Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Roman şi Bologa
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ROMAN ŞI BOLOGA 
  
Prin anii ’50 – ’60 ai secolului revolut, doi faimoşi profesori de română îşi disputau întâietatea în urbea de pe Timiş: Liviu Roman şi Constantin Bologa. Am avut şansa „să-i prind” pe amândoi în cei patru ani petrecuţi prin liceele din oraşul natal: LBL (Liceul de Băieţi Lugoj) şi LFL (Liceul de Fete Lugoj), cum li se zicea în virtutea tradiţiei pe atunci, deşi fuseseră „mixate” între timp, rebotezate mai târziu „Coriolan Brediceanu” şi „Iulia Hasdeu”, fiindcă astfel se chemaseră în epoca interbelică. De fapt, pe vremea mea, instituţiile respective nici nu se numeau încă „licee”, ci „şcoli medii”, deoarece cuvântul „liceu” le aducea încă aminte unora dintre comuniştii radicali aflaţi la putere de învăţământul burghez. 
  
Intrat la LBL, condus pe atunci cu mână forte de directorul Bulzan, i-am avut profesori, între alţii, pe Mircea Băleanu la matematici, care mi-a fost şi diriginte, pe Gheorghe Popescu la geografie, ginerele compozitorului Ion Vidu, pe Dan Popescu la istorie, devenit, mai târziu, cetăţean de onoare al oraşului, pe Iancovici la fizică şi chimie, pe d-na Strasmutzki la biologie, pe Şaupe Leopold la rusă, pe d-na Eremia la latină ş.a.m.d. La română am avut şansa să-l am profesor pe bine-cunoscutul Liviu Roman. 
  
De fapt, îl întâlnisem ce ceva timp înainte de a mă înscrie la liceu în clasa a VIII-a (prima clasă de liceu pe atunci, ultima era clasa a XI-a), deoarece părinţii voiseră morţiş să mă dea la ore înainte de admitere. La matematică îmi fusese ales peste vară (examenul avea loc toamna) meditator Constantin Liu-Lerca, cunoscutul poet (ostracizat din câmpul literelor pe motive politice), care preda însă matematica la o şcoală generală din oraş, un om tare scrupulos în meseria lui, astfel că, meditator avându-l, îmi învineţise de câteva ori degetele cu un băţ, păstrat permanent la dispoziţie pentru atenţionarea celor ce greşeau câte o ecuaţie. La română am fost dat la Roman, în locuinţa căruia i-am întâlnit pe mai mulţi dintre viitorii mei colegi de clasă, de asemenea dornici să-şi sporească priceperea în domeniul gramaticii şi al tehnicii abordării textelor literare. 
  
Profesorul ne primea într-o cameră imensă (aşa-mi părea pe atunci) a casei sale de pe strada Titulescu, având pe un perete întreg dispuse rafturi ticsite cu un număr impresionant de cărţi. Am auzit, peste ani, că, la dorinţa profesorului Roman, acestea au fost cedate după moartea sa Bibliotecii Universităţii din Timişoara. Fapt pe care fiul său, Romulus, cu care am fost coleg de clasă, l-a regretat mai târziu, constatând că multe din volumele de valoare s-au rătăcit înainte de a apuca să fie luate în evidenţă de prestigioasa bibliotecă timişoreană. 
  
Roman ne vorbea grav cu vocea lui uşor hârâită, semn, poate, al cumplitei maladii care i-a fost fatală peste ani, divagând cu dezinvoltură pe marginea textelor literare comentate, lucru care mie îmi plăcea, fireşte, mai mult decât arida analiză gramaticală a complicatelor fragmente alese de obicei din Creangă, Hogaş sau Odobescu, renumiţi prin frazele lor arborescente. 
  
