Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Cândva, la Lugoj
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CÂNDVA, LA LUGOJ 
  
Când în 1959 R.T. a avut iniţiativa creării unui cenaclu literar la Lugoj, nu prea aveam habar de dumnealui. Îmi amintesc numai că venise cineva în clasă şi ne spusese că se intenţiona aşa ceva, înfiinţarea unui cenaclu, apoi ne întrebase dacă se aflau între noi dornici să participe la şedinţele acestuia, iar eu nu mă înghesuisem deloc să dau un răspuns afirmativ. Erau atâtea aşa-zise acţiuni la care tineretul utecist trebuia volens-nolens să participe, încât de o activitate opţională eram oricând dispus să mă dispensez. Abia la îndemnul lui Ghiţi Beltechi, colegul meu de clasă, care mă admonesta din priviri, prin ochelarii lui cu multe dioptrii, că tărăgănam să ader proiectului, mi-am formulat cu jumătate de gură acceptul. 
  
Cine era R.T. la data respectivă, m-am edificat curând. În primul rând, scriitor, autor al unui roman în două volume de evocare a personalităţii lui Mihai Viteazul şi a epocii lui. Fusese membru al Cercului literar de la Sibiu, pe care, după cum se ştie, comuniştii, veniţi la putere, s-au grăbit să-l desfiinţeze, în ideea că o asemenea grupare a unor intelectuali de elită, şcoliţi în trecute vremuri (între aceştia R.T., prin formaţie şi profesie, era o excepţie însă), putea crea dificultăţi implementării programului lor în domeniul artei şi literaturii. Mai mult chiar, le-au impus membrilor cercului să părăsească Sibiul, ostracizându-i în diferite colţuri de ţară. 
  
În al doilea rând, ofiţer de aviaţie în retragere, calitate de care era aproape la fel de mândru ca de aceea de romancier. Optase să se stabilească la Lugoj, fiindcă soţia sa de atunci se trăgea dintr-o familie de lugojeni, cu reşedinţa pe strada Magnoliei, cea care porneşte din dreptul clădirii teatrului şi dă în parcul mare, denumit ulterior George Enescu. 
  
Avea pe atunci vreo 37 de ani, o ţinută în care recunoşteai de departe militarul, crea impresia un om sigur pe sine, neafectat de situaţia care îl făcuse să-şi aleagă, mai vrând, mai nevrând, domiciliul în urbea de pe Timiş. Faţa îi era măslinie, cu o aluniţă mare pe obrazul drept, iar părul îi strălucea negru, adus puţin pe o parte. Vorbea cam peltic, sau cepeleag, cum spun transilvănenii, dar nu părea afectat de această meteahnă, care pe unii îi face să devină reţinuţi în a se adresa publicului mai larg. Negăsind în Lugoj niciun serviciu adecvat pregătirii sale, fireşte, îşi petrecea timpul scriind, deşi mă îndoiesc că ar fi publicat pe vremea aceea vreun rând, ori bătând coclaurile cu arma pe umăr, ca un pasionat vânător ce se afla, însoţit mai mereu de căţeaua lui, Braica. Legase prietenii cu vânătorii localnici, mai ales se ataşase de medicul Zeno Ioanovici, călătorind împreună cu motocicleta acestuia, un MZ de 175 cmc, cu câinii purtaţi în raniţe, pe la Chizătău, unde sunt bălţi populate din belşug de diverse înaripate, ori prin diferite alte locuri din preajmă. Mai mergea el şi pe la Nădrag, unde era stabilită familia cumnatului său, angajat la întreprinderea de acolo, prilej cu care obişnuia să cutreiere cu puşca pe umăr prin imensele păduri. Odată, se povesteşte, după mai multe ore de hălăduială, s-a tolănit pe muşchiul de la rădăcina unui copac pentru a se odihni. Ostenit cum era, a dormit. Deodată a tresărit din somn cu senzaţia că este privit de cineva. Mare i-a fost spaima când s-a văzut înconjurat de câţiva oameni înarmaţi, cu nişte mutre de adevăraţi bandiţi. Crezuse că i-a sunat ceasul, că regimul îi trimisese nişte gealaţi pe urme să-l lichideze. Dar oamenii aceia nu erau decât nişte bieţi braconieri din partea locului, şi ei înfricoşaţi de omul necunoscut atât de ciudat îmbrăcat, de fapt, într-o perfectă ţinută vânătorească, peste care tocmai dăduseră, întins cât era de lung în calea lor. 
  
