Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Dan Floriţa Seracin         Publicat în: Ediţia nr. 1967 din 20 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Oreag şi caprele
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
OREAG ŞI CAPRELE 
  
Oreag stătea, parcă mut de uimire, pe marginea terenului de sport al şcolii şi îşi tot scărpina cu mâna stângă fruntea îmbrobonată de sudoare. În cealaltă mână ţinea racheta marca „Reghin” cu care îşi lovea în răstimpuri, pe rând, călcâiele adidaşilor cam scâlciaţi, cu dungile oblice abia distincte. Transpiraţia îi umezise tricoul în forma unui triunghi echilateral răsturnat, cu vârful în dreptul ombilicului, destul de proeminent prin materialul textil. 
  
Valentin privea turma de capre care traversa terenul, descoperind, în fine, sursa căcărezelor ce umpleau terenul de sport dimineaţa şi seara, spre disperarea profesorului de educaţie fizică, Stoi. „Tov director, îi spunea profesorul Stoi, nu se poate să faci educaţie fizică în căcat. Şi până să pun eu să se măture zi de zi terenul, trece ora. Unde mai puneţi că căcatul de pe margini, pe care nu-l mai măturăm, ar fi prea de tot, e dus zi de zi pe pantofi în clase de fetele aflate la menstruaţie, care nu pot fi obligate să facă sport, dar pe care nici de-al dracului nu le las să plece, de capul lor, în altă parte!” 
  
De puţină vreme director al şcolii, Valentin n-avea cunoştinţă de faptul că terenul, tăiat bine în deal şi nivelat, se intersecta cu fostul drum de acces al caprelor comunei spre crânguri, pe care ele nu-l uitaseră şi de la linia căruia nici în ruptul capului nu înţelegeau să se abată. Chiar dacă terenul fusese asfaltat şi marcat cu vopsea albă pentru toate felurile de jocuri ce se puteau practica aici. 
  
Uneori, spre seară, când se lăsa răcoarea, mai veneau şi alţii de prin comună să joace pe teren tenis. Profesorul Stoi îi numea „comunarzi” şi îi atrăsese nu o dată lui Valentin atenţia că unii din „comunarzii” ăştia aveau obiceiul mitocănesc, vorba lui, să bată mingea de peretele şcolii, lăsând urme urâte, pentru care în niciun caz nu el poate fi tras la răspundere. 
  
Valentin se nimerise la ora aceea pe ternul de sport, venind să aplaneze un conflict dintre administratorul Lică şi femeile de servici, care mereu i se plângeau că mai marele lor le tratează „urâcios”, că le ameninţă cu picioare în cur, să le fie cu iertare vorba asta, şi că le desface contractu, da cine era el să desfacă contracte, că de desfăcut le desface cine le-o făcut, la o adică, în niciun caz el, Lică. El să desfacă contractu lu mumă-sa, aia cu gura farfară, pe care el o moştenit-o, nu lor!... Mai ales doamna Caragea (Valentin le spunea tuturor „doamne” şi le saluta cu săru’mâna) se văita din pricina administratorului. „Cine, aia?” se arăta indignat Lică. „Aia, Cărăgiţa, de mi-o băgat ea forestieri beţi în şcoală peste noapte, când n-o venit TAF-u lor să-i ia? Aia face gură? Da ce mă interesează pe mine că rămân să petreacă ăia noaptea în frig? Eu am o răspundere aici. Nu le dau lor socoteală!... Şi când le spun să mai măture şi ele seara căcatul caprelor de pe terenul de sport, zic că aia nu a treaba lor, că nu intră în metri lor pătraţi. Şi că până dimineaţa căcatul se face oricum la loc, că caprele vin şi trec, că s-a luat el de piept cu căprarii din pricina asta, dar a fost ameninţat cu ruperea picioarelor. 
  
