Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   



Despre modernitate şi modernism
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre modernitate şi modernism 
  
Cei doi termeni s-au format prin derivare din cuvântul modern (cf. DEX provenind din fr. moderne, it. moderno) şi sunt parţial sinonimi, ambii denumind, prin sensul de bază, caracterul a ceea ce este nou, recent, actual în lume, societate, artă etc. Termenul modernism a primit însă, cu timpul, o conotaţie în plus, aceea de tendinţă în arta şi literatura sec. al XX-lea, care neagă tradiţia şi susţine principii de creaţie noi. 
  
Ceea ce determină modernitatea sau modernismul unui act de cultură, respectiv literatură, explică E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane, unde el afirmă că acesta depinde de „totalitatea de condiţii configuratoare a vieţii omenirii” la un moment dat, numite de marele critic şi istoric literar cu un singur cuvânt, împrumutat de la istoricul latin Tacitus, saeculum. 
  
Termenul modernitate a început să circule în perioada Renaşterii. Renascentiştii au divizat istoria universală în trei epoci distincte: Antichitate, Ev Mediu şi Modernitate. Oamenii Renaşterii se voiau a fi, după cum am spune astăzi, nişte revoluţionari, dornici să se rupă de tradiţia trecutului recent, adică a Evului Mediu. Francesco Petrarca, unul din cei mai mari umanişti ai quatrocento-ului italian, vorbeşte despre Evul Mediu, întunecat, nocturn, în timp ce Modernitatea este văzută ca o ieşire din umbră, ca o trezire şi renaştere. Omul ar fi chemat, spunea marele poet, să participe conştient la crearea unei epoci noi, ceea ce ar însemna restaurarea pură a Antichităţii. Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii supusă fără condiţii voinţei acesteia, Renaşterea, după modelul Antichităţii, care susţinuse cu mândrie principiul „Omul e măsura tuturor lucrurilor”, pune accent pe libertatea şi demnitatea fiinţei mane, pe caracterul ei perfectibil, pe relaţia armonioasă cu natura. Armonie, echilibru, aspiraţia spre perfecţiune sunt idealuri clasice. Consecinţa a fost că, eliberată de canoanele Evului Mediu, de hieratismul impus în artele figurative şi nu doar în acestea, reconectată la idealurile estetice ale clasicismului greco-latin, arta Renaşterii a înflorit impunând nume devenite celebre ale unor artişti neegalaţi până acum în domeniul lor, precum Dante Alighieri, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio ş.a.m.d. 
  
Omului de azi îi poate părea un paradox faptul că sub semnul modernităţii, al înnoirii, au putut fi reactualizate idealuri estetice ale unor perioade revolute. Realitatea este că „renaşteri”, au existat mereu pe parcursul evoluţiei civilizaţiei şi culturii umanităţii. Alternanţa dintre idealurile clasice şi nonclasice a caracterizat această evoluţie. 
  
Deoarece condiţiile configuratoare ale vieţii omenirii, ca să folosim termenii lui E. Lovinescu, sunt în permanentă schimbare, idealurile estetice, oricât de generoase şi productive ar fi la un moment dat, nu sunt imuabile. 
  
Ideea adoptării până la veneraţie a principiilor antichităţii, cu directă răsfrângere asupra culturii şi artei începe, cu timpul, să se perimeze, iar unele dintre acestea tind să fie abandonate. O asemenea viziune înnoitoare apare chiar în perioada apogeului Renaşterii, adică în cinquecento. Ivită în creaţia unor mari renascentişti, ea a fost numită manierism. Acest termen a fost introdus de Georgio Vasari în Vieţile sale pentru a caracteriza „la maniera” în ruptura cu canoanele clasice din perioada târzie a creaţiei lui Michelangelo. Manierismul, spune Nicolae Balotă (prefaţând o carte a lui August René Hocke, intitulată chiar Manierismul în literatură), a apărut întotdeauna în fazele agonice, crepusculare ale unei epoci istorice, în acele perioade în care noul, modernul, subminează şi doboară vechiul. Manierismul apare în cultură la limita dintre epoci, el reprezintă lupta dintre tirania dogmei şi libertatea nelimitată a creaţiei individuale. Ar exista dintotdeauna o atracţie pe care iregularul şi dizarmonicul le exercită asupra spiritului uman, nu mai puţin decât echilibrul şi armonia, susţine N.B. În literatură, precizează acesta, manierismul aduce cu sine o afectare, uneori exagerată, a expresiei, o încifrare a acesteia, intelectualism, metaforism alogic etc. 
  
