Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Şăgalnicul Deliu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ŞĂGALNICUL DELIU 
  
Pe Deliu Petroiu l-am cunoscut mai îndeaproape la catedra de universală a Facultăţii de Filologie aparţinând Institutului Pedagogic de 5 ani din Timişoara, transformat în Universitate în anul 1962. Era un ins de statură medie, îmbrăcat pe atunci modest, uneori chiar ponosit, purtând mai mereu cu sine o geantă de muşama, sub a cărei greutate îşi înclina în mers umerii firavi. Avea o faţă prelungă, cu bărbia proeminentă, deasupra căreia gura i se arcuia într-un zâmbet discret. Părul, uşor ondulat, i se retrăsese la colţurile frunţii, dându-i personajului o alură de om înţelept, ceea ce şi era, de fapt. 
  
Estetician de formaţie şi critic de artă, ajunsese pe la sfârşitul anilor ’50, deci cu puţin timp înainte de a deveni şi eu student, la catedra de literatură universală şi comparată condusă de Victor Iancu cu care, am aflat mai târziu, fusese coleg la Cercul literar de la Sibiu, grupare de intelectuali ardeleni constituită în anii antebelici, considerată însă subversivă de comunişti, astfel că membrii acesteia au fost, curând după instalarea la putere a regimului pro-sovietic, zburătăciţi în cele patru vânturi. 
  
Coleg la Cercul literar din Sibiu a fost Deliu Petroiu şi cu un alt de mare prestigiu profesor al Universităţii timişorene, Eugen Todoran, peste ani devenit chiar rector al acesteia, care, se pare, a avut un rol în aducerea lui la Timişoara de la Arad, unde fostul cerchist se retrăsese într-o cuminte izolare. Un timp, el făcuse naveta între Arad şi Timişoara, cei de la spaţiul locativ lăsându-l pe aparent modestul personaj uitat pe listele lor de aşteptare. Uneori îşi petrecea noaptea chiar în incinta Universităţii, folosind pentru odihnă o sofa aflată în cabinetul lui Victor Iancu, o încăpere minusculă, având permanent expus pe perete un disproporţionat de mare afiş verde ce anunţa sărbătorirea a 700 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri. Reabilitatului arădean i se repartizase să predea istoria artelor, motiv pentru care purta cu sine, în servieta grea de muşama, o carte apărută pe la începutul anilor ’60, Istoria artelor plastice a lui Constantin Suter, op voluminos, având imprimată pe copertă imaginea mândrei statui ecvestre a condotierului Colleoni, monument turnat în bronz de Andrea Verrocchio. Lectorul Deliu Petroiu, căci nu se ostenise el, spre deosebire de alţii, să dobândească prea curând grade universitare, îşi ţinea cursul într-un amfiteatru al fostului Institutut Pedagogic, cu volumul lui Suter mai mereu ridicat deasupra capului, ca într-un exerciţiu de gimnastică, lăsând să i se vadă pe sub mânecile hainei manşetele cămăşii fără butoni, pentru ca studenţii să poată observa diferitele reproduceri ale operelor de artă la care dânsul în expozeul său făcea referire. I se pusese la dispoziţie un epidiascop, dar Deliu Petroiu manifesta reţinere în a folosi mijloace tehnice în demersul didactic. 
  
Deşi doar în anul II aflându-mă, profesorul Victor Iancu, Moşu Iancu, cum îl dezmierdau cu simpatie studenţii, cu rang de conferenţiar doar pe atunci, mă băgase, nu ştiu cum, în seamă şi mă făcuse şeful cercului de literatură universală şi comparată pe facultate. Acesta însuma studenţi interesaţi de această disciplină, dornici să afle amănunte în domeniu, într-o vreme când informaţiile despre scriitorii de seamă ai lumii, cu excepţia celor ruşi ori sovietici, erau cu mare parcimonie răspândite. În calitate de şef al cercului lui Victor Iancu, aveam, fireşte, mereu uşa deschisă la sediul catedrei acestuia, luând frecvent contact cu membrii ei, Clio Sârbu-Mănescu, Traian Liviu Birăescu, Corneliu Nistor, Ion Irimescu şi, desigur, cu Deliu Petroiu, care începuse de la un timp să mă agreeze, vorbindu-mi lejer, ba chiar făcându-mi mici confidenţe. 
  
Omul la care ţinea mai mult decât la oricare altul Deliu Petroiu era însă Eugen Todoran. Erau văzuţi adeseori împreună, lor alăturându-li-se, nu arareori, Gheorghe Tohăneanu, Partenie Murariu, titular la literatură română veche, Ion Muţiu, lingvist, precum şi alţii destui, iar în ultimul timp, Ion Neaţă, venit din învăţământul secundar, de pe la Turnu Severin, la început ca asistent al lui Nicolae Ciobanu, ca să ajungă apoi, foarte curând, prin ’65, lector la disciplina literatură română contemporană. După cursuri, pe la ora prânzului, acest grup se retrăgea în vreun restaurant de prin centrul oraşului, pentru a se cinsti cu una mică, sau mai mare, după cum era cazul. Presupun că discuţiile purtate cu această ocazie erau dintre cele mai interesante, animate în bună măsură de Deliu Petroiu, care se dovedea cu orice prilej a fi un neîntrecut epigramist, calamburist şi narator de snoave, nu puţine de el concepute, un elevat om de spirit, cu alte cuvinte. 
  
