Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



Mă simt crocant
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MĂ SIMT CROCANT 
  
Pe profesorul Eugen Todoran, atunci doar lector, l-am cunoscut chiar din primul an de facultate. Viitorul mare exeget al lui Eminescu şi Blaga ne iniţia în studiul folclorului, o disciplină pe care n-am bănuit-o a fi peste măsură de pretenţioasă. Ori poate magistrul nostru ne-a determinat să ni se pară astfel. Pe scurt vorbind, crezusem că a şti ce este folclorul înseamnă să ai ceva habar despre unele basme ori balade, despre câteva doine cu specificul lor, aşa că ne-am înfăţişat la primele cursuri ale lui Moş Poveste, poreclă ce Todoran şi-o dobândise înainte de a păşi noi pragul amfiteatrului unde obişnuia să-şi ţină cursul, cu inima uşoară şi cu convingerea că îndeplineam o formalitate. Ce surpriză, însă! Când au început să ne zboare pe lângă urechi termeni ca misterele eleusine, misterele orfice, zeităţile htonice, ritualurile extatice ş.a.m.d., că dincolo de ele înăuntru pas de a putea pătrunde, ne-am zis că viaţa noastră la Filologie nu va fi câtuşi de puţin o dolce far niente, idee pe care unii dinafara ei căutau în derâdere să o acrediteze. 
  
Moş Poveste, care nu prea era încă moş, se înfăţişa cu mers agale şi mişcări măsurate, destul de corpolent, cu părul bogat prematur încărunţit, se urca, făcând un mic dar vizibil efort, pe podiumul sălii de curs, îşi aşeza metodic foile al căror text urma să-l lectureze pe pupitru şi începea cu glas egal, monoton, să ne vorbească despre lumea ce, vorba poetului, „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Din când în când făcea câte un gest discret spre părţile dorsale, pentru a alunga o senzaţie a cărei prozaică origine nu o putem aici aminti. 
  
Nu ne reţinem să rostim un cuvânt însă despre asistenta profesorului, plina de nuri fiică a lui Virgil Birou, tânăra Veturia Birou, cu ochi albaştri şi zulufi castanii, încât unii o vedeau înfăţişare aievea a personajelor feminine din miturile şi poveştile despre care cu dânsa discutam la seminarii. 
  
După această experienţă, încheiată la exact 23 iunie 1962, când am dat examen cu Todoran la folclor, nota obţinută nu o menţionez ca să nu spună lumea că mă laud, întâlnirile mele cu Moş Poveste s-au rărit. Aceasta şi fiindcă el a ajuns, peste oarecare timp, decan, astfel că numărul orelor de curs i s-a diminuat. Aşteptasem să ne predea literatura română clasică, fiind el deja un consacrat exeget al lui Eminescu, dar a transferat această obligaţie tânărului pe atunci lector Virgil Vintilescu. Acesta s-a dovedit a fi om de perspectivă la timpul său, dar s-a retras prematur de la catedră, din motive politice, în urma evenimentelor din ’89. 
  
După aceea, de-a lungul anilor, întâlnirile mele cu profesorul Todoran s-au nimerit a fi nu puţine. De pildă, cu ocazia susţinerii examenului pentru obţinerea gradului II l-am avut examinator. Cu mine, fireşte, n-a avut probleme, în schimb pe una care răspunsese înaintea mea, vorbă fie, s-a chinuit literalmente să o facă să scoată câteva cuvinte. Şi n-a putut! Individei îi căzuse, subiect lesne abordabil şi arhicunoscut, nuvela Moara cu noroc a lui Slavici. 
  
- Şi cum îl chema pe cârciumarul acela de voia să facă avere?... întreba răbdător, cu glasul său tărăgănat Todoran. 
  
Individa, pauză. 
  
- Şi cine a venit acolo la Moară să-i facă zile amare cârciumarului?... 
  
Individa, bâtă. Todoran s-a uitat cu profundă dezamăgire la mine, ridicând din umeri. Adică, ce să facă cu dânsa, parcă voia să mă întrebe. Dar termină cu ea, domnule! îmi venea să-i strig. Profesoară de română să n-aibă habar de Moara cu noroc?! Despre care mai multe profesorul putea afla de la oricare dintre elevii mei, indiferent de nivel de pregătire şi vârstă!... Însă Todoran, nu: 
  
- Poate ştii, totuşi, dumneata, tovarăşa cutare, cum au murit protagoniştii, într-un incendiu… 
  
Individa, nimic. 
  
