Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Într-o zi a sfârşitului de octombrie
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ÎNTR-O ZI A SFÂRŞITULUI DE OCTOMBRIE 
  
Dacă îl cunoşteam pe Tohăneanu. Întrebarea mi-a fost pusă prin ’96, când încercam să acced în Uniunea Scriitorilor şi aveam nevoie de două recomandări-beton, ca să zic aşa, adică din partea unor membri marcanţi ai Uniunii, care să-mi ateste vrednicia de condeier. 
  
Îl cunoşteam, răspunsesem atunci, doar i-am fost student!... 
  
Nuuu, mi s-a spus, asta nu prea înseamnă ceva. Important era în ce relaţii mă aflam cu domnia-sa? Mă ştia, mă citise?... 
  
De ştiut, mă ştia. Nu cred că de la examenul de admitere în facultate, când îl văzusem prima oară, fiind el membru al comisiei de examinare. Era încă destul de tânăr, cu o figură sugerând severitatea, poate şi din pricina feţei adânc ridate şi a ochelarilor cu multe dioptrii, îndărătul cărora se conturau, probabil din pricina lentilelor groase, nişte ochi mici, tăioşi. 
  
Mai degrabă putea să mă ţină minte urmare a unei întâmplări din pricina căreia îmi făcusem cândva mult sânge rău. Avusese loc în timpul sesiunii de examene de la sfârşitul anului I. Pe atunci, Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 5 ani din Timişoara îşi avea sediul într-o oarecare casă cu etaj pe strada Gheorghe Doja, zguduită zdravăn de tramvaiele trecând periodic, cu o faţadă a cărei stucatură arăta oribil, încărcată cu zugrăveli făcute de mântuială de-a lungul mai multor ani. Încă Universitatea de Vest nu luase oficial fiinţă, iar impunătoarea ei clădire de astăzi abia era în curs de edificare. 
  
Tohăneanu ne predase Introducerea în lingvistică şi tocmai ne verifica oral din materia cursului său în sesiunea lunii iunie, ieşisem bucuros din sala de examinare, pentru că dădusem răspunsuri bune, şi încă pentru ceva, fiindcă isprăvisem destul de devreme în ziua aceea, suficient cât să prind un tren potrivit de întoarcere la Lugoj. Obişnuiam să mă pregătesc în sesiune acasă şi să mă deplasez la Timişoara doar în zilele când erau programate colocviile şi examenele. 
  
Ieşisem, aşadar, în curtea interioară a clădirii de pe Doja, al cărei mic perimetru era populat de mai mulţi studenţi la Filo, îngrămădiţi pe câteva băncuţe şi încercând, cu notiţele luate la curs ţinute pe genunchi, să mai îngraşe porcul în ajun, cum se zicea în argoul studenţesc. Deşi mă grăbeam să plec la gară, nu mă putusem sustrage obligaţiei de a le da amănunte colegilor, care săriseră la mine imediat ce mă înfăţişasem înaintea lor, despre biletul extras şi subiectele conţinute, despre cum am vorbit şi aşa mai departe. 
  
La un moment dat, larma stârnită de întrebările curioşilor a încetat brusc, precum ciripitul unui stol de vrăbii la ivirea eretelui. Îndărătul meu, prin aceeaşi uşă cu canaturile scorojite de ploi, arşiţe şi vânturi, dincolo de care, aşteptându-şi verificarea, studenţii păşeau oftând, de parcă deasupra i-ar fi stat scris Lasciate ogni speranza voi ch’entrate, şi-a făcut apariţia Tohăneanu. Stând cu spatele în direcţia aceea l-am observat ultimul. M-am întors, urmărind privirile celorlalţi, care conteniseră din sporovăială timoraţi. Dar eu aveam un avantaj faţă de dânşii, luasem examenul, aşa că starea de intimidare a colegilor nu mă mai prea încerca. Mă fâstâcisem, totuşi, când profesorul, după ce îşi făcuse privirea roată prin curte, se repezise exact spre mine, ca şi cum ar fi vrut să-mi ceară socoteală pentru ceva. 
  
- Te rog, îmi spusese el, du-te până la bibliotecă şi adu-mi un volum din ediţia bibliofilă Eminescu. Era vorba de volumul Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, apărut pe la începutul anilor ’60. Ca să mă duc până la biblioteca aflată în incinta clădirii Institului Pedagogic de 5 ani şi să mă întorc, chiar alergând, mi-ar fi trebuit cel puţin 20 de minute. Nemaipunând la socoteală timpul consumat cu formalităţile necesare pentru eliberarea cărţii respective. 
  
- Dar am tren peste nici o jumătate de oră, i-am răspuns bâiguind profesorului. 
  
- Ce tren? N-a priceput el, adâncindu-şi mai mult ridurile frunţii. 
  
- Păi, tren. De întoarcere acasă!... 
  
