Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Dan H. Popescu         Publicat în: Ediţia nr. 2093 din 23 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Dan H. POPESCU - ROMÂNIA & SUPUŞII MAJESTĂŢII SALE – „ON NE FAIT PAS DE ROMANS ICI...”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Prezentul eseu/studiu, „On ne fait pas de romans ici..." - tradus liber „Aici nu prea se scriu romane...", recte aici în România -, face parte dintr-un proiect intitulat „România & Supuşii Majestăţii Sale”. Ne propunem să evidenţiem imagini ale României din anii '30, aşa cum apar ele în textele unor autori britanici de ficţiune şi non-ficţiune, care au călătorit sau chiar au locuit în ţara noastră la vremea aceea.  
"On nefait pas de romans ici..." este dedicat lui Edward Morgan Forster, celebrul romancier al epocii post-victoriene, care a ajuns pe meleagurile noastre în 1932, petrecând aici trei săptămâni, dar nu a lăsat aproape nici o urmă textuală, cu excepţia celor menţionate în articol. Alţi călători au fost mai productivi, ei fiind autorii unor cărţi de referinţă, nu întotdeauna măgulitoare la adresa realităţilor româneşti. Vom încerca deci, pe bază de documente, să surprindem ineditul confruntării lor cu aceste realităţi.  
Conf.Univ. Dr. Dan Horaţiu Popescu  
-----------------------------------  
 
 
„26 ianuarie 1923  
The Criterion,  
9 Clarence Gate Gdns  
Dragă Randall,  
 
Îţi mulţumesc pentru scrisoarea ta din 19 ianuarie. Ai avut perfectă dreptate când te-ai gândit că ceea ce mă interesa era o traducere a unei selecţii de scrisori, deşi am sperat că îmi vei putea furniza câteva informaţii cu caracter explicativ – mai mult sau mai puţin, cât ai fi crezut de cuviinţă –, în beneficiul majorităţii cititorilor englezi, care probabil că nu sunt familiarizaţi, nu doar cu Madame Gontard dar nici măcar cu Hölderlin. Aşa că aştept să îţi apară articolul în Fortnightly şi sper că o să ajung şi eu să văd fie textul german, fie traducerea unora dintre scrisori. Dar, orice ar fi, dă-i înainte cu articolul pentru Fortnightly şi publică-l întâi pe acela.  
 
Am auzit de poemele, inspirate de război, ale lui George şi desigur că sunt interesat să văd un specimen. Am una din cărţile lui, (dar nu aceea) pe care mărturisesc că încă nu am apucat să arunc o privire.  
Îmi pare rău să aud că ai fost bolnav şi sper că scrisoarea ta e un semn că te simţi mai bine. (...)  
 
Cu multe mulţumiri,  
Al tău sincer,  
T.S. Eliot”  
 
***  
 
Cel căruia T.S. Eliot îi scria, solicitându-i colaborări, era la vremea aceea secretar al legaţiei britanice de pe lângă Sfântul Scaun şi contribuia regulat, cu cronici şi recenzii despre scriitorii germani, atât la The Criterion cât şi la Times Literary Supplement. Iar acel „George” la care se face referire nu era nimeni altul decât Stefan George.  
 
Alec Randall, sau Sir Alec Randall, cum apare în prima notă de subsol a acestui text din The Letters of T.S. Eliot Volume 2: 1923-1925/ Scrisorile lui T.S. Eliot Volumul 2, îi sugerase poetului publicarea, în traducere, a câtorva poeme de George, poeme care însă nu au mai apărut niciodată în Criterion. Ca de altfel nici scrisorile de dragoste ale lui Suzette Gontard, iubita şi muza lui Hölderlin, scrisori pentru care Randall obţinuse drepturile de publicare în limba engleză.  
 
În aceeaşi primă notă ni se spune că Sir Alec Randal şi-ar fi încheiat cariera diplomatică în Danemarca, funcţionând ca ambasador al Marii Britanii între anii 1947 şi 1952. Şi totuşi, la 12 decembrie 1956 îl găsim pe lista cu membrii comisiei pregătitoare a Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, exprimându-se, conform procesului verbal, în asentimentul colegilor atunci când propune ca viitorul secretar executiv să fie remunerat la fel ca sub-secretarii ONU, dată fiind similaritatea de funcţii şi responsabilităţi. Alte intervenţii, la şedinţele ulterioare, denotă diplomatul de carieră capabil să înregistreze cele mai fine nuanţe şi detalii, de la execuţia bugetară până la sub-paragrafele indicând limitele atribuţiilor agenţiei şi ale funcţionarilor ei, sau idiosincraziile generate de locaţia acesteia, recte New York.  
 