Valentin ştia că conflictul dintre administrator şi femeile de serviciu nu-l putea el definitiv aplana, dar măcar temporar părţile în conflict puteau să se liniştească, până când, din te miri ce, ştia deja prea bine, va izbucni mai abitir. Le ţinuse tuturor celor implicaţi un mic discurs, un fel de lecţie de dirigenţie despre armonia dintre oameni, atinsese problema şi din punctul de vedere al lui Jean Jacques Rousseau, al contractului social prin urmare, străduindu-se să se facă înţeles cât de cât. La urmă, surescitat de propriul expozeu, ieşise să ia aer în curte, adică pe terenul de sport. Aici dăduse peste Oreag şi peste încă vreo doi care băteau mingea peste plasă. 
  
Cu excepţia lui Oreag, ceilalţi „comunarzi” se cam fâstâciseră văzându-l şi se lăsaseră numaidecât de practicarea nobilului sport. Dar Oreag era ditamai şeful de cadre de la Fabrica de fier, om cu greutate, şi nu îşi socotea nicidecum statutul în comună inferior celui al directorului şcolii. Ba, dimpotrivă, era convins că se bucură de mult mai multă trecere, lucru dovedit şi de faptul că îşi îngăduia să intre pe uşa din dos în singura măcelărie a localităţii, iar când se aduceau butelii de aragaz, ale tovarăşului Oreag erau frumos lăsate la poarta fabricii, împreună cu cele ale altor notabilităţi din fabrică, şi nu distribuite la coadă, în centru, direct din camion, unde oamenii se înghesuiau şi se călcau pe picioare pentru a le obţine. 
  
De curând Oreag a primt locuinţă în blocul nou construit şi i s-au dat nu două, cum s-ar fi cuvenit, ci trei camere, una în plus pentru creaţie, fiindcă era socotit scriitor, căci el compunea toate textele brigăzii de agitaţie a Fabricii de fier, care a luat de curând locul trei pe ramură la festivalul Cântarea României. Acolo i s-a pus la dispoziţie şi telefon cu folosinţă gratuită, căruia, cică, nevastă-sa i-ar fi ridicat receptorul pentru prima oară zicând, spre hazul telefonistelor de serviciu: „Alo, aici mi-s io, acolo cine-i?” 
  
„Cred că nu inoportunăm cu prezenţa noastră aici!” se sclifosise Oreag. 
  
„Nu, desigur”, răspunsese Valentin. 
  
„În mod normal, astăzi m-aş fi dus la Dâmpu, răspunsese şeful de cadre, dar n-am dispus de suficient timp, aşa că am venit pentru un mic relaş aici, cu nişte colegi.” 
  
Colegii, indicaţi cu un gest larg, schiţaseră un salut în direcţia lui Valentin, ridicând-şi rachetele ceva mai sus de frunţile transpirate. 
  
„Nu obişnuiţi să mergeţi şi dvs. la Dâmpu?”, se interesase Oreag. 
  
Locul în cauză se numea, de fapt, Dâmbul cu fier, şi acolo fusese construită în urmă cu nişte ani o cabană, unde trăgeau notabilităţile fabricii şi ale comunei obişnuitele lor chefoane de la sfârşit de săptămână, sau urmăreau meciuri de fotbal transmise de sârbi, căci în depresiunea unde se afla localitatea ele nu se puteau nicidecum prinde. Pronunţia „Dâmpu” localnicii o adoptaseră iniţial în derâdere, după nemţi, al căror „aparat fonator” (vorba profesorului Ivănescu de la facultate) nu le permitea să zică altfel. Profesorul de matematică Bărbosu, stabilit de mai multă vreme aici, zicea că şi nemţii din partea locului preluaseră în aşa măsură în vocabularul lor cuvinte româneşti, încât creaseră un idiom unic, în care, exemplifica el, rostiri de felul „Hansi, komm und leagă capra von gardu” erau frecvente. 
  
„Nu obişnuiesc să merg, de fapt, n-am fost niciodată”, mărturisise Valentin, nebănuind că în felul acesta va provoca stupoarea interlocutorului său. Să se afle el de trei ani în localitate, ba să mai fie şi directorul şcolii acesteia, şi să nu fi urcat încă la Dâmpu?! Mândria turistică a zonei?!... 
  
Oreag se mândrea cu patriotismul său local pe unde apuca. 
  