După începerea anului şcolar, în clasa a VIII-a aflându-ne, am trecut cu râvnă sub îndrumarea lui Roman la studiul literaturii vechi, gramatică nu mai făceam deloc, carenţă perpetuată până astăzi în învăţământul liceal, având în vedere mulţimea de agramaţi ce ni se adresează de la tribuna unor înalte instituţii de stat sau în mass-media. Şi la clasă, profesorul obişnuia să divagheze, în detrimentul verificării cunoştinţelor elevilor, încât se trezea la un moment dat că avea prea puţine note în catalog. Atunci, după ce rostea binecunoscuta frază din Sadoveanu, „ei, s-au îngrăşat berbecii”, adăugând apoi de la sine: „ia să trecem noi la cântărirea lor” (în Sadoveanu era vorba de „junghierea” boierilor), ridica în picioare câte un rând întreg din clasă şi punea tuturor rapid aceeaşi întrebare scurtă. Luaţi prin surprindere, elevii care tărăgănau răspunsul erau numaidecât aşezaţi la loc, spunându-li-se: „Ei, berbecul! Nu ştie berbecul, he, he! Nota 1.” 
  
Aşa am luat şi eu prima mea notă la română, un 1 cât mine de mare, pentru că nu ştiusem să răspund prompt la întrebarea când s-a născut Grigore Ureche. Inutil să mai spun că fusesem foarte dezamăgit de cele petrecute, căci nu mă aşteptasem la un asemenea debut în cariera de licean. Acel 1 mi-l corectasem abia spre sfârşitul pătrarului (subdiviziune a anului şcolar pe atunci, după model sovietic), adică prin decembrie, iarăşi în cel mai neaşteptat mod. Profesorul ne dăduse o temă de casă ciudată: să desenăm toate florile amintite de Vasile Alecsandri în poezia „Concertul în luncă”. Cum nu se prea găseau atlase botanice pe atunci, întreaga clasă a căzut într-o explicabilă stare depresivă. Mai puţin eu, care găsisem soluţia salvatoare. În biblioteca familiei era păstrat la loc de cinste dicţionarul enciclopedic ilustrat Candrea – Adamescu, pe care îl răsfoiam cu multă plăcere, mai cu seamă datorită imaginilor care însoţeau cuvintele glosate. Acolo am dat peste ilustraţiile tuturor plantelor pomenite în „Concertul în luncă”, pe care le-am copiat cu hârtie indigo în caiet, colorându-le apoi după cum m-a tăiat capul. Profesorul Roman s-a arătat impresionat de modul în care mă achitasem de datorie: „Bine, berbecule, mi-a spus, vezi că se poate? Nota 5!” (Tot după model sovietic, încă se acordau calificative de la 1 la 5, sistem desfiinţat în 1957.) Apoi mi-a ridicat caietul cu două degete şi l-a arătat celorlalţi „berbeci”, care se încumetaseră să rămână în clasă fără tema făcută, cu riscul de a se alege şi ei cu un 1 în catalog. 
  
După absolvirea clasei a IX-a m-am despărţit de LBL şi de profesorul Roman, precum şi de toţi ceilalţi, profesori şi elevi de acolo, fără prea mare regret, lui Roman nu i-am iertat niciodată felul în care mi-a acordat primul calificativ, a fost o experienţă care m-a învăţat ca în viitoarea carieră de dascăl să nu-mi umilesc niciodată astfel elevii. Nici să le dau nota 1 după o singură întrebare, şi aceea încuietoare, dar nici nota maximă pentru nişte desene oarecare! 
  
M-am mutat la LFL, Şcoala medie nr. 1, cum i se spunea, fiindcă doar acolo luase fiinţă la Lugoj, pentru prima oară în învăţământul românesc de după război, o clasă cu profil umanist. Colectivul de elevi ai clasei aceleia era uriaş, număra peste 4o de învăţăcei, în mare majoritate fete. Aici am dat peste profesori noi, mai toţi cu un bun renume în învăţământul lugojean, între care Octavian Larionescu la fizico-chimice, Tatiana Streian la matematică, Teodora Bologa la istorie, soţul acesteia, Constantin Bologa la română, Ludmila Vidraşcu la rusă (co-traducătoare a romanului „Calvarul” de Alexei Tolstoi!), Alexandru Belu la latină (viitor profesor la UV Timişoara) ş.a. Alexandru Belu îmi dăduse ore în particular la latină înainte de examenul de maturitate (se înţelesese cu tata peste capul meu în aceasta privinţă, astfel că acesta, pe nepusă masă, mi-a spus: „De mâine iei ore cu Belu”!). Examenul de absolvire al liceului se numea pe atunci „de maturitate”, termenul „bacalaureat”, considerat încă, pesemne, şi el prea „burghez”, a fost introdus mai târziu. Rezultatul a fost că am luat cea mai mare notă la acest obiect dintre toţi candidaţii, iar la facultate „am boierit” la latină, obiect de studiu acolo timp de doi ani de zile. 
  