O altă etapă interesantă a carierei sale, după Roma, se consumase într-o Europă încă a Vârstei de Aur căci, la puţin timp după vacanţa de Paşti a anului 1931, deja abilul diplomat fusese transferat de către Foreign Office la Bucureşti, ca Prim Secretar al Legaţiei Britanice de acolo. Probabil cu un salariu de 1000 de lire sterline pe an, plus alte drepturi aferente – alocaţii de chirie, de călătorie, sau chiar pentru vorbirea fluentă a unor limbi străine (mai puţin franceza!), alocaţii pentru haine, etc. În mod cert Bucureştiul nu i-a făcut o primă impresie favorabilă, mai ales că venea de la Vatican, dar, explorând frumuseţile rurale „în pofida drumurilor atroce”[1], Sir Alec Randall şi familia sa au ajuns să îndrăgească România. Iar după ce şi-au găsit o locuinţă potrivită, au început să-şi invite aici prietenii din Marea Britanie. „Erau ani fericiţi”, îşi aminteşte Randall, iar unul dintre prietenii care au dat curs invitaţiei a fost Edward Morgan Forster.  
 
***  
 
„23 ianuarie 1923  
Londra  
Dragă Forster,  
 
Sper că îţi aduci aminte că atunci când ne-am întâlnit la Rodmell am reuşit să extrag de la tine promisiunea – care nădăjduiesc că nu a fost una reticentă – a unei colaborări anul acesta la Criterion. A sosit acum timpul când trebuie să-mi dau osteneala ca să te fac să onorezi acea promisiune. Sper ca solicitarea mea să nu fi făcut o aşa de palidă impresie asupra ta încât să fi fost total obliterată de scurgerea timpului şi mai sper că ai ceva material la îndemână pe care să fii dispus să mi-l dai. Este pentru numărul care va apărea în iulie; sunt nerăbdător să îl am cu precădere pentru acel număr, întrucât mi-am dorit să am plăcerea de a te include în primul volum al revistei.  
 
Orice material de la tine, în cadrul obiectivelor generale şi elastice ale lui Criterion, este binevenit; dar vreau să subliniez faptul că încă nu am cerut nimănui altcuiva o povestire sau o schiţă pentru acel număr şi că ne-am dori să avem una (sau două) povestiri sau schiţe în fiecare număr. Dar, de asemenea, mi-ar plăcea foarte mult să avem ceva din materialul tău despre India.  
 
Nu ştiu dacă ai văzut vreun număr din Criterion. Dacă nu, o să-ţi trimit un exemplar din numărul 2. Voi folosi un material fermecător, scris de Virginia, pentru numărul 3, care va apărea în Aprilie.  
Nu pot decât să adaug că, ori de câte ori se va întâmpla să fii în oraş, dar mai ales dacă vei fi în oraş la sfârşit de săptămână, mi-ar face mare plăcere să mă bucur de oportunitatea de a te revedea.  
 
Al tău sincer,  
[T.S.E.]”  
 
***  
 
După cum se vede, T. S. Eliot îi scrisese, tot în ianuarie 1923, şi lui Forster, fiind la curent cu lucrul acestuia la romanul bazat pe experienţa indiană. Cât despre „materialul fermecător” aparţinând, desigur, Virginiei Woolf, el se intitula „In the Orchard” şi avea, probabil, ca sursă de inspiraţie, pentru atmosferă, celebra grădină/ceainărie din Grantchester – o mică localitate de lângă Cambridge. Acolo, membrii Grupului Grantchester, iar unii dintre ei şi ai Grupului Bloomsbury – pe orbita cărora Forster evolua –, obişnuiau să îşi ţină mai mult sau mai puţin idilicele agape.  
 