Atunci Todoran, cu vocea lui molcomă, a ameninţat-o blând: 
  
- În cazul acesta voi fi silit să vă mulţumesc!… 
  
Of, Doamne! Unde era omul acela care ne speriase odinioară cu misterele eleusine, cu ritualurile extatice şi cu toate celelalte!... 
  
Altădată l-am întâlnit pe Todoran aflându-mă în compania fie-iertatului profesor Ion Dalea, pe atunci inspector la IPCD-ul din Timşoara. Ne-am aşezat la taclale. Todoran tocmai se întorsese din Polonia şi ţinea să ne împărtăşească impresiile de acolo care-i rămăseseră vii în minte. 
  
- Dragii mei, ne-a spus între altele Moş Poveste, profesorul coleg care m-a însoţit în tot răstimpul petrecut de mine la Varşovia, profesor universitar, subliniez, s-a simţit obligat să mă invite şi la el acasă. Vai de mine! Locuia într-o cameră mare populată de vreo trei familii. Spaţiul de locuit al fiecărei familii era delimitat cu dulapuri. Ca să ieşi dintre dulapuri, trebuia să dai la o parte un soi de draperie, care culisa pe o sfoară. M-a servit cu o cafea. Ce să vă spun? Nechezolul nostru, aur! Avea aşa-zisa cafea un gust de coajă de copac. De coajă de copac măcinată. Că ne făcea biata maică-mea pe vremuri ceaiuri din scoarţă de copac pentru tratarea diferitelor metehne, de acolo ştiu. Da, da! Serios vorbesc!... 
  
Stăm noi cât stăm cu fiertura aia maronie în faţă, când deodată, dintr-o altă despărţitură se ridică un val de huiduieli. Ce se întâmplă? întreb contrariat. A, nimica, mi se spune, tocmai se difuzează buletinul de ştiri la televizor şi a ieşit să vorbească Jaruzelski. Adică preşedintele lor, Wojciech Jaruzelski… Strigau ăia ca la demonstraţie şi înţelegeam că scuipau în direcţia televizorului. 
  
În altă zi îl invit eu la un restaurant. Acolo, lume, zic să comand o sticlă de vin. A nu, te rog, nu o sticlă de vin, ştii, la noi nu se comandă la restaurant vin cu sticla, ci cu paharul!... îmi zice colegul. Nu ne ajunge pâinea. Mă duc să aduc o pâine îi spun, că altfel nu ne săturăm. A, nu o pâine întreagă, mă imploră el, ne vede lumea, la noi pâinea se comandă cu felia! Mă scol de la locul meu, mă duc şi cumpăr zece felii! Când m-am înapoiat cu feliile de pâine în mână, întreg restaurantul s-a întors spre mine murmurând de invidie. Oare cine e ăsta, păreau să se întrebe toţi, de cutează să cumpere atâtea felii de pâine?!... Şi avea pâinea aceea o compoziţie şi un gust… Ziceai că au băgat nisip în ea. Poate tocmai ca să se mănânce puţin, mai ştii?... 
  
După evenimentele din decembrie ’89, profesorul Todoran a ajuns rector al Universităţii de Vest. Deşi se pensionase, fusese rechemat la cererea insistentă a studenţilor revoluţionari şi învestit rector. A rămas în această funcţie până pe la jumătatea deceniului al zecelea, când a renunţat la ea din motive de sănătate, după câte am înţeles. De altfel, la scurtă vreme după aceea s-a şi stins din viaţă. 
  