Şedinţa inaugurală a cenaclului a avut loc în sala Casei de cultură a oraşului, aflată atunci pe strada Bucegi, colţ cu strada Eminescu, mai degrabă o stradelă, întotdeauna m-am gândit că poetul naţional ar fi meritat să-i poarte numele în Lugoj, unde, de altfel, a şi poposit vreo trei săptămâni, o stradă mai acătării decât pasajul acela de nici o sută de paşi. A venit multă lume, care însă, la scurtă vreme, şi-a slăbit interesul pentru activitatea cenaclieră lugojeană, încă o dată confirmându-se vorba că într-un mediu provincial (îndeosebi) nicio minune nu durează mai mult de trei zile. Dar R.T. a perseverat în demersul său, nedezarmând nici măcar atunci când aceia care îl onorau cu prezenţa puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Nu trebuie trecut cu vederea însă faptul că dintre cei care au trecut, cu mai multă sau mai puţină consecvenţă, pragul sălii de cenaclu a lui R.T. din Lugoj, unii sunt reprezentanţi cu recunoaştere naţională (se spune astăzi) ai vieţii literare: Nicolae Breban, Gheorghe Schwarz, Crişu Dascălu, Simion Dănilă. În afară de aceştia, şi alţi cenaclişti lugojeni de atunci ar merita să fie amintiţi, precum Lucian Bureriu, poet de real talent, Gabriela Ioan, care a scos în anul 1969, în colecţia Luceafărul a Editurii Tineretului, volumul Versuri albe şi a publicat poezie, proză şi critică literară în Orizont ori în alte reviste din ţară, Carmen Bisterschi, autoare de proză pentru copii. Din nefericire, atât G. Ioan, cât şi C. Bisterschi, au pierit înainte de vreme. 
  
Pe mine se pare că m-a remarcat între junişcani, cum le spunea celor mai tineri membri ai cenaclului R.T., poate şi pentru faptul că fusesem întâiul dintre aceştia care publicasem, încă la vârsta de 16 ani, câteva prozişoare în nişte reviste pentru copii şi tineret din Bucureşti. Ajunsesem să-l vizitez acasă, pe strada Magnoliei, prilej cu care i-am cunoscut frustrările şi indignarea ce îi mocneau bine disimulate în suflet. Se simţea nedreptăţit fiindcă era obligat să stea în surghiun la Lugoj, cum spunea, dar, mai ales, pentru că i se luase dreptul de semnătură. Însă nutrea speranţa că lucrurile vor lua în cele din urmă o turnură favorabilă, şi că, zicea, „va veni ea vremea aceea când cei ce m-au ostracizat îmi vor spune: tovarăşe T., vă rugăm să vă coborâţi puţin pantalonii pentru a vă pupa niţel în fund!” Chiar dacă nu publica, R.T. stăruia, aşadar, să scrie, interesându-mă eu la ce lucra, mi-a răspuns că la un ciclu de povestiri intitulate, dacă bine ţin minte, Din însemnările unui scutier bearnez, în care relua motivul străinului, se pare, impus în literatura universală de Montesquieu, în Scrisori persane, iar la noi de M. Sadoveanu în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Nu am aflat de ce cartea nu a fost finalizată şi nici nu am ştiinţă ca ea să fi apărut sub un alt titlu ulterior. Obişnuia să-mi povestească cu mare plăcere şi despre viaţa sa de pilot militar, de imensa satisfacţie pe care i-o procura stăpânirea din vârful manşei a motorului celor 600 de cai cu a căror elice sfredelea văzduhul. 
  
Dar surghiunul lugojean al aviatorului-scriitor va lua doar după un an sfârşit, lui R. T. fiindu-i îngăduit să se mute la Timişoara, centru cultural unde se simţea mult mai în largul său. Cenaclul lui a dăinuit însă la Lugoj, graţie strădaniei lui Gheorghe Luchescu, care, devenit director al Casei de cultură a municipiului, s-a străduit să îi calce în această privinţă pe urme. 
  
La Timişoara aflându-se, ori, poate, mai devreme, nu am aflat asta, R.T. s-a apucat să scrie teatru. Părea că, în calitate de dramaturg, a cam dat cu tifla, mă gândeam cu mintea mea de atunci, celor care îi interziseseră să publice, dar pierduseră din vedere că, chiar şi fără a fi tipărite, operele sale puteau vedea lumina rampei. Prima sa piesă s-a intitulat Nedeia inimilor, iar a doua Cazul studentului Mihai Lotreanu. Despre altele nu am ştire şi nici nu-i apar în vreo bibliografie. Amuzant e că şi eu avusesem ocazia să adaug câteva rânduri, tocmai cele de încheiere, la ultima sa piesă. Îl vizitasem pe autor la Timişoara, locuia într-un cartier select, într-o vilă cu parter înalt, până la nivelul căruia se ajungea pe o scară exterioară. Am sunat la uşă, iar R.T. îmi deschisese având o mână învelită într-un ştergar plin de sânge. „Dar ce-aţi păţit, maestre?”, am strigat înspăimântat. „Nimic, nimic, m-a liniştit, tocmai am reuşit să-mi sparg în palmă, vrând să-l spăl, recipientul de sticlă al cafetierei…” Problema era că nu mai putea scrie şi tocmai voia să noteze replicile finale ale piesei la care lucra, de aceea m-a rugat să i le aştern eu pe hârtie, pentru a nu-i fugi din minte cuvintele de efect ale sfârşitului, pesemne, căci, nu-i aşa, finis coronat opus. Premiera dramei Cazul studentului Mihai Lotreanu, o piesă din care, spre regretul meu, nu-mi mai amintesc prea mare lucru, a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, asistasem şi eu la spectacol, eram deja student pe atunci, în pauza căruia, în foaier, i-am cerut pe program un autograf autorului. Acesta m-a refuzat însă cu necaracteristică pudibonderie, invocând argumentul că nu doreşte să atragă atenţia asupra lui. 
  
