Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Navetistele
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NAVETISTELE 
  
Valentin hotărâse, în cele din urmă, după îndelungate deliberări cu sine însuşi, să urmeze recomandarea lui Oreag şi să urce în următoarea sâmbătă la cabană. Cine ştie? Poate avea dreptate individul: că şeful său era mult mai uşor abordabil acolo, la una mică, la o şuetă, căci, vorba aceea, oameni erau cu toţii. 
  
La sfârşit de săptămână, Valentin obişnuia să plece acasă, la Lugoj, unde îşi ducea rufăria la spălat, mai procura una – alta şi lua aer de oraş, cum obişnuia să spună. Tot aici se întâlnea cu Olimpia, când aceasta catadicsea să vină de la Bucureşti. Se reîntorcea duminică seara sau, mai nou, luni dimineaţa, de când se băgaseră autobuze pe ruta Lugoj – Umileni. Se zvonea că în primăvara următoare drumul se va asfalta, dar, până una-alta, el era atât de desfundat de tractoarele cu buşteni căraţi din amonte, încât autobaza din Lugoj repartiza pe această rută cele mai nenorocite autobuze din parc, de fapt, nişte camioane carosate, sau nişte dube, cum li se zicea în limbaj obişnuit. Până la apariţia acestora, singura modalitate de acces a călătorilor către sau dinspre Umileni era decovilul Fabricii de fier, dotat, pe lângă vagoanele de transportat marfă, şi cu câteva de clasă, cum erau numite de localnici vagoanele minuscule pentru pasageri. 
  
Drumul până la cabană, i se spusese, îi va lua trei – patru ore de mers pe jos, nu, nu era sfătuit să urce cu bicicleta, cum voise iniţial, fiindcă, dacă până la Gosta, unde se aflau bărăcile forestierilor, el mai era cum era, mai sus îi era imposibil să răzbească altfel decât pe picioarele lui şi încălţat cu cizme de cauciuc. Bine ar fi fost însă ca de la Gosta să apuce pe o scurtătură, potecă marcată, care, deşi mai abruptă, îl scotea fain – frumos la Dâmpu fără să mai calce prin noroi. 
  
Se nimerise a fi o zi splendidă de octombrie, pădurea strălucea într-o multitudine de culori, de la galbenul pal, până la roşul intens al anumitor copaci, care se iveau pe alocuri aidoma unor vâlvătăi de foc. De-o parte drumul era flancat de munte, de pe versantul stâncos şi abrupt al acestuia înclinându-se arbuşti cu ramurile dedesubt sfâşiate de vehiculele în trecere. De cealaltă parte a drumului curgea printre bolovani uriaşi, năruiţi din înălţimi, un pârâu, poluat în răstimpuri de reziduurile exploatării forestiere din amonte. 
  
Ultimele camioane încărcate cu buşteni se grăbeau spre destinaţia lor, pentru ca şoferii să se bucure cât mai devreme de repaosul duminical. Valentin, obosit deja de drum, întâlnise vreo două în calea sa. Veneau periculos de repede la vale, vuind îndelung din sirene înainte de curbele mai strânse, Valentin abia putându-se feri dinaintea lor, lipindu-se de stânci. Un şofer găsise de cuviinţă, arătându-i un deget în poziţie erectă, să-l admonesteze din mers: 
  
„Ce cauţi pe-aici, bă, căcat cu ochi ce eşti? Ai venit la cules bureţi? Firea-i a dracului să fii!... Vezi să nu pici între roţile cuiva, funcţionarule!...” 
  
Camioanele astea, care treceau periodic prin localitate, fuseseră, pânâ nu de mult, coşmarul lui Valentin. Mai multe dăscăliţe suplinitoare, navetiste zilnic la Lugoj, profitau de ele, făcând autostopul, ca să plece mai devreme acasă. Cum să mai aştepte dânsele autobuzul de ora două!? Pe la unşpe ieşeau pe poarta şcolii, lăsându-şi clasele de izbelişte, alergând într-un suflet la drum, de departe auzind claxoanele şoferilor dornici să-şi găsească pasageri. Şi înainte mai plecau ele din când în când, dar în ultimul timp parcă înnebuniseră. Nimic nu le putea ţine locului. Valentin avea impresia că îl socoteau un papă-lapte şi socoteau limbajul lui reverenţios şi tonul reţinut cu care le vorbea o dovadă de slăbiciune. Le surprinsese în cancelarie imitându-i felul deferent prin care le îndemna să nu întârzie la ore: „Fiţi bune, stimate colege, zicea una cu o voce mieunată, şi nu lăsaţi elevii să vă aştepte!” 
  