De Constantin Bologa m-am ataşat cu timpul fiindcă mă preocupa obiectul său, avea un alt stil de a preda decât Roman, mai variat, mai modern, mai atractiv, e drept, era şi mai tânăr, şcolit mai recent, iar faptul că începusem să public de pe la 16 ani (mici proze în reviste pentru copii şi tineret) îl făcuse să mă bage ceva mai mult în seamă decât pe alţii. De fapt, nu cu Bologa începusem studiul literaturii române la LFL, ci cu Veturia Costa, directoarea liceului, o profesoară foarte pătrunsă de doctrina materialist dialectică a regimului comunist, motiv pentru care a şi fost promovată curând la Inspectoratul Şcolar al Regiunii Banat. După plecarea ei, aşadar, am fost daţi pe mâna lui Bologa. 
  
Era un om înalt, cu fruntea adânc decupată, nas proeminent, mers ciudat, cu picioarele cam aruncate înainte. Te cucerea cu un umor al lui, spontan, distingând el latura comică a lucrurilor cu mult înainte de a i se releva şi interlocutorului. Se ofusca uşor, nesuportând să fie contrazis, de pildă, după ce a participat la vreo două şedinţe a cenaclului lui Theodoru, în urma unei controverse pe o temă lipsită de importanţă cu romancierul, a renunţat definitiv să mai calce pragul Casei de Cultură. 
  
Nu ne acorda note, decât după ce ne citea şi temele, obicei pe care mi l-am însuşit şi eu mai târziu. Se asemăna într-o privinţă cu Roman, dădea notă mică dacă te prindea cu opera literară studiată necitită în prealabil. Fiecare examinare era însoţită de întrebarea preliminară: „Ai citit cartea?” Dacă răspunsul era negativ, urmau invariabil cuvintele: „Treci la loc, nota 1!” Şi unul lui Bologa era mai greu de scos decât unul lui Roman, am arătat deja că încă din 1957 se revenise la sistemul docimologic antebelic. 
  
Am trăit şi eu o întâmplare, care acum mi se pare nostimă, dar pe atunci a făcut să-mi treacă fiori reci pe şira spinării. Într-una din zile, Bologa scosese, obiceiul lui, un lung şir, de vreo 7 – 8 elevi, la tablă, pentru a-i examina, după ce cu câteva zile înainte ne predase „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu. Cu tot efortul meu, nu găsisem cartea, apăruse o ediţie în 1955 la ESPLA, dar nu dădusem de ea, iar la cele mai vechi, cum să fi ajuns? Mai ales că mulţi lugojeni îşi arseseră cărţile apărute înainte de război de frica percheziţiilor organelor de represiune comuniste, se auzea că puteai fi uşor încriminat pentru deţinere a unor scrieri duşmănoase, de propagandă legionară etc. Neştiind să le diferenţieze unele de altele, pe cele care puteau fi socotite duşmănoase de acelea care nu purtau acest stigmat, oamenii le-au ars deavalma. Se pierduseră adevărate comori din această pricină. Cred că numai personalităţi de talia unui Peteanu sau Roman îndrăzniseră să-şi păstreze toate cărţile, ştiind, graţie pregătirii lor, să distingă între ceea ce era riscant şi ceea ce nu era, în cazul unei verificări, să ţină la vedere. 
  
Aşadar, fusesem scos la tablă şi mă vedeam deja întors la loc, notat cu 1, după tipicul cunoscut. Eram ultimul din şir, înaintea mea numai fete, dialogul lor purtat cu profesorul era simplu: „Ai citit cartea?” „Nu” „Treci la loc, nota 1!” Întrebarea şi răspunsul s-a repetat de şapte ori până la mine. Rămăsesem singur. Toate fetele se retrăseseră la locul lor, cu nasul în batistă, smiorcăindu-se. Stăteam stingher şi mă gândeam să o iau şi eu pe urma lor spre ultima bancă, unde şedeam, fără a mai aştepta să fiu chestionat, când, spre mirarea mea, întrebarea profesorului s-a modificat: „Ţi-a plăcut cartea?” îl auzisem rostind. Să intru în pământ de ruşine!! Vasăzică, Bologa, nu-şi pusese problema dacă citisem cartea ori nu, ci dacă îmi plăcuse! Îşi modificase întrebarea în semn că îmi arăta un plus de consideraţie? Ce era să răspund? „Nu mi-a plăcut!” i-am zis cu voce tristă. Şi nu cred că am minţit. Cum era să-mi placă o carte pe care nu o citisem? 
  