Fusese momentul când pe terenul de sport îşi făcuse apariţia turma de capre. Trecea agale, în frunte cu un ţap uriaş, călărit de un puştan de vreo şase – şapte ani. Numaidecât atmosfera se umpluse de mirosul iute al ţapului bătrân şi lăţos, cu nişte coarne uriaşe, de muflon, de care prichindelul se ţinea pârâind printre dinţi, sugerând că s-ar afla la ghidonul unei motorete Mobra. Dând cu nasul în plasa de tenis întinsă de-a curmezişul terenului, animalele nu se impacientaseră, ci o ocoliseră cu grijă, doar câteva mai tinere săriseră cu dezinvoltură peste ea. Nimeni nu ştia ce anume, poate mirosul asfaltului nu de mult turnat, încălzit de soarele toamnei, îndemna caprele la defecare, căci majoritatea se opriseră câteva secunde din mers pentru a depune pe teren nişte mici şi dese amintiri rotunde ale trecerii lor, nepăsându-le de simandicoasa asistenţă. 
  
Căprarii bătrâni, cu care avusese de-a face Lică, nu se arătaseră de astă dată, probabil văzând de departe grupul de oameni de la marginea terenului de sport, poate chiar recunoscându-l între ei pe Oreag, cu care le venea peste mână să se întâlnească. Unii mai lucrau şi pe la fabrică, or cu şeful de cadre nu era bine nicidecum şi niciunde să te încontrezi. 
  
„Ar trebui tras aici un gard ca lumea”, rostise Oreag în cele din urmă, după ce-şi revenise din uluiala provocată de constatarea că Valentin nu urcase niciodată până atunci la Dâmpu. 
  
„Ar trebui, fusese de acord Valentin, dar bani de unde? Căci n-am la investiţii nicio leţcaie.” 
  
Nici terenul de sport nu-l construise cu bani de la buget. Norocul lui fusese că şeful de la „Metalconstruct”, firmă ce avea un punct de lucru şi pe lângă Fabrica de fier din Umileni, inginerul Achim Dărăbeu, fusese direct interesat ca feciorul şefului său de şantier să fie admis în liceul de aici. Lucru uşor de realizat, fiindcă la liceul din Umileni, Liceul din pădure, cum mai era numit, niciodată locurile repartizate nu erau ocupate din prima sesiune. Întrebat fiind ce atenţii aşteaptă în schimbul acestui serviciu, Valentin rugase atâta doar, să fie ajutat la amenajarea terenului de sport. Mens sana in corpore sano, fusese argumentul irefutabil cu care Dărăbeu se lăsase, în fine, câştigat proiectului. 
  
„Mda, convenise Oreag, cu aceasta aveţi o problemă! Dar, rostise în continuare, ţinându-şi cu un aer insidios o palmă în dreptul gurii, de parcă s-ar fi temut să nu fie înregistrat de vreo nevăzută cameră video, dacă aţi veni săptămâna viitoare la Dâmpu, unde va urca şi şeful nostru, probabil, poate îl prindeţi într-o zi bună şi vă va promite că vă va face gardul el.” 
  
Pe directorul Fabiricii de fier, Gheran, şi el nou în funcţie, Valentin îl cunoştea de oarecare vreme, dar, după ce ajunsese în înalta poziţie de conducere, acesta fusese lovit de o ciudată amnezie, ignorându-şi mai toate cunoştinţele de până atunci. 
  
Atunci se ivise şi Lică, administratorul, ţinând să-l anunţe pe Valentin că a doua zi, la cea dinâi oră, era convocat la Consiliul Popular, fiindcă fusese reclamat de doctorul Pătraşcu, şeful dispensarului local, că nu zugrăvise în toamna aceea integral sălile de clasă, cum se angajase prin planul de igienizare, sesizare pe care, doctorul nu făcuse niciun secret din asta, o depusese în scris la Sanepidul-ul judeţean, precum şi la alte organe abilitate cu cercetarea cazului. 
  
Fragment 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Oreag şi caprele / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1967, Anul VI, 20 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!