Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1346 din 07 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Supravieţuitorul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dragă Ina, nu-mi ascund vârsta, dar nici nu bat toba, aşa că de tamburul tău nu prea am nevoie. Încerc să ignor trecerea vremii, nu bag în seamă părul alb sau faptul că nu mai urc treptele din două în două. Dar un lucru îmi aminteşte în permanenţă că nu mai sunt tânăr – cresc nepoţii de parcă părinţii ar fi grădinari şi i-ar uda la rădăcină în fiecare dimineaţă. Nepoţica cea mare, Gabi, are deja 13 ani şi aici începe povestea.  
 
Până anul trecut avea la şcoală program de dimineaţă şi, vrând- nevrând, cineva din familie se ocupa de dus la şcoală- luat de la şcoală împreună cu frăţiorul ei, Teo. Anul ăsta, Teo are program de dimineaţă, iar Gabi după- amiază. Într-un mic consiliu de familie, părinţii şi cu mine am decretat:  
 
- Gabi e destul de mare, poate să meargă singură la şcoală.  
 
Dar cele două bunici au sărit în sus ca arse, emiţând un Veto hotărât:  
 
- Sunteţi nebuni? Voi nu vă uitaţi la televizor? Copii răpiţi, accidente, pietoni călcaţi pe trotuar ... Are de traversat un bulevard şi nu ştiu câte străzi.  
 
Aşa că o duce bunica şi o ia bunicul de la şcoală. Deocamdată Găbiţei îi place. Abia aştept să-şi găsească un prieten, să vezi ce brusc devine independentă.  
 
Cu ocazia asta mi-au trecut prin minte frânturi din copilăria mea. Faptul că, încă din clasa I-a mergeam singur la şcoală era oarecum natural. Până la 12 ani am locuit la bunici, la Turnu-Măgurele. Pe vremea aceea era o combinaţie între un oraş de provincie, patriarhal, în genul celor descrise de Sadoveanu, şi o comună ceva mai mare. Pe strada mea treceau care cu boi în care ţăranii sosiţi de peste Olt aduceau la piaţă de-ale gurii. Cele mai periculoase vehicule erau trăsurile, taxiurile din vremea aceea, în care domnii îşi încărcau geamantanele când coborau din tren.  
 
Din primăvară până-n toamnă mergeam desculţ. M-am înţepat de nenumărate ori în talpă, am trei unghii de la picioare căzute în urma loviturilor. Mă căţăram în toţi copacii, mâncam dude, corcoduşe verzi, flori de salcâm. Mâncam şi fructe căzute pe pământ, fără nicio jenă. Sper să nu citească bunicile paragraful ăsta. Băteam ţurca pe maidan, lipseam cu orele de acasă, fără să spun unde sunt. Astăzi un copil primeşte în dotare un celular de la 8 ani, ca să poată fi interogat în permanenţă: “Unde eşti? În faţa blocului? Intră imediat în casă, au anunţat la televizor că se strică vremea!” E drept, bunicii mei aveau încredere, eram destul de liniştit. Înaintea mea, la Turnu Măgurele locuise vreo doi ani fratele meu, Doru, o adevărată figură. Imaginează-ţi un băieţel de patru-cinci ani cu faţa rotundă, ochii mari, verzi, cu părul blond auriu căzând în inele până la umeri. Îmbrăcat premeditat cu rochiţă, provoca instantaneu reacţia:  
 
- Vai, ce fetiţă frumoasă !  
 
- Nu sunt fetiţă, sunt băiat ! se răstea el.  
 
- Nu te cred ! îl zgândăreau cunoştinţele.  
 
La care Doru, supărat, îşi scotea ciocârlica, pentru a dovedi că nu minte.  
 
Năzdrăvan de felul lui, Doru obişnuia să dispară de acasă. După două- trei ore, când dispariţia era certă, familia se mobiliza şi pleca în căutarea lui spre cele patru vânturi. A fost găsit în diverse locuri: la podul de lemn de peste Olteţ, la podul de piatră dinspre Dunăre, la gară, la autogară. A fost dat jos cu forţa dintr-un autobuz, unde se urcase cu intenţia explicită de a ajunge la mama lui, la Constanţa.  
 
Ani de zile, după ce nu mai locuia demult în Turnu, de câte ori mergea mamamare spre piaţă cu paşii ei mici şi repezi, era întrebată din mers de cunoscuţi:  
 
- Ce s-a întâmplat, doamna Meltei, iar a dispărut Doru de acasă ?  
 
Verile mi le petreceam la Constanţa, împreună cu Doru. După luni de despărţire, în primele două zile ne sorbeam din ochi. După care ne luam la bătaie. Acasă aveam tot timpul ceva de împărţit. Noroc că nu prea stăteam pe acasă, în exterior eram noi doi versus restul lumii. Mergeam la mare de dimineaţa până seara, la ore la care astăzi plaja duduie de ultraviolete. Într-o vară am numărat – am mers de 70 ori la plajă. Pentru comparaţie, vara trecută am fost de două ori.  
 
Bunicii din Constanţa locuiau la câteva sute de metri de malul mării. Aşa că plecam la mare numai în chiloţi, ca să nu mai avem grija hainelor. Obişnuiam să mergem din Constanţa până în Mamaia, la toboganul de la Cazino şi înapoi, pe jos, pe malul mării. Odată, Doru s-a dat atât de mult pe tobogan încât şi-a rupt chiloţii în fund. Până în Constanţa ne-am întors eu pe mal, el prin mare, cu apa până la piept. După care am dat o fugă până acasă şi i-am adus chiloţi de schimb.  
 