Profesorul nu se aşteptase la răspunsul meu. M-a privit la început încruntat, apoi fruntea i s-a descreţit şi a început să caute explicaţii: „Da, a zis, problematica e mai aparte... Poate nu ai încă vârsta !... Nu m-am gândit la asta!...” Şi m-a trimis cu un gest scurt la loc fără să mai întrebe ceva şi fără să-mi pună notă! 
  
Doar peste mulţi ani de zile m-a mai întrebat profesorul Bologa dacă îmi plăcuse o carte. Terminasem de nişte ani facultatea şi devenisem colegul său, cum s-ar spune. Se referea la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. „Ai văzut cum scrie ăsta?” s-a arătat el foarte surprins. „Ţi-e teamă să nu ţi se uite careva peste umăr ca să vadă ce citeşti!” Cartea lui Preda eclatase precum lumina unui far peste apele negre şi amare ale unei întinderi marine, prinzând în fasciculul ei de lumină întregul sistem de teroare şi opresiune al regimului comunist. A fost socotit romanul-sumă al unei epoci. 
  
Pe Marin Preda, fiindcă tot a venit vorba de el, l-am văzut prima oară în carne şi oase cu ocazia lansării cărţii sale „Intrusul”. Ne aflam la Bucureşti la un curs de perfecţionare trei profesori din Lugoj şi împrejurimi. Doi novici, Simion Dănilă şi cu mine, precum şi un profesor cu imensă experienţă: Constatntin Bologa. Şedinţele cursului aveau loc în sala festivă a Liceului „Mihai Viteazul”, prezenţi fiind dascăli de română din toată ţara, umplând imensa încăpere până la refuz. Se perindaseră prin faţa noastră, adresându-ni-se, strălucite personalităţi bucureştene, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dimitrie Micu şi, în cele din urmă, Alexandru Piru, un reputat istoric literar, specializat în literatură veche şi premodernă. De momentul prezenţei lui Piru îmi aduc mai bine aminte. Alesese să vorbească despre un caz controversat, cel al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, redactor cândva al revistei „Contemporanul”, care se angajase cu Titu Maiorescu într-o polemică, în numele criticii literare „ştiinţifice” pe care el susţinea că o promovează. Şi îl luase Piru pe Dobrogeanu-Gherea în târbacă, zicând că era un impostor în cultură, produs al narodnicismului rusesc, că nici nu ştia bine româneşte etc. etc. Pe vremea aceea începuse să adie la noi un vânt de emancipare de sub hegemonia sovietică. 
  
Problema era însă că această nouă orientare nu pătrunsese încă şi în manualele şcolare. De pildă, în manualul de clasa a X-a de atunci, redactat de un colectiv în frunte cu însuşi Alexandru Piru, Constantin Dobrogeanu-Gherea era ridicat în slăvi, ca să nu spun mai mult. 
  
La sfârşitul peroraţiei sale, magistrul ne îndeamnă să-i punem întrebări. Mă aflu eu în treabă atunci, mă ridic de la locul meu, şi-l întreb pe ilustrul profesor, cum se explică contradicţia flagrantă dintre ce scrie manualul despre Gherea şi ceea ce tocmai ne spusese el atunci. 
  
Vai de mine! Piru s-a făcut foc de mânie! S-a întunecat la faţă şi a început să ne acuze aşa, grosso modo, că noi, profesorii de română nu mai citim şi altceva, că ne limităm doar la manuale şi ne-a tot bălăcărit el aşa, până a început sala să murmure de nemulţumire. Atunci, ca un motan călcat pe coadă, am sărit din nou în picioare pentru a răspunde acestor jignitoare acuzaţii, dar m-am simţit ferm apucat de mână şi tras cu o forţă de om bine legat la loc pe scaun. „Potoleşte-te”, mi-a spus Bologa, care şedea lângă mine. „Ce te-a apucat? Cu cine te pui?...” 
  