„Astea nu se grăbesc ele acasă, îl lămurea pe Valentin administratorul Lică. Astea se duc la futing, vă spun eu.” Cum de ajunsese acest cuvânt la urechile lui Lică, Valentin nu contenea să se mire. Căci, strict etimologic, scris footing în limba de origine, el însemna cu totul altceva decât voia să comunice, folosindu-l, administratorul. „Vedeţi că prin parcări, mai ales la aceea de la Izvorul lui Iepure, continua insidios Lică, e plin de camioane oprite... Ce se întâmplă prin ele, nu vă întrebaţi?” 
  
Exasperat, Valentin începuse să taie orele nefăcute. Individele lezate se repeziseră ca nişte harpii asupra lui, cerându-i socoteală. Că va vedea el, îl ameninţaseră, că o să dea de dracu, că-şi caută necazul cu lumânarea. Drept răspuns, Valentin le sancţionase, în limitele competenţei sale, şi înştiinţase Inspectoratul şcolar. Colectivul didactic se împărţise în două tabere: bătrânii, care îl susţineau pe director, şi tinerii, care îl contestau zgomotos. Relaţiile amicale cu colegii îi fuseseră compromise pe toată linia. Şi nu numai cu colegii. De pildă, un prieten din copilărie, care înainte mai că nu îi făcea sluj dacă-l întâlnea prin Lugoj, auzind că devenise directorul soţiei sale, încetase, după toată tărăşenia, să-l mai salute pe stradă, ba chiar îl auzise scuipând în urma lui. Culmea a fost că pe linie de partid venise o sesizare la comună, cum că el, Valentin, ar fi vinovat, de fapt, de toate cele întâmplate, că n-ar avea stofă de lider, că ar dovedi deprinderi tiranice, că făcea exces de autoritarism, că şi-ar fi dat pe faţă mentalitatea burgheză de a oprima oamenii muncii etc. etc. 
  
Norocul lui Valentin în cele din urmă a fost că, ştiind cum stăteau lucrurile, cei de la comună îi ţinuseră partea. Secretarul de partid, om mai în vârstă, din vechea gardă, cum îi plăcea să se prezinte, care era şi primar al comunei în acelaşi timp, Medrea pe numele său, îl potolise atunci când Valentin îi dăduse de înţeles că ar vrea să-şi dea demisia: „Toarşu, toarşu, îl bătuse el cu un aer protector pe spate, nu e o atitudine demnă de un comunist să dea bir cu fugiţii. Nici n-aţi încălzit bine scaunul pe care staţi şi vreţi să-l cedaţi altuia? Noi admitem că aţi acţionat în spiritul responsabilităţii cu care aţi fost învestit de partid. Noi credem că vom putea lămuri curând lucrurile şi că, până atunci, trebuie să acţionaţi cu aceeaşi fermitate revoluţionară ca şi până acum. Vorba cântecului: «Mereu înainte, tovarăşi!...»” 
  
Valentin nu ştia de ce Medrea îl avea la inimă, dar simţea prea bine asta, a simţit şi atunci când i se propusese, imediat după definitivat, să preia direcţiunea şcolii. Cu obligaţia să devină şi membru de partid, fireşte. Să fie primit în partid i se propusese lui Valentin încă student fiind, dar, când să-i alcătuiască ăia dosarul, au descoperit că originea lui nu e tocmai sănătoasă. Că tatăl său luptase pe frontul antisovietic, fusese cea mai importantă obiecţie. Aşa că preconizata primire de atunci n-a mai avut loc. În schimb Medrea, când el îi povestise despre cele păţite ca student, îl liniştise cu un aer bonom: „Toarşu Valentin, altă făină se macină acum la moară. Fiţi pe pace că totul va ieşi cum trebuie!” 
  
În cele din urmă, navetistele au adoptat soluţii de compromis. Astfel, una dintre ele a decis de azi pe mâine să se mărite cu un localnic neamţ, holtei bătrân, Danzinger pe numele său, pe care l-a obligat apoi să depună cerere de emigrare în Germania. Proaspăta doamnă Danzinger ar fi ajuns la concluzia că nu mai era de trăit în România, că i s-ar pune beţe în roate, urmărindu-se compromiterea carierei sale, ea tocmai pregătindu-şi o admitere la doctorat. Bineînţeles, în cererea de emigrare nu s-a exprimat atât de explicit. 
  
