Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1345 din 06 septembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Creta, insula legendelor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pentru cei care n-au citit „Clanul sicilienilor”, vin cu o mică introducere. Grupul colegilor mei de facultate, grup inclusiv în sensul internetului (grup yahoo), a hotărât ca în 2012, la aniversarea a 40 ani de la absolvire, să organizeze o întâlnire mai specială, în plus faţă de cea oficială de la facultate. Pentru că atât ca vârstă, cât şi din punct de vedere al agenţiilor de turism, suntem seniori, am votat şi am mers în Sicilia pe la sfârşitul lunii aprilie. Ne-a plăcut atât de mult încât în 2013 am repetat figura. De data asta am ales Creta. Aşa se face că în mai, imediat după Paşte, ne-am reunit pe aeroport toţi “sicilienii”, la care s-au adăugat şi alte familii, dovadă a promovării eficiente în rândul colegilor.  
 
Am fost cazaţi la un hotel pe malul mării, destul de aproape de Heraklion, capitala insulei. La recepţie ne-au înmânat cheile, ne-au fixat fiecăruia la încheietura mâinii câte o brăţară portocalie din plastic şi ne-au rugat să aşteptăm o oră, până sunt gata camerele. Mai întâi am admirat priveliştea şi am făcut câteva zeci de fotografii, căzut în extaz. Ce poate fi mai frumos decât un hotel modern într-un decor exotic? După care am început să iscodesc în stânga şi-n dreapta în căutarea unei cafele. Cu ocazia asta am constatat că brăţara portocalie făcea minuni. Am primit gratis nu numai cafeaua, ci şi un cocktail. Le-am dus vestea cea bună colegilor pe terasă şi, în cinci minute, mesele erau pline cu pahare. Într-o săptămână, cât am stat în Creta, am devenit cu toţii experţi în cocktailuri. Am epuizat pe rând toată lista de la bar, am căpătat preferinţe, am creat topuri personale. După mai bine de un an, îmi amintesc cu plăcere de savurosul Tequila Sunrise sau excitantul Sex on the Beach. E vorba de un cocktail, nu vă gândiţi la prostii, doar suntem nişte seniori! Nu trebuia să fii prea insistent, hotelul era mare, avea trei piscine şi în fiecare colţ exista câte un bar. A devenit un obicei ca, ziua sau seara, să ne adunăm pe terasă la un pahar.  
 
Veţi spune: ce atâta entuziasm? N-ai mai auzit de „all inclusive”? Ba da, dar la preţul modic al excursiei, ne aşteptam să avem cel mult un pahar de vin la masă, nu o cascadă de băuturi, disponibilă la orice oră. În ciuda minunilor văzute pe insulă, sejurul din Creta mi-a rămas în amintire mai degrabă ca unul al cocktailurilor.  
 
Încă de a doua zi au început excursiile. În paralel cu prezentarea diverselor obiective turistice, ghida ne-a povestit în rezumat istoria Cretei. Insula, curtezană la colţ de stradă ca şi Sicilia, a fost cucerită pe rând de oricine trecea pe acolo cu corăbiile – grecii, romanii, bizantinii, arabii, apoi iar bizantinii. Pe la 1200 a fost vândută Veneţiei care, la fel ca orice achizitor serios din ziua de azi, a investit în fortificaţii, monumente, clădiri, biserici. Urmele perioadei veneţiene se văd peste tot. Pe la 1650, Creta a fost cucerită de turci, drept care veneţienii şi-au luat jucăriile şi au plecat. Dar nici musulmani nu vezi pe insulă. După ce au fost înfrânţi pe la începutul secolului XIX, a avut loc un schimb masiv de populaţii cu greci din Asia Mică. În 1913, Creta s-a unit cu Grecia. Dar locuitorii se consideră în continuare cretani, nu greci, aşa încât nu se anunţă nicio festivitate cu ocazia împlinirii a 100 ani de la unire. Drept dovadă, ghida ne-a povestit că există undeva, în munţii înalţi şi inaccesibili, trei sate izolate, unde cretanii trăiesc din ocupaţii tradiţionale - vânat, creşterea animalelor, manufatură manuală. Intimitatea şi-o apără cu puşca, nu ajung acolo nici turiştii, nici oficialităţile, nici măcar fiscul. Raiul pe pământ!  
 