Alte particularităţi ale manierismului în literatură ar fi elaborarea sofisticată a povestirii, existenţa unor sporite tensiuni interioare, mişcări complexe şi imprevizibile ale personajelor, intrigi multiple şi întrepătrunse, elemente constatate cu precădere în teatru. Teatrul a fost adus pe culmile manierismului de câţiva autori, dintre care se detaşează William Shakespeare, cu deosebire în piesele Iulius Cezar,Troilius şi Cressida, Totul e bine când se termină cu bine, Măsură pentru măsură, susţine cercetătorul Jean-Pierre Maquerlot în lucrarea Shakespeare şi tradiţia manieristă (2005). 
  
În categoria poeţilor manierişti se cuvine să-i amintim pe italianul Gianbattista Marino, întemeietor al unui stil numit marinism, caracterizat prin cultul exacerbat al metaforei, jocuri de cuvinte, hiperbolizare, şi mai ales pe spaniolul Luis de Gόngora, ale cărui versuri abundă în figuri retorice. Gόngora cultivă arta combinărilor de cuvinte, valorifică sonoritatea acestora, muzicalitatea lor, prefigurându-l pe Mallarmé, se socoteşte un pictor al sunetelor, precum Rimbaud trei secole mai târziu. Stilul său numit culteranism, destul de obscur şi asociat cu preţiozitatea, adică cu manierismul împins la extrem, criticat şi deseori ridiculizat de clasiciştii francezi, a fost foarte apreciat în Spania de elita artiştilor vremii. 
  
Şi opera lui Cervantes stă sub semnul manierismului. În celebrul roman Don Quijote (1605), sunt întâlnite aproape toate caracteristicile acestuia: amestec de elemente reale şi fantastice, ambiguizarea graniţelor dintre real şi ireal, natura duală a eroului. Don Quijote e un personaj pozitiv în esenţa sa, nobil în intenţii, dar ridicol până la grotesc în fapte. Acest conflict al contrariilor este specific manierismului. Atât Gόngora, cât şi Cervantes au exercitat o influenţă covârşitoare asupra literaturii spaniole şi chiar europene de mai târziu. 
  
După experienţa manieristă dintre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, arta europeană evoluează în două direcţii: una care ia atitudine faţă de aceasta, clasicismul modern (manifestat cu precădere în Franţa, sec. al XVII-lea – al XVIII-lea), şi alta care descinde din ea, barocul (sf. sec. al XVI-lea – începutul sec. al XVIII-lea). 
  
Ceea ce au comun barocul şi manierismul (cu care barocul se şi confundă iniţial) este contrazicerea unităţii şi armoniei Renaşterii. Iregularul şi dizarmonicul manierist se accentuează în perioada barocă, viziunea senină asupra vieţii se surpă iremediabil şi e înlocuită cu conştiinţa tragismului existenţei. Dacă manierismul a fost prima ruptură de Renaştere, atunci barocul este ruptura deplină, utilizând un limbaj artistic total opus. 
  
Condiţiile configuratoare ale apariţiei şi evoluţiei barocului s-au creat pe fondul războaielor religioase, al opoziţiei dintre Reformă şi Contrareformă. Reforma protestantă a avut loc pe la 1520, iniţiată de Luther şi Calvin, readucând în conştiinţa umană viziunea unui Dumnezeu de Ev Mediu, judecător aspru şi neîndurător. Omul revine la un trai angoasat de diverse pedepse divine. Dorind să-şi păstreze ori să-şi redobândească puterea spirituală parţial pierdută, Biserica Catolică înalţă edificii de cult strălucitoare, cu ornamente bogate, încurajează o artă fastuoasă, fără subtilităţi manieriste însă, uşor accesibilă credincioşilor de rând, a căror adeziune trebuie păstrată cu orice preţ. 
  