Cei doi colaboratori la Criterion, scriitorul deja celebru şi tânărul diplomat, Forster şi Randall, aveau să se cunoască în 1924, când familia Randall a decis să se stabilească în Weybridge, astăzi o localitate suburbană a Londrei, situată la gura de vărsare a râului Wey în Tamisa.[2] Forster, a cărui mamă avea o casă în Weybridge şi unde între 1908 şi 1910 el lucrase la Howards End, i-a dăruit lui Randall un exemplar din romanul Călătorie în India, care tocmai apăruse. La Weybridge, copiii Randall au luat parte la punerea în scenă, cu ajutorul unei învăţătoare a cărei abilitate pedagogică Forster o admira, a unei piese de origine franţuzească[3] despre naşterea Mântuitorului. Cei doi Forster, fiul şi mama, au apreciat piesa şi pe copiii care, de altfel, erau încântaţi să o viziteze pe doamna Forster, vizitele continuând şi după mutarea ei la Abinger Hammer.  
 
Forster avea aproape toate romanele publicate în 1924. Nu multe, doar cinci în timpul vieţii, două dintre ele – A Room with a View/Cameră cu vedere şi Where Angels Fear to Tread/Unde îngerii se tem să păşească –, vădind, în opinia lui Randal, „o admirabilă înţelegere a Italiei şi a italienilor”. Un motiv în plus ca, în 1926, pe când se afla la Roma, să îl invite pe Forster să îi facă o vizită, invitaţie declinată de romancier din cauză că, în Italia lui Mussolini, libertatea de exprimare era din ce în ce mai îngrădită. În 1931 însă, Forster, sau „Unchiul Morgan”[4], cum îi spuneau copiii Randall, dornic să-şi revadă prietenii, accepta să vină în România unde, încă, mai „erau ani fericiţi”.  
 
*  
 
În drum spre Bucureşti, Forster se întâlneşte cu Randall la Budapesta pe 28 mai 1932. Randall aranjase să însoţească un curier diplomatic care venea săptămânal de la Istanbul. În weekend, cei doi se delectează cu priveliştile capitalei Ungariei, vizitează cetatea Budei şi Insula Margareta, asistă şi la o demonstraţie de protest împotriva consecinţelor Tratatului de la Trianon. Morgan este contrariat. Randall trebuie să revină la bază, însă Morgan doreşte să mai întârzie spre a mai explora câte ceva din frumuseţile Transilvaniei. Este pus în legătură cu consulul britanic de la Cluj, dar când se înmânează telegrama pentru acesta, funcţionarul refuză să o preia până când numele de „Koloszvar” – după cum se vede, greşit reţinut şi în evocare, este de fapt Kolozsvár –, va fi înlocuit cu numele românesc.  
 
Până în data de 3 iunie, când este întâmpinat la gara din Bucureşti de Randall şi de soţia acestuia, Morgan hălăduieşte prin Transilvania, pe urmele flautistului fermecat din Hamelin, pe care crede că le-a detectat la Sibiu. Copiii blonzi cu ochi albaştri, cu aspect curat şi prietenos, dar puţin cam placizi, copiii ademeniţi de flautul fermecat se regăsesc pe străzile şi uliţele Hermannstadt-ului, unde în timp se transformă în bărbaţi cu umeri masivi. Este una din imaginile desprinse din textul publicat în The Spectator pe 25 iunie, după ce părăsise deja România. Cea mai puternică imagine rămâne însă aceea a lucarnelor, a căror formă aparte i-a inspirat şi titlul articolului, „Ochii Sibiului”:  
 
„... stând în încântătoarea lui piaţă m-am gândit – ei bine, nu mi-a venit nimic potrivit în gând, căci de obicei nu-ţi vine aşa ceva atunci când vizitezi un oraş – doar că era o piaţă încântătoare, şi ceea ce m-a impresionat au fost deschizăturile alungite în formă de ochi din acoperişurile caselor. Era ca şi cum ţiglele grele de un roşu închis s-ar fi despărţit pentru a clipi, iar acest joc al imaginaţiei poate fi dovedit pentru că a) deschizăturile aveau întocmai forma unui ochi – de-asta nu aveam nici un dubiu b) în centrul fiecăreia era o fereastră semănând cu retina c) un porumbel cu o meticulozitate tipic germană se aşeza des pe fereastră, uitându-se încoace şi încolo, jucând rolul pupilei. Se mai întâmpla ca porumbeii să exagereze cu rolul, alegându-se câte doi, creând impresia de privire chiorâşă.”[5]  
 