Devenise pentru moment atât de pasionat de teatru, încât încercase să mă includă şi pe mine în sfera slujitorilor Thaliei, insistând să scriu piese pentru teatrul de păpuşi. Mai mult, mă însoţise personal până la sediul Teatrului de păpuşi din Timişoara, directoare a acestuia fiind însăşi sora lui, pentru ca dânsa să-mi dea toate indicaţiile necesare iniţierii în acest gen literar. Însă teatrul nu m-a prins, după o primă tentativă renunţând eu la orice încercări de a scrie pentru scenă. Dar şi alte proiecte literare le-am abandonat în vremea aceea pe rând, fiind încurajat de profesorul Victor Iancu să mă dedic cercetărilor în domeniul literaturii universale şi comparate, cu perspectivă de a face carieră universitară. Aceasta m-a cam înstrăinat o vreme de mediul scriitoricesc, lucru pe care îl voi regreta cu vârf şi îndesat mai târziu. 
  
În anii pe care i-a mai petrecut la Timişoara, R.T. a izbutit două lucruri: a căzut la împăcare cu factorii politici, care l-au scos definitiv de pe lista indezirabililor, permiţându-i să publice din nou, şi şi-a refăcut căsnicia. Primele cărţi în noua conjunctură le-a scos la Editura militară, în care şi-a valorificat experienţa dobândită în cariera de pilot în aviaţia de vânătoare, urmate de voluminosul roman Muntele, Editura pentru Literatură, 1963, şi de romanul istoric Steaua de mare, Editura Tineretului, 1966, dedicat noii sale soţii. Se pare că ultimele apariţii editoriale au îmbunătăţit substanţial, prin drepturile de autor încasate, condiţia materială a prozatorului, fapt care i-a permis să-şi achiziţioneze, între altele, o maşină Fiat 1100 albă, printre primele de fabricaţie occidentală importate la noi, cu care străbătea dezinvolt străzile cu circulaţie încă anemică a urbei de pe Bega, spre invidia abia ascunsă a confraţilor scriitori. 
  
Tânăra care i-a căzut cu tronc de-acum reputatului scriitor era studentă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, fată frumuşică dar de condiţie relativ modestă, fapt care nu îi permitea să se cazeze decât într-unul din căminele studenţeşti din vecinătatea străzii Cluj. Îndrăgostit până peste urechi, R.T. venea aproape zi de zi cu Fiatul său pentru a-şi scoate iubita la plimbare, neţinând seama de ironiile studenţilor ce atârnau ciorchine la ferestre, imediat ce se făceau auzite sunetele insistente de claxon, prin care nerăbdătorul şofer îşi făcea anunţată prezenţa. Mai mult, într-o zi mănoasă de iarnă, cu multă zăpadă adică, R.T., romantic incorigibil, după cum şi scrierile sale dezvăluie, îmblănit din cap până în picioare, şi-a făcut apariţia lângă treptele căminului într-o sanie trasă de nişte cai focoşi, pe care îi stăpânea din hăţuri în picioare stând, ca muscalii, după modelul unor personaje, poate, din filmele de epocă în vogă. 
  
În cele din urmă cei doi s-au căsătorit şi s-au stabilit la Braşov, unde lui R.T. i s-a oferit conducerea recent înfiinţatei reviste Astra. 
  
Dar nu atât prin comportamentul uşor extravagant m-a dezamăgit mentorul meu de la cenaclul din Lugoj, fiind eu de-a dreptul deranjat de ironiile ce i le adresau colegii de cămin când îşi făcea insolita ivire în zonă, cât prin tematica aleasă în romanul Muntele, început la Lugoj în 1960 şi finalizat la Timişoara în 1962, apărut, după cum am mai menţionat, la Editura pentru Literatură, cea mai prestigioasă a momentului, în anul 1963, urmat de un al doilea volum în 1967. Prin această scriere, model de proză angajată, pactul său cu prea-puternicii vremii a fost reîntărit. Pe scurt, autorul elogia campania de stârpire a lotrilor, cum îi numea, din Munţii Banatului, adică a partizanilor care se împotriviseră regimului comunist cu armele, de către trupele de securitate. Astfel R.T. se înscria fără echivoc în pleiada reprezentanţilor atât de dezavuatului şi desuetului deja, la vremea aceea, curent al realismului socialist. 
  
Acum e general în rezervă, apărând mai peste tot în impunătoarea uniformă albastră cu o stea mare pe umăr de care e foarte mândru. E pretutindeni cinstit pentru opera sa însumând circa 45 de volume. E pe cale să adune 92 de ierni, căci e născut în ianuarie. Îi urez, cu toată sinceritatea, la mulţi şi la spornici ani vechiului meu maestru! 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Cândva, la Lugoj / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1788, Anul V, 23 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!