La fel ca arhitecţii şi artiştii plastici, scriitorii epocii baroce doreau să uimească, să producă profundă admiraţie, sunt predilect folosite ornamentele retorice, metaforele ample, alegoria, apar frecvent imagini fantastice şi miraculoase. Mari opere literare ale barocului au fost Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso, autor cu înclinaţie pentru pompă şi bogată ornamentaţie, Paradisul pierdut de John Milton şi Lusiadele de Luis de Camoes. Nu trebuie uitat nici Baltasar Gracian cu al său El Criticon, roman alegoric în trei cărţi, amestec de miraculos şi real, cu conotaţii filozofice cu accente de pesimism şi mizantropie, mult apreciat mai târziu de filozofi precum Schopenhauer şi Nietzsche. În lirică, atât reformiştii, cât şi contra-reformiştii întreţin ideea sfârşitului apropiat, cataclismic, cu neîndurătoare Judecăţi de Apoi. Reprezentativi în lirică sunt John Donne (Sonetele sacre), Andreas Gryphius, Agrippa D’Aubignié, protestant hugehnot, Martin Opitz, care la invitaţia principelui Gabriel Bethlen predă un an (1622) la Colegiul din Alba Iulia, Catharina Regina v. Greiffenberg cea mai importantă poetă din Austria sec. al XVII-lea ş.a. 
  
Într-un vast studiu consacrat analizei stilistice a barocului, Barocul sau descoperirea dramei, referindu-se la barocul literar, Alexandru Ciorănescu observă caracterul dualist, antinomic, alcătuit din antiteze al curentului baroc, notelor sale dramatice, corespunzându-le, în opoziţie, ca într-o unitate a contrariilor, nu puţine efecte comice, adesea burleşti. Acest lucru se sesizează atât în proză (v. romanul lui H. J. Ch. Grimmelshausen, Aventurosul Simplissicimus Germanul), cât mai ales în teatru, care are în baroc o evoluţie remarcabilă. Lope de Vega, Calderόn de la Barca şi chiar Molière sunt câteva nume de marcă ale teatrului baroc. Deşi e socotit îndeobşte un reprezentant al clasicismului, Molière e revendicat de teatrul baroc mai ales prin miniaturile într-un act, numite şi farse. Farsele scriitorului francez erau intenţionat scrise incomplet, lăsând spaţiu improvizaţiei actorilor, ca în commedia dell’arte. Molière se remarcă, de asemenea, ca reprezentant al barocului prin comediile-balet, concepute în colaborare cu compozitorul şi coregraful Jean-Baptiste Lully, Burghezul gentilom, Monsieur de Pourceugnac ş.a. 
  
Barocul a cunoscut răspândire şi în Franţa, mai ales în varianta rococo-ului, în secolul al XVIII-lea. 
  
Prefigurat de tendinţe estetice formulate în Renaştere, de interesul pentru filozofia şi arta antichităţii greco-latine, de ideologia umanistă, se dezvoltă în Franţa un clasicism de factură nouă (modern la vremea sa, se poate spune, chiar dacă cei doi termeni, clasicism şi modernitate, li se par multora antinomici). Curentul apare în sec. al XVI-lea, concomitent cu barocul, în plin proces de consolidare a monarhiei absolute, ce creează condiţii configuratoare epocii sensibil diferite de ale ţărilor aflate sub o mai pronunţată autoritate pontificală. Ideologia perioadei a fost puternic marcată de raţionalismul lui René Descartes, de metafizica lui Baruch Spinoza, de scrierile lui Montaigne şi ale englezului Francis Bacon. 
  
Principiile clasicismului francez se inspiră din Poetica lui Aristotel, deja comentată şi asimilată de gândirea Evului Mediu ori de umaniştii italieni. Lui Boileau îi revine meritul de a fi ordonat şi grupat aceste principii în celebra sa Artă poetică. Curentul se defineşte ca o mişcare artistică, preponderent literară, care promovează ideile de echilibru şi armonie ale fiinţei umane. Compoziţia operelor se distinge prin rigoare şi concizie, păstrarea regulii celor trei unităţi, perpetuată din antichitate, în dramaturgie, puritatea stilurilor etc. 
  