Tohăneanu a rămas pe gânduri, apoi s-a întors şi a contemplat foarte preocupat preţ de câteva secunde prin ochelarii săi groşi coroana unui vişin pricăjit din fundul curţii. În cele din urmă, s-a răsucit brusc pe călcâie şi mi-a zis răspicat, neguros, privindu-mă adânc: 
  
- Nu mai trebuie să te duci! 
  
Rostind aceste cuvinte s-a grăbit să dispară prin chenarul întunecat al aceluiaşi cancello dei sospiri, de unde se ivise înaintea noastră. N-a mai adresat rugămintea aceea altui student din câţi se aflau în preajmă. S-a întors în sala de examen şi şi-a văzut de treabă. 
  
Imediat, curtea s-a reanimat, comentând faptele: 
  
- Te-ai pus rău cu Tohi! a evaluat speriat situaţia un coleg din apropiere. Ţi-ai dat foc la valiză!... 
  
- L-ai enervat!... a constatat indignată şi o colegă căreia îi venea rândul la răspuns. 
  
Abia atunci am intuit cât de pripit procedasem. Trebuia să renunţ la acel tren afurisit, şi la încă unul, dacă ar fi fost necesar, numai să răspund solicitării profesorului. Regretele de atunci mă mai încearcă şi acum. 
  
Sau, poate, îmi făceam griji degeaba. De ce să fi ţinut profesorul peste ani minte o întâmplare anodină ce implica unul din miile de studenţi cu care avusese de-a face? Mai ales că alte examene cu el n-am dat. De aceea nu mică mi-a fost mirarea, când, mult mai târziu, după apariţia cărţii mele de debut, întâlnindu-ne într-o împrejurare oarecare în holul Universităţii, profesorul Tohăneanu s-a oprit în dreptul meu şi mi-a mărturisit, strângându-mi mâna: 
  
- Te-am citit! Mi-ai plăcut!... 
  
Îşi însoţise cuvintele cu un zâmbet scurt, mai mult dintr-un colţ al gurii, dezvelindu-şi dantura măruntă. 
  
Dumnezeule! mi-am zis, după ce bâiguisem câteva mulţumiri cu fâstâceala studentului de altădată, dar cum de i-a căzut cartea în mână, căci eu nu i-o dădusem, alt motiv de regret!, şi nu-mi venea deloc să cred că o cumpărase dintr-o librărie. Până la urmă am găsit o explicaţie plauzibilă, Ioan Viorel Boldureanu, cu care împărţisem volumul de debut la Facla, după obiceiul vremii, pe atunci asistent universitar, cu siguranţă îl dăruise mai multor colegi, dintre care profesorul Tohăneanu nu putea lipsi. 
  
La oarecare timp după aceea, am trăit o altă întâmplare cu Tohăneanu în rol de protagonist, care mi-a rămas mai adânc întipărită în minte. 
  
Din iniţiativa lui Ion Nicolae Anghel, cunoscutul şi apreciatul redactor al editurii Facla, s-a constituit la Timişoara spre sfârşitul anilor ’80 un cenaclu de proză. Anghel manifestase dorinţa să adune periodic laolaltă prozatori din Banat şi zonele limitrofe, mai cu seamă pe aceia năşiţi de el însuşi, cum se lăuda, între care mă aflam şi eu, debutându-i în seria de proză scurtă a editurii. Ne strângeam la datele prestabilite scriitori din Reşiţa, Hunedoara, Arad şi din Timişoara, fireşte. Ne mai onorau cu prezenţa critici literari, ziarişti şi alţi indivizi mânaţi de curiozitate. 
  
Să fi fost pe la a patra întrunire a cenaclului, când organizatorii s-au gândit să-l invite să ne vorbească pe Tohăneanu. Profesorul era deja o somitate, autor al unor opere de analiză stilistică cu deplină recunoaştere şi al unor traduceri de excepţie din literatura latină. Ajunsesem târziu, căci veneam cam de departe, şi nu găsisem loc decât în primul şir de scaune al sălii unde avea loc întrunirea, astfel că mă trezisem la doi paşi de profesorul curând adus cu tot respectul în faţa noastră de Anghel şi instalat în mijloc la masa organizatorilor. 
  
Tohăneanu m-a recunoscut imediat şi mi-a făcut un semn amical cu mâna. Îmbătrânise şi arăta obosit, iar după mimica feţei părea că fusese nu tocmai uşor de convins să ni se adreseze. Apoi a cuvântat despre Sadoveanu, despre virtuţile de narator ale acestuia, dar mai ales despre bogăţia stilistică unică a textelor sale. Îşi rostea răspicat cuvintele şi se înflăcărase uşor, lungind expozeul său până la limita unei ore de curs. 
  