Odată am căzut de pe un mal înalt şi mi-am spart capul. Ce m-a deranjat cel mai tare au fost zgârieturile de pe burtă, de la scoici. Când mi le-au dezinfectat cu alcool am simţit că iau foc. Nu erau singurele, pe vremea aceea se purtau zgârieturile, nu tatuajele.  
 
Intram în mare nesupravegheaţi de nimeni, indiferent cât de înalte erau valurile. De fapt, cu valurile ştiam să ne luptăm, era una din plăcerile noastre. Periculoşi erau curenţii. În anumite zile erau atât de puternici încât înotam spre mal din toate puterile şi totuşi curentul ne trăgea spre larg. De două ori era sa mă înec. Se pare că în situaţii deosebite capeţi puteri supranaturale.  
 
Şi totuşi, am fost toată viaţa îndrăgostit de mare. Ţin minte că odată, eram deja elevi la liceu, a trebuit să mergem la o nuntă. Eu şi Doru ne-am luat slipul pe sub costum şi dimineaţa, de la nuntă, am mers în Mamaia, la plajă. Ne-am dezbrăcat, ne-am împăturit costumele lângă noi, ne-am întins pe nisip şi am adormit. După câteva ore, costumele erau la locul lor, dar pielea de pe noi avea tendinţa să crape la fiecare mişcare.  
 
În studenţie, după câte un iulie-august petrecut în Bucureşti la practică, îmi venea să turbez. În gară la Constanţa, după ce coboram din tren, simţeam imediat că am ajuns acasă, datorită brizei care îmi mângâia fruntea şi îmi zburlea părul. Nici nu ştii tu ce păr aveam!  
 
Am fost repartizat proaspăt inginer la Timişoara, în Constanţa nu erau locuri. Oraş frumos dar, Ina, să vezi ce-am păţit. Fiind un sfârşit de august călduros, am mers la ştrand. Apa era cam tulbure, dar părea răcoroasă, era plină de oameni. N-am sărit cu capul înainte ci în picioare, ăsta a fost şi noroc şi ghinion. Era să-mi rup picioarele, oamenii stăteau toţi pe vine şi eu credeam că apa e adâncă. Mi s-a pus pe suflet, în câteva luni am găsit un post la Constanţa. Adică acasă.  
 
Revin la anii copilăriei. Plecam de acasă cu câte un leu în buzunar, pentru autobuz. Dar îl păstram, noi băteam Constanţa pe jos. Ne cumpăram câte o bragă de la turcii ieşiţi cu bidonul în faţa casei. După care beam apă de la toate ţâşnitorile din drum. Astăzi le dăm copiilor numai apă plată de la supermarket, să nu se otrăvească.  
 
De pe la 13-14 ani am început să merg singur cu trenul de la Turnu Măgurele la Constanţa şi înapoi. Adormeam în tren şi mă trezeam cu capul sprijinit de sânii opulenţi ai câte unei cucoane cu instincte materne. Odată am adormit în compartimentul gol şi m-am trezit în triajul din Turnu Măgurele, dincolo de gară. Am coborât în câmp şi a trebuit să înot prin zăpadă până la şosea.  
 
Pe la 15-16 ani am primit o bicicletă. Aşa cum am învăţat singur să înot, tot aşa am învăţat singur să merg pe bicicletă. Am căzut de câteva ori şi ba mi-am crăpat bărbia, ba mi-am julit genunchii. Nici până azi n-am găsit o metodă de a cădea de pe bicicletă fără să mă aleg cu o cicatrice. Doru plecase deja la facultate şi, fiind singur, ocupaţia preferată era să bat litoralul cu bicicleta.  
 
Când mi-au apărut primele tuleie, am mers mândru la frizer. M-a ras cu acelaşi brici cu care, înaintea mea, mai dăduse sângele câtorva clienţi. Dacă-i spuneai cuiva, pe vremea aceea, că briciul este un instrument barbar, neigienic, sursă sigură de transmitere a bolilor, te lua în râs: “Păi nu vezi că după ras îţi dă cu alcool pe faţă?”  
 
Rememorând, constat că am trăit o epocă periculoasă, în care o mulţime din regulile de azi erau ignorate. Dar trăind periculos, capeţi o imunitate fizică şi psihică în acelaşi timp, care te ajută să te descurci în situaţii neprevăzute. Unii numesc altfel fenomenul, preferă să creadă că undeva sus, fiecare are un înger păzitor care veghează asupra lui. Indiferent cum îi zici, dacă acel înger lipseşte, toată protecţia părinţilor sau a bunicilor nu face doi bani.  
 
Nisip fierbinte, scoici şi melci pe mal,  
 
Un înger ud pe aripi îşi ia zborul  
 
Căci înc-o dată l-a salvat din val  
 
Pe dumnealui – Supravieţuitorul.  
 
(Din volumul "Gondola de Constanţa - Cu inboxul la vedere", scris împreună cu scriitoarea din Veneţia Ina-Simona Cîrlan)  
 
Constanţa, 30 septembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Supravieţuitorul / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1346, Anul IV, 07 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!