Deşi tributari antichităţii, din dorinţa de a pune bazele unei teorii perfect raţionale a frumosului, clasicii moderni (astfel socotindu-se ei înşişi) nu au acceptat o imitaţie fără rezerve a acesteia. Idolatria renascentistă faţă de modelele clasice greco-latine n-a fost împărtăşită de ei, ba chiar, prin scrierile lor, au indus ideea superiorităţii modernilor faţă de antici, fiindcă lumea a progresat iar posibilităţile de cunoaştere s-au diversificat mult. Descartes spunea într-o celebră butadă: „C’est nous qui sommes les ancienes”, sintetizând opinia că modernii ar trebui socotiţi superiori anticilor, cuvenindu-se a fi mai mult preţuiţi decât aceştia. Cearta dintre clasici şi moderni a divizat Academia franceză, în combaterea ideii superiorităţii clasicilor antichităţii cei din urmă aducând argumente ale raţiunii, ale gustului şi chiar ale religiei! 
  
O replică la adresa barocului este şi iluminismul (sec. al XVIII-lea), curent ideologic şi cultural al burgheziei în curs de emancipare. În plan estetic iluminismul, cu punct de iradiere în Franţa, perpetuează principii ale Renaşterii şi Clasicismului, nefiind un curent literar propriu-zis. În dramaturgie se păstrează speciile clasice, reprezentative fiind tragediile lui Voltaire (Alzira, Meropa, Mahomed sau Fanatismul) şi comediile lui Beaumarchais. În Germania se naşte drama burgheză, prin creaţia lui G.E. Lessing (Minna von Barnhelm şi Emilia Galotti). În proză se prefigurează modalităţi de creaţie novatoare prin Montesquieu, întemeietorul romanului epistolar (Scrisori persane), proza fantastică şi romanul filozofic prin Voltaire (Zadig, Candide), romanul de aventuri şi călătorii prin J. Swift şi D. Defoe. 
  
Neoclasicismul în Franţa este o prelungire a iluminismului în perioada revoluţiei şi a epocii imperiale (sec. al XVIII – sec. al XIX-lea). Se manifestă ca o reacţie împotriva barocului, considerată a fi o artă decadentă, expresie a idealurilor estetice ale marii nobilimi. În contrast, se impune o artă angajată, mobilizatoare şi moralizatoare în acelaşi timp. Notabile sunt mai ales realizările în domeniul artelor figurative (David, Canova, Ingres). Gustul pentru sublim, dar, pe alocuri, şi pentru bizar ale neoclasicilor, se vor regăsi în estetica romantică. 
  
În Germania, reorientarea spre clasicism şi spre deja binecunoscutele sale idealuri artistice se produce în mare măsură datorită descoperirilor marelui arheolog J.J. Winckelmann (1717 – 1768), care face investigaţii în Grecia dar şi în nou descoperitele situri de la Pompei şi Herculaneum. J.W. v. Goethe l-a preţuit îndeosebi mult, astfel că îi dedică un eseu, Winckelmann şi secolul său (1805). Opera în care Goethe izbuteşte, cu sporită forţă artistică între contemporani, să sugereze o posibilă îngemănare între nordul neguros, căruia el însuşi îi aparţine, şi senina lume meridională a Greciei de odinioară este, desigur, celebrul său poem dramatic Faust (1808 – 1833). 
  
Perioada care a urmat revoluţiei din 1879 şi dominaţiei napoleoniene, numită în Franţa epoca restauraţiei, a creat condiţiile configuratoare ale apariţiei romantismului. Romantismul este prefigurat de perioada pregătitoare a preromantismului. Literatura preromantică, spre deosebire de aceea a epocii luminilor, cunoscută prin caracterul combativ, mobilizator, revoluţionar, este una de factură sentimentală, pronunţat depresivă, reflectând frustrarea claselor deposedate, în curs de lichidare. În Anglia preromantismul este reprezentat îndeosebi de poeţii E. Young, J. Thomson şi T. Gray, care pun în circulaţie motivele ruinelor, nopţilor, cimitirelor, cultivând o lirică elegiacă. În Franţa, Fr.R. de Chateaubriand şi M-me de Staël cultivă o literatură îngemănată cu filozofia şi asociată aspiraţiilor umane spre libertate. În Germania preromantismul îmbracă o formă specifică, fiind cunoscut sub numele de Sturm und Drang, având în J. Paul, Fr. Hölderlin şi H. v. Kleist principali reprezentanţi. Debutul lui Goethe în proză (Suferinţele tânărului Werther) şi al lui Schiller în teatru (Hoţii, Intrigă şi iubire) se circumscriu, de asemenea, perioadei preromantice germane. 
  