Cel mai des grupul lui Todoran putea fi văzut într-un separeu la Lloyd, restaurant care pe atunci se numea Timişoara, pe care îl frecventam şi eu, împreună cu prietena mea, în anumite împrejurări. Împrejurările acestea erau determinate de calitatea bucatelor servite la cantina Universităţii, ele nu arareori pârându-ni-se nouă, pesemne cu gusturi mai subţiri decât ale celorlalţi, de-a dreptul necomestibile. Atunci, fiind noi lihniţi de foame şi foarte slabi de constituţie, vorba lui Topârceanu, căutam nişte locuri cât mai ferite la Lloyd, pentru a nu atrage atenţia, să iei masa la restaurant ca student trăda, în concepţia multora, o mentalitate nespecifică tineretului revoluţionar, şi alegeam un meniu fix, pe care ni-l servea cu desăvârşit profesionalism stilatul Harry, un chelner cu statură impozantă, şcolit în perioada interbelică. Prinsese simpatie pentru noi bătrânul ober şi ne oferea ceea ce avea mai gustos pe bani puţini, atrăgându-ne atenţia până şi asupra locului de provenienţă a alimentelor: Astăzi avem cartofi de Belinţ, zicea, altădată ne informa că salata e din varză roşie de Topolovăţ ş.a.m.d. 
  
Într-o zi din cele în care prânzeam la Lloyd ne trezim lângă masa noastră cu Deliu Petroiu. Făcuse un tur de restaurant, după câte am înţeles, căutându-l pe Todoran. A, iatcătă-vă, ne zice cu o undă de bucurie în glas, aşezându-se lângă noi, spuneţi-mi, nu l-aţi văzut cumva pe Todoran pe aici? La care, nebănuind ce reacţie poate stârni, prietena mea îi răspunde: Ba da, parcă l-am văzut plecând cu domnul Neaţă. Mai bine îşi înghiţea cuvintele, fiindcă Deliu Petroiu a reacţionat într-un mod neaşteptat la auzul lor, cu mult năduf: Uite, domnule, cu cine umblă acum Todoran! Cu Neaţă! Păi, fireşte, fiindcă s-a ajuns deunăzi decan, se grăbeşte orice neavenit să-i dea cu nasul în c… Şi a rostit cuvântul neaoş ţuguindu-şi buzele în semn de dispreţ. 
  
Nu ne puteam explica aversiunea lui faţă de domnul Neaţă, fiindcă nouă acesta ni se părea un om rezonabil, demn de toată consideraţia. În anul V am făcut cu el literatura contemporană, o disciplină nu tocmai agreată de studenţi, fiindcă programa îi obliga să-i abordeze şi pe scriitorii apologeţi ai regimului. El s-a străduit să o facă însă cât de cât digerabilă, dând dovadă de tact şi simţ al măsurii. 
  
Rostirea fără urmă de reţinere a acelui cuvânt, pe care totuşi lingvistul Al. Graur îl prefera sinonimelor lui eufemistice, mă cam deranjase, şi îi aruncasem o privire piezişă, pe care neaşteptatul nostru comesean o băgase în seamă numaidecât. 
  
- Te uiţi cam câş, îmi reproşase clătind capul, dar nu vă mai reţin decât pentru a vă spune o epigramă care mi s-a iţit acuşica sub frunte. Şi a început să recite rar, cu voce gravă: Multe s-au mai întâmplat: / Todoran la decanat, / Iar Lucia* la sindicat. / Şi-ntr-o bună dimineaţă / Ne trezim că-i rector… Neaţă! 
  
Apoi s-a ridicat, mimând dezamăgirea, refuzându-mi cu un gest elegant oferta de a-i comanda un pahar de ceva. 
  
După ce am absolvit facultatea, întâlnirile mele cu Deliu Petroiu, dar şi cu toţi ceilalţi profesori pe care i-am avut ca student, s-au rărit, fireşte, până au devenit sporadice. O vreme mai dădusem pe la facultate, la solicitarea lui Victor Iancu, fiind el dornic să-mi păstrez formaţia şi orientarea pe care mi le impusese, după plecarea lui de la catedră însă m-am înstrăinat cu totul de cei de acolo. 
  
