Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



Cravata cu picăţele
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CRAVATA CU PICĂŢELE 
  
Satul Umileni se află într-o băgătură de munte, de unde-şi ia Dumnezeu sara-bună, zic localnicii. E înconjurat de dealuri împădurite, datorită cărora Nicolae Breban a numit localitatea cândva, într-un roman al său, cel mai bun, se pare, dintre toate câte le-a scris, pe vremea când era încă foarte agreat de les beautés passés ale literaturii române, cum însuşi a mărturisit, Colinele Verzi. Ca să ajungi acolo odinioară trebuia să te urci într-un decovil, care străbătea cei aproape douăzeci de kilometri până la destinaţie în aproximativ trei ore. Cu un tren bun puteai călători, cam în acelaşi răstimp, de la Lugoj la Craiova. 
  
Drumul parcurs de decovil era foarte pitoresc, şerpuind pe marginea unui pârâu sinuos, flancat de păduri bătrâne, cu copaci plecându-şi crengile până la suprafaţa cursului de apă. Ici-colo, praguri de stâncă sileau pârăul să se arunce zglobiu în „bulgări fluizi”, vorba poetului, sonorizând cu foşnetul lor tăcerea necuprinsului. Pe măsura apropierii de destinaţie, călătorul putea să constate că pietrele din albia pârăului căpătau o tot mai pronunţată tentă roşietică. Dacă era curios să cunoască motivul acestei ciudate pigmentări, putea fi dumirit de oricare om din partea locului, explicându-i-se că fenomenul îşi afla cauza în deversările reziduurilor fabricii de fier din amonte, aceea care procura localnicilor principala sursă de subzistenţă. 
  
Garnitura de tren era alcătuită de regulă din vagoane-platformă pentru transportul diferitelor mărfuri, cărora li se adăugau două, trei vagoane de clasă, cum li se spunea, destinate călătorilor. Ţin minte bine că într-un asemenea vagon, într-o seară, profitând de faptul că singurii pasageri eram doar noi doi, doctorul Feneşiu, recunoscut ca îndărătnic disident, recent întors din puşcărie, mi-a recitat cu patos, pe semiîntuneric, o seamă de poezii din creaţia lui Radu Gyr, poet de care eu până atunci, deşi proaspăt absolvent de Filologie, spre ruşinea mea, abia dacă auzisem! 
  
Decovilul poposea la destinaţie într-o gară miniaturală. Proiectată de arhitectul Istrăţescu, angajat pe un post oarecare, căci îndeletnicirea de arhitect nu putea fi înscrisă în statul de funcţii al unei fabrici de fier, gara Umilenilor imita o staţie CFR, cu toate cele trebuincioase, la scară redusă. Arhitectul Istrăţescu, a rămas cunoscut prin partea locului şi fiindcă era duşmanul gardurilor. Ducea o campanie susţinută pentru modernizarea localităţii Umileni după model elveţian, în care primul pas ce se impunea, zicea el, era desfiinţarea tuturor despărţiturilor, la care localnicii, oameni gospodari, dornici să-şi delimiteze bine proprietatea, ţineau cu îndărătnicie. Schimbam deseori păreri cu dânsul, în convorbiri ocazionale, îşi susţinea opiniile cu înflăcărare, tunând şi fulgerând împotriva retardaţilor ăstora, zicea, care nu înţelegeau frumosul. Se înfuria din te miri ce, părul albit căzându-i atunci pe fruntea brăzdată de cute adânci în dezordine, odată, de pildă, din pricina faptului că directorul fabricii nu ştia ce e acela un bideu. Îl rugase să-i proiecteze o casă, şi când ajunseseră la instalaţiile sanitare, directorul îl întrebase ce e cu obiectul acela ciudat din baie, a cărui utilitate nu şi-o putea explica. 
  
Dar nu toată lumea folosea decovilul. Notabilităţile fabricii de fier călătoreau cu o drezină dotată cu un motor de tractor, foarte zgomotos, e drept, căreia arhitectul Istrăţescu îi proiectase o caroserie futuristă, având alura unui aparat de zbor. Uite, satelitu’! a strigat un hâtru bun de glume, imediat ce straniul vehicul şi-a făcut apariţia pe şine, şi satelit i-a rămas de atunci obiectului numele. 
  