Dar mult mai interesantă decât istoria recentă a Cretei este cea străveche, împănată cu legende. Legende care au totdeauna un sâmbure de adevăr, singura problemă este să îl detectezi în noianul de întâmplări fantastice. Legende care fac parte, în marea lor majoritate, din mitologia elenă. Fac o paranteză. Cei mai mulţi cititori români au făcut cunoştinţă cu miturile Greciei antice prin intermediul volumelor lui Alexandru Mitru - Legendele Olimpului. Dar cărţile lui Mitru nu sunt altceva decât o transpunere pentru copii a volumului scriitorului rus N.A. Kun - Legendele şi miturile Greciei Antice, mult mai riguros, care indică sursele şi în care cronologia şi legăturile dintre personaje sunt mult mai bine evidenţiate. Ei bine, eu am avut norocul în copilărie să-mi cadă mai întâi în mână cartea lui Kun, pe care o am şi acum la loc de cinste în bibliotecă. Am citit-o şi recitit-o cu pasiune, aşa încât mi-am permis să o completez pe ghidă în câteva rânduri. Deşi sunt convins că nu vă sunt necunoscute, voi relua şi aici câteva din aceste legende.  
 
Legenda nr. 1  
 
Cronologic vorbind, cea mai veche dintre legende se referă la copilăria lui Zeus, stăpânul suprem al Olimpului. Mă rog, stăpân în măsura în care îi permitea sora şi soţia lui, Hera. Ca o paranteză, toate religiile şi mitologiile sunt pline de incesturi. Cu cine credeţi că s-au căsătorit Abel şi Cain? Revenind, legenda subliniază că lupta dintre generaţii nu e un fenomen al epocii moderne, ci a existat încă de la începuturi. Primul zeu suprem a fost Uranus, născut din Chaos. Nimic nu este întâmplător, de aici şi expresia “La început a fost haosul”. Uranus a avut mulţi copii - titani, ciclopi, hecatonhiri, erinii ... Cel mai puternic dintre titani, Cronos, şi-a detronat tatăl şi, pentru a nu păţi acelaşi lucru de la vreunul dintre copii, îi înghiţea pe măsură ce se năşteau. Asta da luptă între generaţii! Dar Rhea, mama sa, l-a ascuns pe Zeus într-o peşteră din insula Creta. Acesta a fost crescut de nimfe, hrănit cu lapte de capră şi a ajuns atât de puternic încât şi-a detronat tatăl, la rândul său. De ce ţi-e frică nu scapi! Ce nu pricep este de ce nu este folosită legenda în reclamele pentru laptele de capră.  
 
Legenda nr. 2  
 
Ca o continuare, deşi nu are legătură cu Creta, Zeus s-a dovedit mai înţelept decât tatăl şi bunicul lui. Fustangiu cum era, pusese ochii pe o zeiţă, Thetis. Dar i s-a prezis că fiul lui Thetis va fi mai puternic decât tatăl lui, aşa că s-a abţinut şi a căsătorit-o pe Thetis cu un rege pământean, Peleu. La nunta lor, zeiţa discordiei n-a fost invitată, drept care a aşezat pe masa nuntaşilor un măr pe care scria “Celei mai frumoase”. Hera, Atena şi Afrodita au revendicat mărul şi l-au invitat pe Zeus să fie arbitru. Dar acesta a dat încă o dată dovadă de înţelepciune şi l-a desemnat pe Paris. Mai departe ştiţi povestea şi, dacă n-o ştiţi, citiţi Iliada! În particular, prezicerea s-a dovedit adevărată, fiul lui Thetis era Ahile, unul din supereroii epocii, mult mai puternic decât tatăl lui, Peleu. După cum vedeţi, toate legendele Olimpului sunt ca basmele Şeherezadei, trec din una în alta şi nu se termină niciodată.  
 