Pe Deliu Petroiu l-am reîntâlnit în diverse împrejurări, de fiecare dată el arătându-se dispus să schimbăm o vorbă despre una-alta, răstimp în care făcea risipă de umor, după bunul său obicei. De pildă, când îi spusesem că mi s-a născut o fiică pe care o botezasem Dana, el mi-a răspuns cu o mină gravă: Dragul meu, nu cred că e bine ce-ai făcut, pentru că Dan şi Dana alcătuiesc laolaltă o… dandana! Apoi a râs, bătându-mă pe umăr, asigurându-se că nu m-am supărat din pricina calamburului său. 
  
Felicitându-l cu un alt prilej pentru vernisarea diferitelor expoziţii timişorene în calitate de apreciat critic de artă, îmi spune: Da, iau parte, că mă solicită ăştia şi îmi mai oferă câte un tablou, ceva… Dar ştii ce le zic? Măi, frate, vezi ce-mi dai, că te pun pe perete alături de cutare, ori cutare, cred că nu vrei să faci o figură modestă lângă dânşii!... 
  
Într-altă zi, pică Deliu Petroiu în calitate de preşedinte al unei comisii de inspecţie specială pentru gradul I în şcoala unde îmi făceam veacul. Ne-am bucurat, ca de fiecare dată, revăzându-ne, şi am avut prilejul să ne întindem la taclale, în faţa unor mici atenţii culinare, cu care onorata comisie era cinstită, de obicei, după îndeplinirea tuturor formalităţilor de rigoare în atari situaţii. 
  
- Stai să-ţi spun una nostimă cu Todoran, îmi zice la un moment dat Deliu Petroiu, căci întrebasem de bunul său prieten. Şi nu s-a putut stăpâni să nu râdă, amuzat de deznodământul întâmplării pe care nici nu apucase încă să mi-o povestească. Nu de mult mă aflam cu Todoran la Lloyd, continuă în cele din urmă, să îmbucăm ceva în grabă, fiindcă el avea în după-amiaza zilei aceleia examen şi, cu toate că e comod şi foarte măsurat în mişcări, ţine să fie punctual la întâlnirile cu studenţii. La un moment dat, se ridică unul de la o masă învecinată, cunoştinţă mai veche a lui Todoran, luând în consideraţie felul cum i s-a adresat, şi, neţinând seama că eram şi eu de faţă, după scuzele de rigoare pentru deranj, îi spune tipul acestuia: Dom’ profesor, aş avea şi eu o rugăminte. Spune, mă, zice Todoran cu bonomie, bănuind despre ce era vorba. Dom’ profesor, îi zice ăla, aveţi după-masă examen… Da, mă! îi răspunde Todoran. Am şi eu pe una acolo, şi-a continuat celălalt vorba, dacă sunteţi bun, o cheamă Rusu… Aha! zice Todoran, bine, mă, am înţeles. 
  
Se retrage solicitantul bucuros că obţinuse promisiunea râvnită, dar revine, după o convorbire telefonică, se pare, la masa noastră cu sufletul la gură: Dom’ profesor, zice, am greşit. N-o cheamă Rusu, o cheamă Suru… Todoran, înţelegător, îl linişteşte. Da, fie cum zici, Suru prin urmare!... 
  
Iar pleacă individul, dar nu ne ridicăm noi bine de la masă, că din nou se întoarce omul cuprins de panică: Dom’ profesor, n-o cheamă Suru, o cheamă Ursu!... 
  
Todoran e deja în picioare, gata de plecare, netezindu-şi haina şi pantalonii. După ce-şi termină meticulos aranjarea ţinutei, îl priveşte pe personajul acela şi, cu glas prefăcut mânios, îl admonestează: Păi bine, mă, după ce ţi le trec pe primele două, mai ai obraz să vii acum şi cu a treia!... 
  
- E bună, nu? îmi cere Deliu Petroiu părerea. 
  
- Fireşte, îi răspund, Moş Poveste nu se dezminte, e şi el un ales om de duh!... Moş Poveste era porecla cu care se alesese Todoran, încă pe când mă mai aflam la facultate, graţie sfătoşeniei lui şi a vorbirii molcome, cu infime variaţii de tonalitate. În sine îmi spuneam însă că nu era deloc improbabil ca această anecdotă, cu jocul ei amuzant de cuvinte, intrată mai târziu în folclorul timişorean, să fie şi ea, de fapt, ca destule altele, rodul nesecatei imaginaţii a şăgalnicului Deliu. 
  
Nu-mi amintesc să fi avut de atunci o altă întâlnire cu veşnic tânărul la suflet profesor de istoria artelor. Mai deunăzi i-am văzut şi lui bustul de bronz pe aleea personalităţilor timişorene a Parcului Central din urbea de pe Bega. Avea, după părerea mea, o mină mult prea solemnă. Şi am zâmbit, închipuindu-mi că îşi pregăteşte îndărătul ei, mimând seriozitatea, cine ştie ce hazlie vorbă dintr-ale lui. 
  
* Lucia Jucu-Atanasiu, prof. univ., titulară la literatură română veche şi modernă 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Şăgalnicul Deliu / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1717, Anul V, 13 septembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!