Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Mirela-Ioana Borchin,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MIRELA-IOANA BORCHIN, „APA” 
  
Cadru didactic universitar, semiotician de renume, autoare a mai multor apreciate studii şi cărţi în domeniu, Mirela-Ioana Borchin simte chemarea de a se afirma şi în literatura beletristică. Debutează cu un roman de factură clasică, „Punctul interior” (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010), care surprinde prin maturitatea concepţiei, prin siguranţa, de obicei specifică unui scriitor versat, cu care autoarea îşi înalţă edificiul epic, prin complexitatea investigării şi analizei detaliate a vieţii interioare a personajelor. Proza romancierei, este de tip obiectiv, relatarea decurge linear, naratorul, omniscient, are o largă perspectivă asupra lumii, în care integrează un personaj central puternic reliefat şi individualizat. 
  
Cu noul roman, „Apa” (Editura Mirton, Timişoara, 2016, prefaţă de Eugen Dorcescu)), perspectiva narativă se schimbă, autoarea adaptându-se tendinţei, cu precădere manifestată în proza modernă, de a relata faptele din punctul de vedere al unui personaj uniscient, subiectiv, limitat în puterea sa de a cunoaşte şi înţelege lumea, dar cu o extrem de bogată viaţă interioară, pe care autoarea o poate explora fără nicio constrângere. Naraţiunea nu se mai desfăşoară linear, ci discontinuu, ea se încheagă retrospectiv, înţesată de flashbackuri, ce par aidoma pieselor unui imens puzzle, prin potrivirea cărora cititorul este chemat să refacă aproximativ întregul. Proza Mirelei-Ioana Borchin se aliniază în multe privinţe tendinţelor postmodernismului, care propune o nouă narativitate, discontinuă, fragmentară, imprecisă, ambiguă, dacă ne referim mai ales la strania poveste de iubire a protagonistei. 
  
Acţiunea romanului este purtată pe două planuri, unul al realităţii fanice, ca să folosim un termen blagian, evocată fiind, aşa cum se arată tuturor, fără să se respecte o riguroasă linearitate, biografia personajului principal, naratoarea la persoana I, de la vârsta când, asemenea Lizucăi lui Sadoveanu, porneşte pe cont propriu să exploreze lumea, până la desăvârşita sa maturizare şi consacrare în mediul universitar. 
  
Pe un al doilea plan, întreţesut celui dintâi, evoluează povestea de iubire cu abilitate voalată a protagonistei, învăluită permanent într-o abia penetrabilă negură, şi ea evocată retrospectiv, cu momentele ştiute ale celebrelor love stories , fazele înfiripării, creşterii, apogeului şi, în cele din urmă, stingerii, prin epuizarea extraordinarei combustii sufleteşti: „Am pierdut o lume întreagă. Pe care o credeam fără sfârşit. A rămas amintirea ei. Ce ironie! De parcă eu aş fi iubit, zi şi noapte, ca să am ce-mi aminti în serile şi dimineţile reci de acum. Sau ca să am despre ce scrie. Încă o poveste despre o iubire imposibilă?” (p. 232) 
  
Interesant este că toată povestea rămâne cvasinecunoscută celorlalte personaje ale cărţii, protagoniştii ei fiind constrânşi de împovărătoare convenienţe sociale să păstreze deplină discreţie în privinţa relaţiei dintre dânşii. 
  
Iubirea e precedată de aşteptare. Aşteptarea de a purcede pe un drum cu sfârşitul niciodată întrezărit. Apropierea iubirii e pre-simţită, iar iubitul, din neant parcă ivit, e o prezenţă ambiguă, o entitate cu virtuţi de dansator, ascunzându-şi partenera în braţele „nici groase, nici subţiri”: „În felul meu te aşteptam. Aş fi vrut să mă iei de mână şi să pornim împreună pe acel drum, al cărui capăt niciodată nu l-am văzut. [...] Nu-ţi vedeam chipul, dar îţi recunoşteam braţele. Delicateţea cu care m-ai luat de mână. M-am lăsat condusă de tine. Am auzit muzica aceea şi am dansat. Cu cea mai mare seriozitate. Fără să ştie nimeni." (p. 24-25) 
  