Ei bine, am vizitat Peştera lui Zeus. Drumul până acolo e plăcut, platoul respectiv este plin de mori de vânt şi mici eoliene. Nimic nu e întâmplător, vremea pe platou este destul de capricioasă - vânt în rafale şi ploi intermitente. Ultima porţiune, fiind în pantă, poate fi parcursă cu măgăruşii. Dar peştera în sine nu e cine ştie ce, avem în ţară peşteri mai frumoase. Dacă le-am alătura nişte legende şi le-am denumi, de exemplu, Peştera lui Zalmoxis (sau Decebal, sau Dracula), cred că ar deveni brusc interesante pentru o mulţime de turişti.  
 
La întoarcerea de la peşteră s-a pornit o ploaie torenţială, care m-a udat până la piele. Eram singurul care nu îşi luase canadiana din autocar. Eu aveam cu mine doar o româncă, Leni. Mai bună decât o canadiană, la primul popas mi-a cumpărat două tricouri noi, pe care le port şi astăzi cu plăcere.  
 
Legenda nr. 3  
 
Următoarele legende formează un ciclu, al căror numitor comun este taurul, un simbol sacru al Cretei. Se spune că Zeus, cel mai mare afemeiat din mitologie, s-a îndrăgostit de Europa, o tânără frumoasă din Fenicia. A luat forma unui taur, a îmbiat-o să se urce pe el pentru a face o plimbare, după care şi-a luat zborul către Creta. Din legătura lor au apărut trei băieţi, cel mai mare şi mai ambiţios fiind Minos. Legenda merită un comentariu. Nimic nu e întâmplător, numele fetei sugerează că civilizaţia cretană, considerată unanim cea mai veche din Europa, îşi are obârşia în Fenicia.  
 
Legenda nr. 4  
 
Povestea spune în continuare că Minos, pentru a ajunge rege pe insulă, rivali fiind cei doi fraţi, i-a cerut ajutor lui Poseidon. Zeul mării i-a trimis drept cadou un taur alb, în semn de recunoaştere, cu condiţia ca după ce va ajunge rege să sacrifice animalul pe altarul zeului. Lui Minos taurul îi plăcea atât de mult, încât şi-a încălcat promisiunea şi a sacrificat un alt taur. Să nu uităm că Minos era cretan, nu neamţ. Expresia “Ein mann, ein wort” a apărut mult mai târziu. Dar un zeu nu poate fi păcălit. Drept pedeapsă, Poseidon a făcut-o pe soţia lui Minos, Pasifae, să se îndrăgostească de taurul alb. Nu era ceva nou, doar şi soacra ei, Europa, se îndrăgostise de un taur. E adevărat, era o dragoste contra naturii, dar de ce ne mirăm, astăzi amorurile contra naturii sunt nu numai considerate normale, ci chiar promovate. Nu mai e mult şi vor fi date legi care să permită căsătoria cu animalele de companie. Regina i-a comandat o vacă din lemn, goală pe dinăuntru, arhitectului regal, Dedal, un nume ajuns în istorie mai cunoscut decât al lui Minos. Pe vremea aceea aşa se întâmpla, intelectualii erau mai preţuiţi decât nobilii. Din relaţia reginei cu taurul iubit a apărut pe lume Minotaurul, o arătare cu trup de om şi cap de taur. La maturitate, Minotaurul era atât de periculos, încât Minos i-a comandat aceluiaşi Dedal un Labirint, primul din istorie, pe post de închisoare.  
 