Romantismul a însemnat în artă cea mai vehementă contestare a clasicismului. Termenul romantic ajunge să desemneze global epoca modernă a literaturilor. Cultivat de o categorie socială potrivnică aristocraţiei, dar şi celor care i-au adoptat stilul de viaţă după ce s-au văzut urcaţi în vârful puterii, romantismul se manifestă în două direcţii principale: se distinge un romantism avântat, revoluţionar, fructificând anumite orientări iluministe (deşi combate cultul excesiv al raţiunii), şi un altul paseist, caracterizat prin regret faţă de trecutul patriarhal şi rezistenţă la înnoire, în continuarea literaturii preromantice. Cu toată această diversificare, romantismul apare ca un curent literar relativ omogen, cu particularităţi şi o metodă de creaţie originală. 
  
Romanticii contestă rigiditatea normelor clasice de creaţie, susţinând deplina libertate a inspiraţiei şi exprimării artistice. Contrar raţionalismului literaturii clasice, romantismul exaltă sentimentul şi fantezia. Se mai remarcă prin interes pentru folclor, natură, istorie naţională, ţinuturi exotice, onirism. În Germania se disting diferite şcoli romantice (cele din Jena, din Heidelberg şi din Berlin). Aici literatura interferează mai mult decât oriunde cu filozofia, romanticii germani valorificând rodul cugetărilor unor gânditori din sistemul filozofic idealist postkantian precum Fichte, Schelling, Schopenhauer ş.a. Se disting între aceştia Novalis, A. v. Chamisso, E.T.A. Hoffmann, H. Heine, cultivând o literatură a fantasticului, a explorării miturilor şi viselor. 
  
În Anglia romantică se promovează cultul naturii, al sentimentului, al pasiunilor, văzute ca manifestări fireşti ale spiritului uman. G.G. Byron adaugă acestora interesul pentru mişcările naţionale de eliberare. La fel, P.B. Shelley (Prometeu descătuşat) se doreşte un vestitor al prefacerilor ce duc la înnoirea lumii. 
  
În Franţa se impune V. Hugo, teoretician al romantismului (prefaţa la Hernani), autor al unei opere monumentale, incluzând creaţii lirice, epice (Mizerabilii) şi dramatice. A. de Lamartine (Meditaţii poetice), A. de Musset (Nopţile) A. de Vigny (Poeme antice şi moderne) sunt poeţi care reînnoiesc lirismul european. Romantismul s-a impus şi în alte ţări din Europa, Italia (G. Leopardi), Rusia (A.S.Puşkin, M. Lermontov), Ungaria (S. Petöfi), Polonia (A. Mickiewicz), România (M. Eminescu), sau America (E.A. Poe) înscriind specificul fiecăreia în patrimoniul universal. 
  
Concomitent cu romantismul şi în opoziţie cu acesta evoluează curentul literar al realismului. Realismul, spre deosebire de romantism susţine reprezentarea veridică, obiectivă a realităţii, întorcându-se prin această opţiune la un deziderat al clasicismului. Tot de sorginte clasică este preocuparea pentru tipologia umană şi prezentarea critică a societăţii, într-un stil impersonal tinzând spre precizie şi sobrietate. Mari reprezentanţi ai curentului realist au fost Stendhal (Roşu şi negru), H. de Balzac (Comedia umană), G. Flaubert (Doamna Bovary) în Franţa, Ch. Dickens şi W.M. Thackeray în Anglia, F.M Dostoevski (Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov) L.N. Tolstoi (Război şi pace, Anna Karenina), A.P.Cehov în Rusia etc. 
  
Derivat din curentul realist este naturalismul (după 1860), care păstrează reflectarea veridică a realităţii. Dar naturaliştii n-o mai înfăţişează în ceea ce aceasta are caracteristic şi semnificativ, ci în ceea ce are atipic, particular. Ei înlocuiesc caracterele prin temperamente, reducând fiinţa umană aproape exclusiv la datele sale biologice. Cel mai de seamă reprezentant al naturalismului a fost É. Zola (ciclul Rougon-Macquart, căruia îi aparţine romanul Germinal). 
  