În altă referire la momentul înfiripării dragostei, naratoarea consemnează, cu lirismul specific unei esemenea evocări, dintr-o perspectivă oarecum diferită, ivirea ei neprevăzută, bruscă, precum „ două fuioare de ceaţă răsărind dintr-un lac? Sau dintr-un râu?” (p.27) Apa se dovedeşte încă de acum a fi simbolul central al naraţiunii, izvoditoare de dragoste, element primordial în care freamătă de la începuturi viaţa. În altă secvenţă eroina trăieşte revelaţia că iubitul ei însuşi, cu privirea lui verde fosforescentă, e o zeitate acvatică, „imaginea perfectă a unui râu întrupat” (p.28), că trupul său degajă „un miros discret, de ape curgătoare” (p. 50). Iar lui i se pare că ea ar fi „o Rusalcă pe ape”, care trăieşte „în muzica trestiilor înfiorate de vânt” (p.58). Ca, mai târziu, să adauge cu gravitate de poem eminescian: „Eu nu pot iubi decât o femeie care răsare, odată cu mine, din adâncul apelor” (p. 66). 
  
Absenţa peroanei iubite e, cum altfel?, un îndelung supliciu: „mă gândeam doar cum o să rezist o săptămână fără el” (p. 28). Dar şi revederile periodice atrag după sine calvarul permanentei disimulări în faţa lumii, dictată, pare-se, de anumite cutume, consuetudini, care nu ne sunt deplin confiate: „Ies din cafenea, ţinându-se de mână. Uitându-se tot mai des unul în ochii celuilalt. Profitând de orice ocazie, să se atingă mai mult, să-şi aţâţe jarul din ochi: „– Oare ne-a văzut cineva? – Ne vede Cine trebuie, Cine ne-a adus împreună. Ce mai contează alte priviri?” (p. 35) Sau: „ «Rămânem aşa... Ne putem iubi oricât dar ne ascundem la infinit.» «E singura soluţie realistă.»” (p. 37) Despărţirile sunt şi ele devastatoare: „A câta oară pleci de lângă mine? A câta oară nu îţi cer să rămâi? Sau să mă iei cu tine?” (p. 56) 
  
E oare vinovată această iubire, încât trebuie atât de bine tăinuită? Autoarea continuă să ne lase plutind în ambiguitate. La un moment dat, face referire la eroinele unor Flaubert sau Tolstoi. Numai că între personajele scriitorilor amintiţi şi protagonista romancierei noastre sunt deosebiri esenţiale, de personalitate, de temperament, fapt de care ea e deplin conştientă („Eu, cea atât de sigură pe mine, atât de pragmatică” - p. 52 -), ceea ce o ajută în cele din urmă să evite destinul funest al celebrelor predecesoare. Imaginea de femeie puternică, fermă, voluntară, sfidând cutumele, a personajului Mirelei-Ioana Borchin, se conturează tot mai distinct pe măsura evoluţiei faptelor evocate: „Eu am creat acea explozie, care a aruncat în aer toate inhibiţiile, toate preconcepţiile, toate barierele. Eu am făcut , forţând limitele, în cele din urmă, pasul de la dragoste la intimitate” (p. 62). Sau: „m-am prăbuşit peste tine, ca un copac, smuls din rădăcini şi dus aiurea de vânt. Iar tu, izbit din senin, ai deschis ochii şi ai înţeles de ce ţi-am ieşit în faţă” (p. 79). 
  