Legenda nr. 5  
 
Povestea continuă. Cum pe vremea aceea, regatul lui Minos era cel mai puternic din regiune, i-a înfrânt pe atenieni în război şi l-a obligat pe regele Atenei, Egeu, să-i trimită periodic drept tribut şapte flăcăi şi şapte fecioare, pentru a-i potoli poftele Minotaurului. Teoretic pofte gastronomice, nu sexuale, dar poţi să ştii ce se petrecea în străfundurile Labirintului? Motivul oficial al războiului cu Atena se cunoaşte, dar nu merită să-l povestim, ştim cu toţii că motivele declarate ale războaielor nu sunt niciodată cele reale. Tezeu, fiul lui Egeu, s-a oferit să fie unul din cei şapte şi, odată ajuns în Creta, a sedus-o pe Ariadna, fiica lui Pasifae şi a lui Minos. Ariadna, la sfatul lui Dedal, foarte binevoitor cu toţi membrii familiei regale, i-a dat lui Tezeu un ghem de sfoară pentru a putea ieşi din Labirint după ce-l omoară pe Minotaur. Văzându-se învingător, Tezeu s-a urcat pe corabie cu Ariadna şi a plecat spre casă. Doar că pe drum a făcut câteva boacăne. Mai întâi a părăsit-o pe Ariadna pe o insulă. Asta e, recunoştinţa e o floare rară. La fel ca Minos şi ca mulţi alţi oameni politici din istorie (inclusiv şi mai ales din istoria recentă), nici Tezeu nu obişnuia să se ţină de cuvânt. În plus, probabil că Ariadna era urâtă în draci. De altfel, până acum n-am văzut grecoaică frumoasă. A doua boacănă a fost şi ea, după părerea mea, premeditată şi dovedeşte caracterul urât al lui Tezeu, deşi nicio legendă nu spune asta. Tezeu îi promisese tatălui său, Egeu, că dacă se întoarce victorios, va schimba pânzele negre ale corăbiei în unele albe. Dar a uitat s-o facă. Egeu, crezând că Tezeu a murit, de durere s-a aruncat de pe o stâncă în marea care, de atunci, se cheamă Marea Egee. Şi uite aşa Tezeu a ajuns rege în Atena. Nimic nu e întâmplător pe lume.  
 
Legenda nr. 6  
 
Revenim la Minos. Om inteligent (de altfel, după moarte a fost numit judecător în Infern), şi-a dat seama că Tezeu şi Ariadna nu aveau atâta minte şi că singurul vinovat era Dedal. Furios, l-a închis în Labirint împreună cu fiul lui, Icar. Să iasă din Labirint nu era o problemă pentru Dedal. Dar să părăsească insula era mai greu, toate porturile erau păzite de soldaţi. “Dar aeroporturile?” s-a gândit Dedal. Şi a inventat pentru el şi fiul său nişte aripi din pene lipite cu ceară. Au zburat amândoi, Icar s-a înălţat prea sus şi ... ştiţi povestea. De atunci, Icar a devenit simbolul celui care încearcă să-şi depăşească limitele, care urcă spre culmi, cu riscul asumat de a rămâne fără aripi. Uite-aşa, un copil fără minte a ajuns să fie mai admirat decât un părinte înţelept. Nimic nu e întâmplător pe lume, meritele nu sunt niciodată apreciate la adevărata lor valoare. Dedal, îndurerat, a zburat mai departe şi a aterizat în Sicilia. Unde Minos a plecat să-l caute ca să se răzbune ... Dar mă opresc aici, cum spuneam, legendele nu se termină niciodată.  
 
Revenim în epoca modernă. Pe la sfârşitul secolului XIX, arheologul german Heinrich Schliemann a descoperit pe rând locaţiile Troiei şi ale reşedinţei lui Agamemnon din Micene, folosind exclusiv indicaţiile lui Homer din Iliada şi Odiseea. Un arheolog englez, Arthur Evans, invidios pe succesele lui Schliemann, a folosit metode similare şi pe la 1900, pornind de la legenda lui Minos, a început să facă săpături la 5 kilometri de Heraklion. Aşa a apărut la suprafaţă palatul din Knossos, unul din cele mai celebre situri arheologice din lume. Pornind de la vestigiile palatului şi artefactele găsite, Evans a considerat că acestea aparţin unei civilizaţii pe care a botezat-o minoică. Altfel spus, era chiar palatul lui Minos. Un palat imens, având 1300 camere, construit pe la 2000 I Hr şi reconstruit pe la 1700 I Hr, în urma unui cutremur.  
 
Ceea ce face situl unic în lume este modul de refacere aplicat de Evans. Acesta şi-a folosit imaginaţia pentru a completa lipsurile (lucru condamnat de alţi arheologi) şi a apelat la pictori pentru a reface frescele. Ca urmare, palatul este vizitat zilnic de mii de turişti, care îşi pot da seama mult mai bine cum arătau construcţiile în vremea aceea. Personal nu-l condamn pe Evans. Imaginaţi-vă cum ar arăta ruinele de la Histria reconstruite parţial, cu fresce viu colorate pe pereţi şi ce atracţie ar fi asta pentru turismul românesc.  
 