Specificul transilvănean se doreşte a fi surprins, dat fiind că despre nemţii din Transilvania se spune că sunt mai nemţi decât cei din Germania, ungurii de acolo pretind că sunt cei autentici, iar românii de acolo îi privesc de sus pe cei din Vechiul Regat. Este, în opinia lui Morgan, o ţară-mozaic, nu una a nuanţelor delicate. Armonizarea între satele cu biserici fortificate şi cele cu verande albastre şi primitoare o face natura – „aceiaşi copaci, aceleaşi flori şi acelaşi noroi”.  
 
O notă de melancolie, împletită cu nostalgia după diverse Epoci de Aur – una chezaro-crăiască şi o alta victoriană târzie –, domină paragraful final: „De pe acum era după-amiaza târziu. Totul era ordonat şi nemţesc.[6] Meterezele fuseseră transformate în promenadă – pe care o orchestră de coarde interpreta Johann Strauss cu un şarm şi o demnitate pe care orchestrele englezeşti şi le-au pierdut pentru totdeauna.”  
 
***  
 
Ciocârlia era piesa de rezistenţă a lui Grigoraş Dinicu, preluată de Jascha Heifetz, care o interpreta la bis-uri. Violonişti de o asemenea proeminenţă treceau de obicei să-l vadă pe Dinicu atunci când se aflau în Bucureşti. „Un ţigan dintr-o bucată”, cum îl caracterizează Sir Alec Randall, Dinicu ar fi putut să facă o strălucită carieră ca interpret de muzică clasică dar, după cum i se mărturisise Primului Secretar al Legaţiei la una din petrecerile organizate acolo, el şi orchestra lui aveau prea multe guri, citeşte „neamuri”, de hrănit.  
 
Grigoraş Dinicu, cu care Morgan a făcut cunoştinţă chiar din prima zi a sosirii sale în Bucureşti, a fost, de bună seamă, una din figurile pitoreşti de care capitala României nu ducea lipsă în anii aceia. Astfel, lui Morgan i-a atras atenţia un membru al familiei Nabokov– un fost guvernator al Curlandiei, dar şi de Kursk, silit să se refugieze din Rusia din cauza bolşevicilor, de care totuşi nu se plângea niciodată. Nu ştim ce legătură, ce neam o fi fost cu celebrul Vladimir şi pe care ramură din arborele genealogic. Randall şi-l aminteşte ca având o frumoasă voce de bas şi lucrând, spre a-şi întreţine familia, pe post de casier într-o tutungerie. Surse virtuale ni-l prezintă însă ca făcând afaceri cu maşini.  
 
La dineul oferit de PEN-clubul român, Morgan a fost oaspetele de onoare. Ca şi PEN-clubul, Ministerul Român de Externe fusese înştiinţat că un distins scriitor englez vizita România, şi a reacţionat într-un mod pe care romancierul „l-a găsit agreabil”. O formulare asupra căreia vom reveni, întrucât Randall însuşi se îndoia că vreunul dintre cei prezenţi citiseră ceva din operele lui Forster. Engleza era încă o Cenuşăreasă la facultăţile de litere, nu exista de fapt nici o Catedră de Engleză la universitate, prosperau în schimb cele de franceză, italiană şi germană. Consiliul Britanic nu era reprezentat în România. Engleza preşedintelui PEN-clubului român, altfel un om foarte amabil, era rudimentară, culeasă de prin cataloagele Hardy – nu Thomas Hardy, ci faimoşii fraţi Hardy, producători de ustensile de pescuit. Preşedintele era (oare cine?), ca să-l cităm din nou pe Sir Alec Randall, un „undiţar pasionat”, folosind, ca majoritatea românilor şcoliţi, franceza ca a doua limbă.  
 