Nu de puţine ori întâlnirile se petrec în spaţiul virtual, îndrăgostiţii scriindu-şi înflăcărate declaraţii pe tastatura computerului, văzută aidoma clapelor unui instrument muzical: „Când o să ajung acasă, o să-ţi scriu de trei ori «Te iubesc». Aşa: «Te iubesc, te iubesc, te iubesc!» N-a fost nevoie. Mă aşteptai. Simţeam de departe vibraţia acelei aşteptări. Îţi vedeam degetele, tremurându-ţi plăcut pe taste. De parcă ai fi cântat la pian.” (p. 42-43) 
  
Controversele, inerente între personalităţi puternice, nu vor întârzia şi ele să apară, reproşurile reciproce sunt consemnate în enunţuri scurte, ca şfichiurile unei (auto)flagelări: „«Vrei să fiu posesiunea ta absolută?» «De ce mă jigneşti?» «Nu suport să fiu urmărit. Nici cât negru sub unghie.» «Subconştientul tău mă alungă.» «Eşti de un egoism feroce.»” (p. 75) 
  
Atitudinea posesivă, acaparatoare a eroinei, cauza unor discuţii aprinse între îndrăgostiţi, este în cele din urmă recunoscută: „nu pot iubi cu măsură. Nu am sentimentul că îmi împart viaţa cu cei dimprejurul meu, ci cu tine. Toată ziua am fost împreună. Tu eşti în inima mea.” (p. 150) Altădată recunoaşte cu neascunsă gelozie: „Inima mi se face arici, ghem de ţepi, dacă văd o femeie în preajma ta” (p.194). Personajul e din familia eroilor camilpetrescieni, ce tind spre împlinirea la modul absolut, dăruire totală, refuzul oricărui compromis. Dragostea în concepţia ei trebuie să fie adevărată, desăvârşită, imaculată, între personaje predestinate a fi împreună, precum în filozofia vechilor inzi: „Am fugit la Catedrală. Acolo unde mă rog eu. Şi L-am rugat, plângând, să-mi dea o dragoste adevărată. Să nu mă lase să mor, fără să ştiu ce e o dragoste adevărată... [...] Eşti în afara timpului şi spaţiului. Eşti cel trimis mie...” (p. 152). 
  
În cele din urmă, inevitabilul se produce. O iubire potenţată de o asemenea combustie se autodevorează. Apar reproşuri din ce în ce mai dure. La observaţia ei că „Mă interesează tot mai puţină lume, aproape nimeni în afară de tine”, iubitul observă, sensibil panicat, că implicarea ei sentimentală depăşeşete limitele firescului: „Asta frizează patologicul. Îţi dai seama ce gust amar mi-ar lăsa? Eşti foarte posesivă.” (p. 195). Omul, aproape idolatrizat cândva, face penibilul pasul îndărăt argumentând: „Însoţirea noastră te-ar compromite!” Sau: „Te-am eliberat de o povară. Nu mai puteam continua aşa. Iartă-mă!” (p. 227). 
  
Rănită profund, eroina îşi clamează în capitolul „Sfârşitul” durerea în cuvinte sentenţioase, izvodite din fundamentala experienţă de viaţă: „Îl voi pune pe «nu» înainte de toate. Ca la orice comparaţie să dea «nu» în dreptul meu. Ca la toate greşelile, la toate geloziile, să se adauge şi lipsa mea de tact . [...] Am pierdut o lume întreagă. [...] Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult. [...] În clipa dinainte ai totul. În clipa următoare, nu mai ai nimic.” (p. 232) Şi adaugă, în cele din urmă, acestor reflecţii, cuvintele din limba lui Crevantes, care ne sună straniu în auz, asemenea ţipătului unei păsări rănite: „Ay, ay, ay, cómo me duele!...” 
  
Finalul („Autodialog XII”) aduce cu sine o superioară împăcare a eroinei cu lumea şi cu ea însăşi. Mărturisirea dramei sale într-un text literar este o formă de eliberare catharctică. Convertirea întregii poveşti de dragoste într-un epos corespunde unei aspiraţii mai vechi: „Voiam să scriu un roman de dragoste foarte bun. Un sculptor de geniu mi-a spus: «Pentru asta trebuie întâi să-l trăiţi!»” (p. 62) Iată că romanul ce s-a ivit e pe măsura pasiunii trăite. Se arată a fi o minunată formă de defulare a unor tensiuni sufleteşti abia suportabile. Iar eroii săi, proiectaţi, cu bunele şi relele lor, în lumea artei, au devenit nişte intangibile simboluri: „«Amândoi suntem intangibili. Prin raportarea la ape, ne-am creat o aură simbolică»” (p. 235). 
  