Cu ocazia unei întâlniri a foştilor studenţi de la Filologie, după împlinirea unui număr de ani de la absolvirea acesteia, între ei şi eu aflându-mă, rectorul Eugen Todoran, precum şi alţi profesori, au găsit de cuviinţă să ne onoreze cu prezenţa lor. Se mai aflau de faţă, în Aula Magna a Universităţii, Gheorghe Tohăneanu, Deliu Petroiu, Lucia Jucu-Atanasiu, Ştefan Munteanu şi mai mulţi dintre foştii asistenţi. Nu ştiu cine a venit cu ideea de a rosti eu în numele colegilor cuvintele de bună revedere cu această ocazie. Nu fusesem avertizat, nu mă pregătisem câtuşi de puţin şi mă vedeam silit să ţin un spici în faţa elitei Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara şi a rectorului acesteia însuşi. Nu mai ţin minte nimic din ceea ce improvizasem atunci, cu excepţia unui lucru. Cum evenimentul avusese loc nu multă vreme după revoluţie, m-am gândit să zic că noi, studenţii de odinioară, am reţinut din atitudinea profesorilor noştri o permanentă reţinere în a aduce elogii, sau măcar de a face simple declaraţii de fidelitate trecutului regim, aşa cum era la modă pe timpul acestuia dacă voiai să te ajungi într-un fel oarecare. Cei de faţă au zâmbit aprobator auzindu-mi cuvintele, cu o excepţie: rectorul Eugen Todoran. A făcut o figură prelungă, mimând în faţa tuturor mirarea, neînţelegând parcă ce mă determinase să mă hazardez în formularea unei asemenea aserţiuni. M-am simţit atât de penibil, încât am jurat atunci să nu mai vorbesc vreodată într-o astfel de împrejurare. Oi fi atins vreo coardă sensibilă în sufletul său, ori i s-o fi părut afirmaţia mea vreo aluzie nepotrivită la ceva, nu ştiu, rezultatul a fost că niciodată de atunci omul nu m-a mai privit cu simpatie. 
  
Colac peste pupăză, nu mult după aceea mi s-a întâmplat una şi mai şi. Pe la mijlocul anilor ’90, cu o ocazie oarecare, au fost invitaţi ca oaspeţi de onoare la Casa de Cultură a sindicatelor din Lugoj rectorul Universităţii din Timişoara şi soţia sa. Eugen Todoran şi consoarta erau însoţiţi de alte vreo două persoane simandicoase. Până a nu începe festivitatea, cu ocazia căreia şi rectorul urma să ia cuvântul, ne-am vorbit vreo câţiva foşti absolvenţi ai Filologiei timişorene să prezentăm omagiile noastre distinsului profesor şi doamnei sale. Scena a avut loc în cabinetul directorului Casei de Cultură, o încăpere mică, nu prea potrivită pentru ceea ce ne-am propus, aşa că ne-am înfăţişat pe rând, eu, mai domol din fire, rămânând la urmă. 
  
Am fost prezentat iniţial doamnei, care stătea plictisită în scaunul biroului directorului Casei de cultură, apoi rectorului, care mă cunoştea, evident, dar n-a catadicsit să-mi întindă mâna. I-am bâiguit câteva cuvinte de bun venit în urbea noastră şi, când să dau să mă retrag, o aud pe doamna Todoran întrebând: 
  
- Nu sunteţi cumva fiul medicului ginecolog Seracin din Lugoj? 
  
- Ba da, doamnă, îi răspund cu timiditate, fără a-i da alte detalii. 
  
Ca la un semn doamna se înviorează, capătă chef de vorbă: 
  
- Dar l-am cunoscut pe tatăl dvs., îmi zice, un om deosebit, de societate, de un tact şi o gentileţe cum rar se mai află… Mai trăieşte? 
  
- Nu, îi răspund. 
  
- Păcat spune ea. Şi dă-i în continuare şi zi-i despre tatăl meu adoptiv, ce om era, şi când l-a cunoscut şi-mi zâmbea doamna permanent cu bunăvoinţă pe tot parcursul zicerii sale. 
  
În cele din urmă rectorul a întrerupt-o cu delicateţe, spunându-i: 
  
- Draga mea, nu te supăra, dar cred că ne aşteaptă oamenii în sală! 
  
La care ea, devenind brusc ţâfnoasă, îi răspunde: 
  
- Dar mai lasă-mă în pace, dragă! Nu vezi că vorbesc cu domnul Seracin? 
  
Şi rectorul a tăcut, cu ochii în pământ, după pohta consoartei sale… 
  
Acum nu mai sunt, nici ei, nici ceilalţi. S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată, a spus poetul. Şi nici eu nu mă simt prea bine, simt tentaţia de a mă autopersifla în stilul lui Mark Twain. Asta ca să nu cad în uricioasa melancolie. Fiindcă, împlinind mai deunăzi 72 de ani, mi-a dat nepoată-mea, Simina, telefon şi m-a întrebat: Ei, cum te simţi la vârsta asta, bunicule? Mai bătrân, cum altfel, i-am răspuns. Dar nu se mai spune aşa, m-a admonestat fata. Se spune mă simt mai crocant! Aşa că, ia vezi!... 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Mă simt crocant / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1699, Anul V, 26 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!