S-a perfectat şi o vizită la Doftana, după o recepţie într-un orăşel pitoresc nu departe de capitală, recepţie care începuse cu tradiţionala cafea turcească şi dulceaţa din petale de trandafir. Au urmat felii de şuncă prăjită, păhărele de ţuică, un prânz săţios, o siestă pe la diverse locuinţe private, un dans tradiţional şi, în timp ce oaspeţii îşi luau rămas bun, ba chiar începuseră să se îndepărteze, luând-o înspre celebra închisoare, s-a intonat Marseieza, din pricini, pentru Randall, absolut oculte. La Doftana, unde sentimentul a fost că totul era aranjat, cei mai mulţi dintre prizonieri munceau cu sârg. Hrana şi igiena păreau adecvate, celulele de recluziune cam deprimante, inclusiv pentru Morgan, preocupat de reforma penitenciarelor în buna tradiţie britanică inaugurată de Dickens, dacă ar fi să ne gândim doar la câteva din observaţiile acestuia din Note de călătorie în America.  
 
O familie Brâncoveanu[7], cu o atitudine paternalistă faţă de problemele sociale ale ţării, se număra printre preferaţii scriitorului. Copiii Brâncoveanu erau cam de aceeaşi vârstă cu copiii lui sir Alec şi, vecini fiind, oportunităţile de joacă sau de cină luată în comun erau numeroase. În astfel de împrejurări, Randall nu se minuna că Morgan prefera compania tânărului profesor de franceză al copiilor. O ocazie pentru scriitor, crede diplomatul, de a împărtăşi dintr-o experienţă asemănătoare când, proaspăt licenţiat la Cambridge, fusese angajat ca profesor de engleză pentru copiii contesei Elizabeth von Arnim.[8]  
 
***  
 
Poate că episodul cel mai pitoresc din această experienţă românească a avut loc într-una din expediţiile cu maşina în zona subcarpatică. Familia Randall avea o căsuţa la ţară, nu departe de Predeal, iar în zilele petrecute acolo îşi făceau cumpărăturile la Braşov, admirând în drum spontaneitatea şi naturaleţea ţăranilor, frumuseţea costumelor populare, purtate mai tot timpul, nu doar duminicile la horă. O observaţie pertinentă, astăzi cu reverberaţii semnificative, a lui Randall a fost că „ţăranii nu performau ca să atragă turiştii”. Fireşte, în zilele de sărbătoare, se purtau costume cu modele mai elaborate. Morgan şi-a manifestat dorinţa de a achiziţiona un şorţ pentru mama lui şi, după negocieri prelungite, s-au îndreptat spre Bran pentru a lua picnic-ul acolo.  
 
„La intrarea în sat, soţia mea, rememorează Randall întâmplarea, care conducea foarte încet, de altfel, a claxonat ca să-l avertizeze pe un ţăran care mergea alături de o căruţă trasă de un cal. În loc să se dea la o parte, el a păşit drept în faţa maşinii, fiind trântit la pământ. Morgan şi cu mine ne-am dat jos să vedem dacă era rănit. Se ridicase deja şi în mod cert nu păţise nimic; a acceptat cu plăcere paharul de vin pe care i l-am oferit. Ne-am întors la maşină, doar ca să realizăm că drumul ne era barat de un grup de femei care ţipau, acuzându-ne că l-am rănit pe fratele (tatăl, vărul, unchiul, etc) lor şi că trebuie să le oferim o compensaţie.”  
 
Vă sună cunoscut? E în spiritul ospitalităţii româneşti din anii ’30? Sau mai degrabă pare o scenă de după 1989? Revenind la familia Randall şi la oaspetele ei, pretenţiile exprimate la început se cifrau la 10000 de lei, cam 12 lire sterline, sumă pe care diplomatul nu o avea asupra lui. Şi-a adus aminte de alte istorii asemănătoare, într-una din ele un prieten ţinîndu-se bine şi scăpând cu mult mai puţin pentru accidentarea unui porc pe care ţăranii îl mânaseră intenţionat în faţa maşinii. S-a avansat ideea elaborării unui proces verbal, care să detalieze accidentul şi să fie semnat de ambele părţi, lucru refuzat cu multă hotărâre. Pentru că gluma se îngroşa, Sir Alec Randall s-a întors o jumătate de milă pe jos, spre a solicita ajutorul jandarmilor. Între timp Morgan ajunsese cu negocierile la 100 de lei, sumă la care omul, ce şchiopăta de fapt de vreo câţiva ani, era dispus să se limiteze, dar nu era destul ca să închidă gura neamurilor. La somaţia jandarmului de a returna banii, presupusul accidentat a luat-o pur şi simplu la goană. „Transilvănenii ăştia sunt oameni răi”, a concluzionat jandarmul – de loc din Dobrogea –, nevrând să accepte ca răsplată pentru intervenţia sa decât un „mic pachet de ţigări” (sic!).  
 