Textul Mirelei-Ioana Borchin este foarte interesant şi din punct de vedere stilistic. El este în întregime dialogat, acţiunea evoluând prin dialog, la fel ca în teatru. Aminteşte de celebrele versuri ale lui Nichita Stănescu: „Cuvintele se roteau, se roteau între noi, / înainte şi înapoi, / şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât / repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei, de la început.” („Poveste sentimentală”) 
  
Celălalt plan al romanului, întreţesut cu cel erotic, are o puternică tentă autobiografică (autobiografismul este, de asemenea, o particularitate a literaturii postmoderne). Metoda este de sorginte proustiană, diferite detalii ale realităţii imediate stimulând memoria afectivă: „Prin uşa deschisă a balconului, dau năvală căldura şi lumina de iulie. [...] O asemenea zi îmi aminteşte de Râca.” (p. 47) Sunt evocaţi cu nostalgie tatăl, mama, bunica, fratele, mătuşa Emilia, soţul, socrul, fosta învăţătoare, profesorii de la UVT ş.a., mai toţi duşi pe-o cale ne-nturnată, vorba poetului. 
  
Autoarea operează cu dezinvoltură în diferite registre narative, în cel comic, ludic, cu deosebire atunci când evocă întâmplările copilăriei sau ale primei tinereţi, dar mai ales în registrul grav, dramatc, cu nuanţe tragice uneori, de pildă, când înfăţişează moartea prematură a tatălui, într-un accident ce îl aduce pe sărmanul om într-o prelungită agonie, aproape insuportabilă pentru cei din preajmă, stârnindu-le reacţii apostatice: „M-am supărat atunci pe Dumnezeu. Cum poţi spune că ajuţi un om, luându-i părintele la 60 de ani??? Am făcut o depresie urâtă, care, prin durată, i-a speriat pe medici.” (p. 90) 
  
Memorabile sunt evocările mai multor personaje, care au exercitat o influenţă hotărâtoare asupra devenirii eroinei naratoare. Bunicul, sau Bunul John, cum i se mai spune, de pildă, e unul dintre acestea. Nevârstnica Mireluţa, după modelul său şi-a dorit să fie dascăl, „cu mult înainte de a afla că aceasta e o meserie. Eram la grădiniţă şi, în pauze, mă furişam pe sub geamurile clasei Bunicului meu, care cânta cu copiii despre Domnul Tudor sau despre Ştefan, Ştefan Domn cel Mare... Ca el voiam să fiu.”(s.a.) (p. 174). O amprentă asupra formării personalităţii personajului principal al cărţii a lăsat şi mătuşa ei, Emilia, profesoară de limba şi literatura română, în biblioteca aceesteia Buftea (porecla medelenizantă cu care era dezmierdată de tanti Mimi) lecturând pe furiş primele cărţi, după ce doar într-o săptămână a învăţat să scrie şi să citească. Tanti Mimi a însoţit-o apoi, „pe post de antrenor principal”, la toate concursurile şi olimpiadele de limba şi literatura română. Tot ea a condus-o la examenul de admitere la facultate: „Pe drum, am repetat Vasile Alecsandri. Îi ştia pastelurile pe de rost.” (p. 155) Chiar şi după ce a devenit cadru universitar, tânăra lingvistă n-a fost privată de prezenţa asiduă a mătuşii la toate conferinţele naţionale şi internaţionale de specialitate la care a participat. Scena trecerii în nefiinţă a mătuşii este de o duioşie fără seamăn: „Înainte de a muri, mi-a întins mâna: - Iubita mea, câte bucurii mi-ai făcut tu!...” (p. 156) 
  
