răspunde, faci băşici la tălpi punând papele în buzones (cutiile poştale), vezi pe alţii sau altele mergând şi venind de la lucru (şantier, ori făcut curat în casă) şi îi/le consideri fericiţi/fericite că au de muncă. 
  
Când am ajuns în Spania, am fost aşteptată la aeroport de cumnatul meu, care locuia cu sora mea la 20 km de Manises, aeroportul din Valencia. Trebuia să lucrez la o şcoală semiconcertată, condusă de un italo-spaniol care locuise în USA. Aceasta, pentru că sora mea, camarera (chelneriţă) la un resturant din zonă, avea drept clienţi obişnuiţi doi tineri englezi, Ash şi Andy, care erau profesori de engleză şi se cunoşteau cu italo-spaniolul american de care aminteam mai sus. Era final de septembrie. 
  
Vorbesc eu cu cei doi englezi, vorbesc şi cu directorul şcolii concertate din Valencia şi rezultatul se arată a fi nefavorabil: nu s-a format clasă! Ideea era să-i învăţ pe acei copii în limba engleză materiile de clasa a III – a. Ce să fac? Nu vorbeam spaniola. De câte ori deschideam gura, îmi ieşeau cuvintele în italiană, pe care o învăţasem în timpul colegiului pedagogic, de la doamna Sterghi. 
  
- Nu în italiană! Se răstea sora mea la mine, bucuroasă că, în sfârşit, îi venise rândul să mă înveţe şi ea ceva. Şi o lua iar de la capăt cu explicat cuvinte esenţiale: tenedor, cuchara, cuchillo, sal, azucar etc. 
  
Mă simţeam umilită de situaţie, îi simţeam pe toţi ceilalţi atat de deştepţi pentru că vorbeau spaniola şi îmi era ciudă pe mine însămi că nu fusesem în stare, eu, care atădată învăţam un curs de facultate la prima citire de 9, iar la a doua citire de 10. 
  
Întâmplarea face să sune vărul meu, Alex, din Madrid. El lucra în construcţii şi făcuse un curs de 1000 de ore de auxiliar de enfermeria, care, în limbaj românesc este o combinaţie între asistentă medicală şi femeie de serviciu, pentru că ei administrează tratament, dar şi schimbă bolnavii, le fac igiena corporală, ori, în unele spitale sau rezidenţe, spală pe jos, cînd nu e nimeni să facă lucrul acesta. 
  
- Alex, nu am bani, nici Ani nu are mulţi acum şi mie nu-mi place să mă ştiu datoare nimănui. Eu am deja datorii de plătit, nu pot face altele. 
  
- Lasă ca şi tu m-ai ajutat cândva şi am eu ceva pus deoparte. Vreau să te ajut, mai spuse spre a mă convinge. Iar sora mea il puse să promită că se ocupă de mine să am de lucru. 
  
- Şi noi te-am ajutat aici, cu lucru, cu casă, cu masă, Sandule, îl luă ea direct. Să nu cumva să ne faci figura şi s-o laşi singură pe acolo că ai terminat-o cu noi definitiv! 
  
- Hai mă, Ani, că nu e nevoie să-mi spui mai multe. Mă ocup eu şi o să fie bine. 
  
Şi mă duc eu la Madrid, la insistenţele vărului meu, cu 20 de euro în buzunar şi o geantă de voiaj, în timp ce postul meu de profesoară de engleză titulară mă aştepta în România, peste un an! Şi încep şi eu odiseea pusului de papele în buzones, cu vărul meu, care mă însoţea pe la toate urbanizaţiile. 
  
Aia cu făcutul băşicilor la tălpi mi s-a întâmplat mie. Şi astăzi am urmele şi sunt dureroase când merg cu încălţăminte mai puţin comodă. 
  
Rezultatul a fost că, după două săptămâni în Madrid, pe la sfîrşitul lui octombrie, mă trezesc cu un telefon de la cineva, să am grijă de un bătrân de 92 de ani, căruia îi murise soţia în urmă cu şase luni. Am negociat să îmi plătească 750 euro pe lună în mână, să-mi facă contract, dar aveam liber doar 12 ore pe săptămână şi au fost de acord să am alte trei ore lunea şi miercurea când mergeam să dau lecţii de engleză unor copii din zonă, unul de 3 ani şi altul de 1 an. 
  