Un episod cu siguranţă mai palpitant decât dineul la PEN-clubul român. Dar care nu apare nicăieri în scrierile lui Forster. Singurul text care redă câte un pic din aventura românească este cel menţionat deja, „Ochii Sibiului”, apărut la câteva zile după plecarea din România. Sir Alec Randall îşi aminteşte că l-a întrebat la un moment dat pe Morgan de ce nu a mai scris nimic altceva, iar acesta i-a răspuns că a făcut-o, dar în scrisorile către mama sa (nepublicate la momentul evocării lui Randall, în 1969). Rămâne la latitudinea cercetătorilor să exploreze şi, date fiind biografia lui Forster şi contextul Epocii noastre de Aur interbelice, să psihanalizeze matrici stilistice individuale şi colective.  
 
Există totuşi o scrisoare, cam din aceeaşi perioadă, adresată de Forster lui Brian Walter Fagan, editor, în care romancierul face câteva consideraţii cu privire la „modul agreabil” în care a fost primit: „Nimeni nu auzise că am scris romane şi, când am făcut această menţiune, mi s-a atras atenţia, pe un ton prietenos dar cu voce joasă, să păstrez tăcerea. «On ne fait pas de romans ici... En effet, on les fait mais... Cher monsieur, vous n’étes pas par hasard professeur?» Aşa că le-am spus că sunt profesor la Cambridge, contând pe faptul că Q[9] n-o să ajungă niciodată pe meleagurile astea. Dacă totuşi ajunge, n-o să-i fie moale.  
 
Al tău sincer,  
E.M. Forster”  
 
-------------------------------------------  
[1] Conform „Forster in Rumania”, articolul cu caracter evocator semnat de Sir Alec Randall şi inclus în volumul editat de Oliver Stallybrass, Aspects of E. M. Forster: essays and recollections written for his 90th birthday, Jan. 1, 1969, Harcourt Brace & Co, 1969.  
[2] Printre rezidenţii faimoşi din Weybridge s-au numărat Jacqueline Bisset, John Lenon, Ringo Star, Tom Jones, Cliff Richards ş.a.  
[3] Piesa avea să fie reluată la Bucureşti, în locuinţa Randall, restul distribuţei fiind asigurat de câţiva prieteni.  
[4] Nu doar copiii i se adresau aşa. Randall însuşi, în evocarea sa, preferă al doilea prenume atunci când se referă la Forster. Primul prenume oficial al scriitorului era Henry, dar la botez a fost înregistrat ca Edward din greşeală. Cum Edward fusese şi prenumele tatălui, scriitorul a rămas Morgan pentru cei apropiaţi.  
[5] Textul a fost tradus în româneşte de Eugen Gergely, în Saeculum, nr. 1, 2004, Sibiu. Iar cel care i l-a semnalat, prin anii ’90, furnizându-i şi o xerocopie, a fost John Drew, lector al Consiliului Britanic şi cercetător al operei lui Forster.  
[6] În engleză, în original: „All was still tidy and Teuton.” Eugen Gergely a preferat să înlocuiască „Teuton” cu „nemţesc”, dar aşa nu prea se mai aude sunetul cavaleriei.  
[7] Desigur nu genuine, întrucât la momentul acela urmaşi direcţi ai marelui voievod pe linie bărbătească nu mai existau, aşa-zişii Brâncoveni purtau numele ca rezultat al unei adopţii.  
[8] Scriitoare ea însăşi, australiancă de origine şi rudă cu Katherine Mansfield, Elizabeth Beauchamp se măritase cu contele Henning von Arnim, stabilindu-se la Naissehande – astăzi în Polonia.  
[9] Sir Arthur Quiller Couch, profesor de literatură engleză la Cambridge.  
-------------------------------  
Dan H. POPESCU  
Oradea, 15 septembrie 2016  
 
Referinţă Bibliografică:
Dan H. POPESCU - ROMÂNIA & SUPUŞII MAJESTĂŢII SALE – „ON NE FAIT PAS DE ROMANS ICI...” / Dan H. Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2093, Anul VI, 23 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dan H. Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan H. Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!