Dintre figurile numeroşilor colegi universitari evocaţi, cu cea mai mare pregnanţă se impune aceea a Doamnei Profesoare Doina Comloşan. Autoarea povesteşte cum a fost remarcată de dânsa încă din anul I, pe când prezenta la tablă „cu creta în mână, Retorica romanului a lui Booth” La sfârşit este gratulată pentru expunerea ei cu următoarele cuvinte: „Nu terminologia contează, ci fenomenele. Şi ştii care e fenomenul acum? Că am descoperit în tine o dăscăliţă fromidabilă” (p. 166). Cu timpul, între cele două personaje se înfiripă o frumoasă prietenie, ajungând să scrie împreună un „tratat, care să vizeze formarea competenţelor de analiză lingvistică şi literară”. (p. 167) Iniţial, mai tânăra „dăscăliţă” îşi exprimă reticenţa în a se implica într-un asemenea proiect, dar Profesoara îi respinge orice obiecţie, spunând: „Nu cunosc pe cineva mai competent şi mai compatibil cu mine!” (idem) După apariţia primelor două volume ale tratatului lor, Profesoara se îmbolnăveşte de cancer, dar şi în această situaţie, ea nu se dă bătută, încât mai tânăra colegă exclamă admirativ: „Luam lecţii de viaţă de la femeia aceasta atât de puternică!” (p. 168) La înmormântarea ei mărturiseşte: „Am avut sentimentul, când am văzut-o coborâtă în mormânt, că se îngroapă o bibliotecă” (p. 166). 
  
Şi alte personaje ale romanului evoluează sub semnul destinului marcat de un implacabil tragic sfârşit. Soţul, de care naratoarea se despărţise între timp, piere într-un accident de maşină la numai 29 de ani. Deşi lasă impresia că încheiase o căsătorie de convenienţă („Nu-mi plac căsniciile lungi şi lâncede” – p. 213 - ) cu scopul de a-şi împlini în lume misiunea procreării, responsabilitate majoră de care se simte pătrunsă ca femeie („- La tine maternitatea e mai puternică decât feminitatea? [...] – Cred că da!” – p. 201 - ), la moartea tatălui copiilor ei, eroina se simte lovită şi răvăşită sufleteşte: „- Şi totuşi, spui că ai suferit cumplit la moartea lui.” (p.21) 
  
Unul din mentorii săi, profesorul Ivan Evseev, alias Unchiul Vanea, cel mai strălucit slavist al UVT, care a pus bazele predării disciplinei Semioticii la Timişoara, se stinge secerat de un necruţător cancer al laringelui în 2008. Cu moartea lui, notează cu durere în suflet naratoarea, „S-a răsfoit cartea unui OM-SIMBOL.” (p. 164) În acelaşi fatidic an, au mai trecut la cele veşnice Doina Comloşan, G.I. Tohăneanu şi Dumitru Craşoveanu. 
  
Nu mai reţin după a câta înmormântare, eroina naratoare se decide să nu mai dezbrace veştmântul cernit! 
  
Şi totuşi, aşa cum arătam, ea triumfă, depăşind, în cele din urmă, vicisitudinile vieţii. Marea iubire, singura pe care a trăit-o, nu se mai dovedeşte în final a fi o experienţă eşuată, ci un câştig. Este transfigurată artistic, convertită în literatură, înzestrată cu valoare estetică. Fostului iubit îi este recunoscătoare că i s-a oferit ca model literar: „Citindu-mă, te vezi, te recunoşti ca într-o oglindă. Cred că niciodată n-ai arătat mai bine. Niciodată n-ai fost mai împăcat cu tine, mai luminos, mai încrezător în perspectiva ta. Niciodată n-ai mirosit mai puternic a nuferi.” (p.234) 
  
Concluzia cu care îşi încheie cele narate eroina romancierei noastre este cea a unui om deplin recules după tot ce a trăit până la un moment dat, aceea că singurul adversar cu care îi rămâne să se mai confrunte este doar timpul, care, inexorabil (fugit irreparabile), „zboară, ca un glonţ spre inima mea” (p. 236). 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Mirela-Ioana Borchin, Apa / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1893, Anul VI, 07 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!