Două navetiste au hotărât să îşi rezerve locuri la internat, pentru a rămâne uneori peste noapte, când programul le era mai încărcat, în localitate. Dar au intrat în curând, urmare a unor pretenţii exagerate, în conflict cu adminstratorul internatului, Gherghina, pe care, în toiul unei altercaţii, l-au scuiptat în obraz. Administratorul, nu s-a lăsat mai prejos şi le-a proiectat amândurora între ochi o scuipătură groasă, extrasă hârâit din fundul gâtlejului. Ulterior ele i-au spus lui Valentin că intenţionaseră să depună plângere le Inspectorat, dar că s-au răsgândit, pentru a nu rămâne în memoria celor de acolo drept „scuipatele de la Umileni”. 
  
S-au răzbunat însă peste puţină vreme, când i-au surprins pe nişte elevi jucându-se de-a hitleriştii. Aceştia văzuseră în ajun un film, difuzat chiar de caravana cinematografică în localitate, inspirat de evenimentele din Al Doilea Război Mondial. Copilandrii s-au apucat să imite salutul nazist, întrecându-se în reproducerea cât mai fidelă a personajelor şi gesturilor lor văzute pe ecran. Întâmplarea avusese loc în curtea internatului, amenajat în clădirea şcolii vechi, unde se mai păstra şi un atelier de instruire tehnologică. Reclamagioaicele au ţinut să atragă atenţia în sesizările lor trimise în cele patru vânturi, că la Liceul din Umileni sunt tolerate, ba chiar încurajate, obiceiuri şi practici naziste. Peste doar câteva zile, Valentin s-a trezit pe cap cu toată Securitatea din Lugoj, în frunte cu colonelul Sorocan, venită pentru elucidarea cazului. Ancheta a durat aproape o săptămână. Deşi iniţial se avusese în vedere destituirea sa, apoi doar a maistrului-instructor, în grija căruia se aflau elevii în momentul petrecerii faptelor, amândoi au scăpat în cele din urmă nevătămaţi. 
  
O altă navetistă a reclamat modul injurios în care se vorbeşte în cancelaria şcolii, dovadă a mentalităţilor retrograde necombătute de direcţiunea şcolii. De pildă, cineva, care tocmai văzuse la sârbi un meci de fotbal, ar fi spus insidios în prezenţa tuturor că scorul a fost edam - nula za Liverpoola, cu accentuarea silabei finale a ultimului cuvânt. Iar Valentin, care fusese de faţă a râs cu toată lumea laolaltă, fără să-l admonesteze pe cel ce se exprimase atât de vădit trivial, în totală contradicţie cu normele conduitei comuniste. 
  
În fine, o a cincea navetistă, profesoară de biologie, a reclamat că profesorul de educaţie fizică Stoi, profitând de faptul că ea urca treptele şcolii de la parter la etaj, ţinând în fiecare mână un ghiveci cu flori rare (că altfel i le-ar fi trântit „tumbistului” în cap, a precizat neoficial) venind din spate ar fi pipăit-o din cap până în tălpi în văzul elevilor, ea neputându-se apăra, iar directorul, complice, nu s-ar fi decis să ia imediat măsuri disciplinare împotriva acestui om odios şi imoral, care nu era la prima abatere de acest fel. Că şi pe eleve punea mâna la orele de sport, chipurile ca să le corecteze ţinuta. 
  
Deşi scăpase cu obrazul curat din toate aceste încercări, nu mică i-a fost mirarea lui Valentin când, peste vreo câteva luni, un coleg de facultate, despre care ştia că se angajase la Securitate, ca să evite trimiterea într-un colţ nenorocit de ţară, îi spusese într-o oarecare împrejurare pe şoptite: „Bă, Opriţa, bă! Ţi-m văzut, bă, dosarul. Ştii tu care. E baban rău, frate. Să nu faci, bă, vreo greşeală, căci, cu toate denunţurile, dezvăluirile şi rapoartele vârâte într-însul, zic eu, nu valorezi nici cât o ceapă degerată!...” 
  
Valentin i s-a plâns şi Olimpiei de treaba asta, dar ea a dat din mână cu lehamite. „Lasă-le dracului, i-a spus. Ori vrei să ţi le aduc să te ştergi cu ele la cur?” Apoi a adăugat: „Dar dacă tot te-ai băgat în troaca aia, înseamnă că ţi-ai asumat riscul! Ţi s-a propus să rămâi la noi. Dar nu ţi-a mirosit bine, ai vrut muncă de apostolat. Atunci, dacă apostolat ai vrut, apostolat ai! Dar te vei întoarce la vorba mea şi aici la mine, desigur, zicând, vorba lui Morandi: In ginocchio mi ritorno da te!” 
  
Referinţă Bibliografică:
Navetistele / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2019, Anul VI, 11 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!