Opus romantismului (începând cu al şaptelea deceniul al sec. al XIX-lea) dar şi naturalismului este parnasianismul. Noua orientare se delimitează de romantismul devenit excesiv sentimental, cultivând o poezie impersonală, rece. Dacă estompează fondul emotiv al unui poem, parnasienii se ocupă, în schimb, de cizelarea formei acestuia, de perfecţiunea versificaţiei, cultivând cu precădere poezia cu formă fixă. Şeful şcolii parnasiene a fost Leconte de Lisle. Lui i se alătură Th. Gautier, J.M. de Hérédia, S. Prodhomme, Th. de Banville ş.a. Numele curentului vine de la cel al revistei pariziene Parnasul contemporan, în care aceşti artişti îşi publicau creaţiile. La această revistă a colaborat şi unul din cel mai mari poeţi ai lumii, insuficient preţuit la vremea sa, Ch. Baudelaire (Florile răului), imposibil de încadrat într-un anumit curent, promotor al esteticii urâtului. La noi a fost urmat în această orientare de T. Arghezi (Flori de mucigai). 
  
În jurul anului 1880 apare în Franţa simbolismul, ca o reacţie antiparnasiană, contestând vidarea poeziei de sentiment, de lirism, de emoţie. Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea, emoţia, de aceea a fost numit şi neoromantism, însă nu la modul direct, ca romanticii de odinioară, prin enunţuri de idei, descrieri, naraţie, ci recurgând la aluzie, analogie, sugestie, simbol. Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moréas, care în 1886 a publicat un celebru articol-manifest, Le Symbolisme. În acelaşi an s-a constituit gruparea care s-a autointitulat simbolistă, în fruntea căreia se găsea poetul Stéphane Mallarmé. Acesta e unul din marii inovatori ai limbajului poetic, cultivând o sintaxă neobişnuită, folosind permanent elipsa şi perifraza, textul său devenind ermetic, cu sensuri ambigue şi semnificaţii suprapuse. A fost urmat în stilul său de G. Apollinaire, P. Valéry, T.S. Eliot, iar la noi de I. Barbu. Alţi poeţi de orientare antiparnasiană îl considerau şef de şcoală pe P. Verlaine. Ei şi-au luat în semn de sfidare numele de decadenţi. Reprezentanţi de marcă ai decadenţilor sunt şi A. Rimbaud, T. Corbière, J. Laforgue. Arthur Rimbaud (Iluminările) este un alt mare novator, precursor al liricii moderne, în încercarea sa de a exprima inefabilul, de a comunica în versuri inexprimabilul. 
  
Modernismul, cum s-a numit tendinţa de înnoire a demersului artistic de la începutul veacului trecut şi până pe la mijlocul acestuia, concomitent cu aceea de contestare a tradiţiei şi completa ei înlocuire cu noi modalităţi de exprimare în artă, include mai multe curente cu programe proprii, unele mai revoluţionare decât altele: dadaismul, suprarealismul, naturismul, constructivismul, futurismul etc., etichetate drept curente de avangardă. Tuturor acestor orientări le este specifică negarea valorilor tradiţionale, conservatoare. Precum se vede, vechiul conflict între clasici şi moderni a fost înlocuit cu conflictul dintre tradiţionalişti şi modernişti. Aşa cum menţiona Kurt Leonard în lucrarea sa Moderne Lyrik (1963), gândirea poetică tinde să se sustragă rigorilor logicii aristotelice, în locul succesiunii logice apărând din ce în ce mai izbitor, în tendinţa de a şoca, iraţionalul şi paradoxul. Iar eseistul H.M. Enzesberger susţinea că lirica avangardistă pare a intra într-o adevărată „industrie a iraţionalităţii”. Semne ale acestei aşa-zisei iraţionalităţi se ivesc însă în perioada simbolistă. Nu spunea Al. Macedonski, teoretician al simbolismului, că poezia e ilogică la modul sublim? 
  