Am făcut ultima excursie la Santorini, o insulă aflată la 100 kilometri nord de Creta. Dacă mergeţi în Creta, nici să nu vă gândiţi să nu ajungeţi şi la Santorini!  
 
Legenda nr. 7  
 
Povestea insulei este cel puţin la fel de tulburătoare. Se spune că mai mult decât Creta, insula este primul leagăn al unei civilizaţii din întreaga lume. În vechime i se spunea Thera, lucru cât se poate de semnificativ. De fapt, nimic nu e întâmplător pe lume. Atlantida îl are drept naş pe Platon, acesta o situase în Oceanul Atlantic, de unde şi numele. Dar, după unele teorii, vechea Atlantidă era insula Thera, un pământ bogat, prosper, puternic, civilizat, care a dispărut în ape în urma unui cutremur devastator. Există dovezi puternice în favoarea teoriei. Thera împreună cu aliaţii din Creta controlau tot comerţul din Mediterană, de aici bogăţia. În Santorini, ca şi în Creta, au fost găsite vestigii şi artefacte ce dovedeau existenţa unei străvechi civilizaţii. Ultima parte, dezastrul, este şi ea adevărată. Thera era o insulă vulcanică, iar vulcanul a erupt pe la 1500 Î Hr, provocând mari cutremure în întreaga regiune şi un tsunami cu valuri de 200 m înălţime, care au măturat toată coasta de nord a Cretei. Este în mod unanim considerată cea mai puternică erupţie vulcanică din toată istoria cunoscută a omenirii. În urma dezastrului, o bună parte a insulei s-a scufundat. Forma actuală a insulei reflectă atât de bine urmările erupţiei, încât este deja un brand, vizibil până şi pe şerveţelele şi feţele de masă.  
 
Valuri rămase de pe vremea tsunami-ului din 1500 Î Hr ne-au însoţit pe drumul spre şi de la Santorini, astfel încât jumătate din pasagerii ferry-boat-ului s-au simţit rău. Printre ei, mărturisesc cu ruşine, m-am aflat şi eu. Cu ruşine pentru că sunt fiu de marinar. Dar, ca şi ploaia de la Peştera lui Zeus, impresiile urâte mi s-au şters din memorie, au rămas doar amintirile, motive de amuzament.  
 
Astăzi, Santorini este un punct de mare atracţie pentru turişti. Casele viu colorate, aşezate pitoresc pe coastele abrupte, ţi se întipăresc în minte pentru totdeauna. Pe terasele însorite poţi comanda o mare varietate de caracatiţe, preparate în modalităţi neîntâlnite până atunci. La tarabe găseşti cel mai bun fistic, dar şi băuturi locale, din care trebuie ne-a-pă-rat să duci acasă cadouri.  
 
Ne-au surprins acoperişurile rotunde ale multor case. Explicaţia ghidei a fost că aşezămintele religioase sunt scutite de impozit. Ca urmare, foarte mulţi şi-au declarat locuinţele drept viitoare biserici şi au dovedit asta cu forma construcţiei.  
 
Despre Creta şi Santorini ar mai fi multe de spus. La Phaistos, un alt sit arheologic din Creta, a fost găsit un disc cu o scriere sub formă de hieroglife, probabil cea mai veche din Europa, nedescifrată nici până azi.  
 
El Greco, celebrul pictor spaniol, s-a născut la Heraklion, în Creta, unde a învăţat să picteze în stil bizantin. Numele lui real era Domenikos Theotokopoulos.  
 
Se pot face excursii în diverse locuri cu peisaje, clădiri şi biserici frumoase şi interesante: Rethimnon, Agios Nikolaos, Chania, Spinalonga, Gramvousa.  
 
Dar pentru a le vedea pe toate ne-ar fi trebuit multe săptămâni. Aşa încât eu, Leni şi colegii mei vă spunem “La revedere!” până la viitoarea excursie.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Creta, insula legendelor / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1345, Anul IV, 06 septembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!