Ce vreau să vă spun este că începusem să învăţ spaniola, citind un ghid de conversaţie, apoi mergând la ore de spaniolă, la Centrul La Bufanda, în Coslada, Madrid. Apoi îmi adâncisem cunoştinţele ascultând la spaniolii care vorbeau pe stradă şi recunoşteam cuvinte din telenovelele pe care le vedeam în România, fie din oboseală, fie ca mă interesa intriga, fie că-mi plăceau actorii, dar, mai ales, pentru că întotdeauna m-a fascinat spaniola. Acum se dovedeau utile la ceva. 
  
Aşa că am început să negociez cu spaniolii în limba lor, eu, care în viaţa mea nu am ştiut să negociez şi care am urât de moarte tot ceea ce ţinea de partea materială a vieţii. 
  
Am început să răsuflu uşurată. Luam 20 euro pe oră de la clasele de engleză, plus ce mai luam de la bătrân, aveam să rămân cu 700 de euro în mână la final de lună, deci era bine. Până ceva mai bun avea să apară la orizont, aveam să mă ocup de señor Lorenzo, care avea şapte copii şi niciunul nu-l dorea în preajmă. O să detaliez în numărul următor alte detalii ale aventurii mele de româncă în Spania, despre señor Lorenzo, ori prima mea elevă adevărată, Cristina, despre cum aveam să lucrez pentru familii de englezi, australieni ori americani care nu ştiau o boabă în spaniolă şi care mă plăteau aproape dublu, pentru că le vorbeam în limba lor, cum aveam să lucrez la avocata Primăriei din Madrid şi cum apoi am devenit profesoară. 
  
Acum eram mulţumită. Aveam de lucru, mi se vindecase şi sinuzita cronică, aşa că nu mă durea capul nici la propriu, nici la figurat. Politica românească era ceva distant, ceva ce nu avea nimic de a face cu mine. Aveam să fiu necăjită când am auzit că murise Păunescu, în 2010. Deodată se deştepta admiraţia pentru el. Deodată era valoros. Deodată nu mai era renegatul din PSD, care spusese că nu şi-a distrus carnetul de membru PCR. Cel puţin el murise integru, loial convingerilor sale, fără să lingă pantofii lustruiţi ai reprezenţilor noii orânduiri, vechi nomenclaturişti PCR, capitalişti peste noapte. Acum volora ca poet naţional, alături de Eminescu, acum i se ridicau osanale. Nu am fost de multe ori de acord cu stilul politic a lui Păunescu, dar asta nu m-a împiedicat să-i recunosc geniul şi sa îi admir constanţa în ceea ce era el însuşi. Prutul a avut flori, pentru că Păunescu a avut curajul să spună din nou „De la Nistru pân´la Tisa”. 
  
În La plaza de los rumanos (Piaţa Românnilor) din Coslada, Madrid, se auzea pe alocuri: „Bă, ai auzit că a murit Păunescu?” Erau români simpli, care lucrau în construcţii, dar care aveau o brumă de încropeală pentru familii şi îşi puseseră DIGI. 
  
Presa locală scria şi scrie despre dificultăţile românilor de a-şi găsi de lucru, la Primărie (Ayutamiento) se scrie în spaniolă şi română, dar, în ţară, românul este amintit doar la votare şi nici atunci cu respect pentru ceea ce face pentru ţară, fie el instruit, ori simplu obrero (muncitor în construcţii), ori limpiadora (femeie de serviciu). 
  
Aveam să cunosc români ingineri, care lucrau ca peones, la obră, şi profesoare, psiholog, avocate, care făceau curat în case. Nu toate am avut şansa să găsim de lucru în profesia noastră. Eu aveam să reuşesc, graţie lui Dumnezeu, care mi-a dat putere în braţe, voinţă de fier şi încăpăţânare de catâr. Aveau să mă dea afară pe uşă şi eu aveam să intru pe fereastră, până am reuşit. Trebuia să reuşesc. No me quedaba otra. (Un aveam încotro.) 
  
Daniela M. Popescu, Madrid, Spania 
  
Referinţă Bibliografică:
Româncă în Spania / Daniela Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1648, Anul V, 06 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Daniela Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Daniela Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!