Niciodată nu i-am fost ulterior mai mult recunoscător fostului meu profesor pentru ceva. În definitiv, cu ce mă alegeam dacă persitam în controversă? Mi s-ar fi dus buhul că eu eram ăla care s-a luat de Piru, mi s-ar fi pus, poate, eticheta de „element recalcitrant”, aş fi avut parte, cine ştie, de posibile consecinţe ş.a.m.d. 
  
La întâlnirea cu Marin Preda din aceeaşi zi, Bologa n-a mai venit. M-a însoţit doar Dănilă. Ne adunaserăm mai mulţi admiratori ai romancierului lângă vitrina unei librării de pe Magheru, străduindu-ne să ne ferim cât puteam mai bine de stropii repezi ai unei ploi de vară. Maestrul întârzia să-şi facă apariţia. S-a ivit în cele din urmă, odată cu primele raze ale soarelui, îmbrăcat într-un costum pepit, cotrastând strident cu îmbrăcămintea ternă a mulţimii anodine. Nu-şi mai purta părul vâlvoi, ca pe vremea publicării „Moromeţilor”, ci tuns scurt după moda apuseană. 
  
M-a privit prin ochelarii lui cu multe dioptrii, încât, îndărătul lor ochii i se conturau nefiresc de mici, şi m-a întrebat de unde veneam. Probabil observase că nu am aer de bucureştean. I-am răspuns. Cuvintele mele i-au sporit curiozitatea, astfel că s-a interesat şi cu ce mă ocupam. L-am edificat şi în privinţa asta. A dat din cap, a afişat un zâmbet discret şi mi-a aşternut, cu un scris minuscul, următoarea dedicaţie pe coperta interioară a cărţii: Profesorului bănăţean de literatura romînă (sic!) (,) Floriţa-Seracin Dan (,) cu urări să predea din ce în ce mai bine elevilor literatura română pe care o iubeşte Marin Preda. Buc. Iulie (’)68. Câte greşeli a făcut maestrul într-o dedicaţie de trei rânduri, se poate lesne observa. Dar vorba aceea, Quod licet..., non licet... Ş-apoi, nu spunea Camil Petrescu: „Un scriitor e un om care (se) exprimă în scris cu o liminară sinceritate [...] Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.” („Patul lui Procust”, ESPLA, 1963, p. 7) 
  
Pe profesorul Bologa l-am întâlnit de repetate ori după aceea, cu diferite ocazii, până prin 1987, când s-a zvonit că ar fi grav bolnav. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acelaşi an să-mi apară o nouă carte şi am îndrăznit să mă înfăţişez cu un exemplar de semnal în mână, imediat ce l-am primit din partea editurii, la uşa apartamentului său pentru a i-l oferi cadou. Locuia într-un bloc pe malul Timişului. Mi-a deschis soţia sa, doamna Teodora, voisem să-i înmânez dânsei cartea şi să plec, mă gândeam că nu se face să deranjez un bolnav atât de grav, cum se vorbea că ar fi. Dar, foarte amabilă, doamna m-a poftit în casă şi a consimţit să mă conducă pentru a-l vedea. „Ştii, s-a arătat impresionată de gestul meu dânsa, mai deunăzi mi-a mărturisit că te socoteşte al doilea dintre cei mai realizaţi elevi ai săi!...” (Primul era, cu siguranţă şi fără concurenţă, Schwartz.) 
  
Zăcea în cea mai îndepărtată odăiţă a micului apartament, rămăsese o mână de om din bărbatul falnic de odinioară, am bâiguit câteva cuvinte şi i-am întins cartea. Atunci s-a ivit de sub acoperământul său un antebraţ scheletic, tremurând, pentru a o primi. Era aceeaşi mână care mă prinsese cu vigoare şi mă trăsese în jos, atunci când voisem să-i dau o replică nepoliticoasă lui Piru, cuvinte pe care poate mai târziu le-aş fi regretat. 
  
Am plecat de lângă patul lui de suferinţă cu un imens nod în gât. Uneori acel nod îl mai simt şi astăzi. 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Roman şi Bologa / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1889, Anul VI, 03 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!