Urmau, ca de obicei, discuţii. Dar fiindcă nimeni nu s-a grăbit să spună ceva, autoritatea şi prestigiul profesorului, le îngheţaseră parcă tuturor celor care îl cunoşteau, deloc puţini, cuvintele pe buze, s-a găsit în cele din urmă să-şi înalţe glasul un tinerel, fără studii filologice, presupun, se ridicase în picioare, parcă-l văd, destul de rotofei, cu părul bogat, cu buzele cărnoase, spunând, vădit nemulţumit de utilitatea orei pe care tocmai o petrecuserăm împreună: 
  
- Tovarăşi, e interesant să mai aflăm câte ceva despre Sadoveanu, nu contest acest lucru. Dar, să fim bine înţeleşi, nu acesta a fost scopul venirii noastre aici. Noi literatură modernă vrem să învăţăm şi în niciun caz Sadoveanu nu ne mai poate fi un model. Nu suntem un cenaclu de şcolari. Să discutăm despre alţii, despre laureaţi ai premiului Nobel, aş fi întru totul de acord să-l abordăm, de pildă, pe Marquéz!... 
  
Individul pronunţase greşit numele scriitorului columbian, accentuând ultima silabă şi nu prima, cum s-ar fi cuvenit. 
  
În sală se reaşternuse tăcerea. Tohăneanu n-a priceput imediat ce se întâmplă, apoi, înţelegând, şi-a oprit privirea asupra mea, ca şi cum ar fi bănuit că împărtăşesc părerea exprimată cu atâta lipsă de tact. Şi, lucru de mirare, văzuţi prin ochelarii groşi, ochii profesorului păreau să înoate în lacrimi! Mi-am dus o mână la o obraz, sugerându-i că aş fi rămas stupefiat de necuviinţa căreia-i fusesem martor. Stătuserăm câteva clipe privindu-ne unul pe celălalt, până când tăcerea aproape lugubră fusese ruptă de vocea ostentativ cavernoasă a lui Adrian Dinu Rachieru, care din fundul sălii a rostit, corectând pronunţia antevorbitorului: 
  
- Márquez! 
  
Nu l-am mai văzut pe Tohăneanu câţiva ani buni de atunci. Până când mi-a venit vremea să acced şi eu în Uniune. Asta a fost prin vara lui ’96. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am contactat, solicitându-i o recomandare din partea sa. M-a invitat fără ezitare la el acasă, cred că rămăsese profesor consultant, de aceea dădea mai rar pe la Universitate. Locuia într-un cartier rezidenţial din apropierea acesteia, mi-a deschis uşa unui apartament dintr-un bloc’şor cochet, scuzându-se că e mult deranj înăuntru. Într-adevăr, toate caloriferele erau scoase, mobila fusese mutată alandala în funcţie de capriciul instalatorilor, din fericire absenţi în momentul vizitei mele, doar masa din mijlocul sufrageriei se afla la locul său, pe ea tronând o maşină de scris ancestrală, marca Remington. O privisem intimidat, la această antichitate, demnă de orice muzeu al tehnicii scrisului, fuseseră redactate operele nepieritoare ale magistrului! 
  
Lângă piciorul mesei, o damigenuţă îmbrăcată în nuiele aştepta cuminte să fie folosită la nevoie. 
  
- Să-ţi dreg un pahar de vin, s-a oferit profesorul, în dulcele stil sadovenian. 
  
- A, nu, mulţumesc, refuzasem, eram cu maşina. 
  
Apoi m-a invitat să mă aşez la Remington-ul său, şi mi-a dictat recomandarea da capo al fine, fără să arunce o singură privire măcar asupra textului înainte de a-l fi încheiat. După care l-a parcurs fugitiv prin ochelarii groşi, aducându-şi-l la doar câţiva centimetri de ochi, şi, mulţumit, a ţinut să adauge cu mâna sa la sfârşit câteva cuvinte în latină: ad hominis et societatis utilitatem. În cele din urmă, şi-a aşternut dedesubtul lor semnătura citeţ, cu grafia impecabilă a fiecărei litere: Gheorghe I. Tohăneanu. 
  
Într-o zi a sfârşitului de octombrie, cu vreme blajină, mi-am abătut paşii spre Parcul central al Timişoarei. Venisem în urbea de pe Bega pentru un control de rutină la un spital din vecinătate, dar, ajungând de această dată prea devreme, m-am retras în parcul care-şi risipea din copaci frunzele palide pe alei. Pe una din ele am descoperit, între alte câteva, şi bustul turnat în bronz al profesorului Tohăneanu. Aproape să nu-l recunosc fără ochelarii nelipsiţi pe chipul său cât fusese în viaţă! Avea ceva din alura unui senator roman, cu privirea severă, gata să se confrunte cu duşmanii patriei. Atunci, după ce mi-am amintit în faţa sa de toate câte le-am povestit mai sus, dar şi de altele, care n-au încăput în această succintă relatare, mi-am plecat ochii spre covorul de frunze veştede şi am murmurat cu pioşenie în limba strămoşilor latini, pe care profesorul atât de mult i-a preţuit: Perpetuum in cordibus nostris vives, Magister! 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Într-o zi a sfârşitului de octombrie / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1764, Anul V, 30 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!