Dintre toate aceste experienţe mai interesante par a fi în literatură suprarealismul şi expresionismul, ambele susţinute şi de un foarte temeinic demers în artele figurative. Suprarealiştii (A. Breton, G. Apollinaire, P. Éluard, T. Tzara ş.a.) caută prin aşa-numitul dicteu automat, sau automatism psihic, să exprime în poezie stări ale subconştientului, dincolo de orice control al raţiunii. 
  
Expresionismul s-a constituit în Germania primelor decenii ale sc. al XX-lea; ignorând principiul aristotelic al mimesis-ului în artă, pentru expresionişti imaginea artistică nu mai e rezultatul unei impresii venite dinafară, ci expresia unui peisaj interior. Ei exagerează orice trăire până la limita patosului. Reprezentanţii săi mai de seamă au fost G. Trakl, G. Heym, T. Däubler, F. Werfel, iar la noi L. Blaga. 
  
În proză se păstrează tradiţiile epicii obiective, instituite de programul curentul realist prin T. Mann (Casa Buddenbrook), J. Galswothy (Forsyte Saga), R.M du Gard (Familia Thibault), W. Reymont (Ţăranii), L. Rebreanu, dar apar şi inovaţii, prima şi cea mai importantă fiind aceea a lui Marcel Proust (ciclul În căutarea timpului pierdut), acesta îndepărtând specia romanului de modelele sale din secolul trecut. În proza sa, faptele nu mai sunt înfăţişate obiectiv, ci din punctul de vedere al unui erou narativ, şi doar în măsura în care acesta şi le poate revela sau aminti. 
  
F. Kafka (Procesul) impune naraţiunea de tip parabolic, relevând absurdul existenţei într-o lume opresivă. T. Mann e creatorul romanului-eseu (Muntele vrăjit). J. Joyce (Ulise) inovează tehnica romanului, introducând în text modalităţi de exprimare ce aparţin poemului, dramei, farsei, reportajului etc. W. Faulkner (Zgomotul şi furia, Cătunul) îşi alcătuieşte proza din monologuri interioare, investigaţii psihologice, aprofundează aspecte mitice ale existenţei, îmbinând tragicul cu comicul. A. Camus (Ciuma) este, ca şi J.P. Sartre, promotor ale existenţialismului, oferind viziunea tragică a unei vieţi absurde, dar şi cu tonalităţi optimiste, vizibile în participarea omului la acte spre binele comun. 
  
Postmodernismul este un tip de literatură care s-a remarcat după Al Doilea Război Mondial. Între modernism şi postmodernism nu se pot opera delimitări nete. După Matei Călinescu (Cinci feţe ale modernităţii), postmodernismul este doar una din feţele modernităţii. După Mircea Cărtărescu (Postmodernism românesc) postmodernismul este o orientare de sine stătătoare. Postmodernismul a avut o relevanţă mai mică pentru poezie şi o influenţă limitată asupra dramei (aplicată numai la teatrul absurd, Ionescu, Beckett), în schimb a avut un impact enorm asupra ficţiunii narative, în special asupra romanului. Proza postmodernistă propune o narativitate diferită, fragmentară, ambiguă, în care personajele devin simboluri, se recurge la metanaraţiune, modalitate de relatare în care faptele se derulează într-o ordine aleatorie. Ihab Hasan, în lucrarea Dezmembrarea lui Orfeu, observă şi alte trăsături ale prozei postmoderniste: decanonizarea, lipsa de sine (de adâncime) ca în „noul roman” (Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute ş.a.); neprezentabilul (se vizează relaţia faţă de referent), de pildă pentru J. Barth, G.G. Márquez, U. Eco referent nu este realitatea, textul se răsfrânge asupra lui însuşi pentru a-şi deveni propriul referent; ironia, trecutul, spunea U. Eco, poate fi recuperat doar la modul ironic, parodic; hibridizarea, dispariţia graniţelor dintre genuri şi specii; carnavalizarea, apetenţă pentru burlesc, alegorii complicate ori absurde; construcţionism, conceperea unor lumi iluzorii, paralele etc. 
  
Între postmoderniştii români pot fi menţionaţi Gh. Crăciun (Pupa russa, Femei albastre), M. Cărtărescu (Orbitor), I. Groşan (O sută de ani de zile la Porţie Orientului), P.Cimpoeşu (Christina Domestica) ş.a. 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre modernitate şi modernism / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1837, Anul VI, 11 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!