Pe la începutul anilor ’80, decovilul şi-a pierdut vagoanele de clasă şi chiar importanţa economică, fiindcă, după lărgirea şi asfaltarea drumului spre Umileni, s-au introdus autobuze pentru călători şi camioane de mare tonaj pentru marfă. Numai că, puţină vreme după aceea, aceste camioane, cărora li s-au adăugat imensele tractoare de transportat buşteni din bazinul forestier, au deteriorat aşa-zisul covor asfaltic, cu destulă parcimonie aşternut, în asemenea măsură, încât drumul a devenit şi mai puţin practicabil decât înainte. 
  
Revoluţia din decembrie ’89 a adus după sine dramatice schimbări şi în Umileni. Fabrica, devenită brusc nerentabilă, a fost închisă iar utilajele vândute la fier vechi. Lăcomiei lichidatorilor le-a căzut pradă şi linia decovilului împreună cu întregul material rulant, doar o locomotivă cu aburi a fost păstrată într-un jalnic muzeu în aer liber, destinat să amintească, precum necropolele de altădată, de viaţa şi ocupaţiile celor dispăruţi. Când vezi cum alţii, în diferite colţuri de ţară, recondiţionează liniile cu ecartament îngust şi le folosesc cu mult beneficiu în scopuri turistice, te apucă plânsul. Dar la Umileni se pare că lăcomia a dat pe dinafară şi tot ce a fost de valorificat s-a vândut, sub ochii resemnaţi ai oamenilor, siliţi mulţi, îndeosebi tinerii, să-şi ia lumea în cap în căutarea altor surse de câştig. În numai câţiva ani populaţia Umilenilor s-a înjumătăţit, majoritatea ei alcătuită fiind acum din pensionari ce blestemă noul regim scuipând cu indignare în ţărână. 
  
N-am mai trecut de mult pe la Umileni. Asta mi-a reproşat de curând un fost elev din primii mei ani de învăţământ petrecuţi acolo. Îl întâlnisem întâmplător în piaţă, unde se străduia să vândă nişte mături din nuiele. Nu mă mai cunoaşteţi, îmi zice, eu sunt cutare, v-am fost elev cândva… La şcoală. 
  
M-am dat un pas îndărăt. Omul, încărunţit prematur, nebărbierit, îşi dezvelea gingiile albicioase cu destui dinţi lipsă. Mi-era greu să-l recunosc. Numele lui îmi aducea însă în memorie imaginea unui băiat firav, palid, cu părul blond tuns pe oală, îmbrăcat modest, posibil unul dintre descendenţii moldovenilor ce se refugiaseră în Banat când cu foametea de le sfârşitul anilor ’40, mulţi se stabiliseră la Umileni, unde pe vremea aceea se mai găsea de lucru, fie la pădure, fie, dacă aveau noroc, la fabrică. I-am întins omului mâna şi am acceptat să stăm câteva minute de vorbă. 
  
Aşa e, i-am răspuns, cam de mult n-am fost. Dar mă deprimă să văd locul acela cândva relativ prosper, la standardele de atunci, acum căzut în paragină, halele acelea dezafectate cu geamurile sparte, pilonii de beton ai fostei turnătorii rămaşi siniştri în aer, ca după bombardament şi drumul până acolo, ce să mai vorbim, o nenorocire!… Nu mă feream să folosesc neologisme de teamă că n-aş putea fi înţeles, aşa vorbeam şi ca profesor, iar elevii au început treptat să se obişnuiască cu ele, iar cei mai isteţi să le şi adopte. 
  
Nu, dom’ profesor, m-a contrazis interlocutorul, acuma drumu-i bun, că l-or asfaltat şi pe ăl prin Niciova, nu mai trebuie să ocoliţi prin Homojdia. Şi halele, de care ziceaţi, nu-s mai chiar aşa, le-or găsit şi lor un rost, or băgat o făbricuţă de prelucrat lemnu’ în ele… Şi de când îi primar Mircea Tandu al nost’ s-or făcut multe altele. Şi natu’ mai are pe ce să pună mâna ca să mai facă un ban… 
  
Tandu?... 
  
Tandu, ie! A lu’ maistor Tandu ficior, o fost şi el în clasă cu mine… El o apucat la şcoli mai mari, noi, ăştilalţii am rămas numa’ cu profesionala. 
  
A, Tandu, mi-am adus aminte. Era un elev brici, a făcut liceul şi o facultate de subingineri la Reşiţa, parcă. 
  
Da, da, s-a bucurat fostul meu elev, acu’ îi primar la noi, face treabă bună, nu ca ăilalţi care s-or încârdăşit cu hoţii de-or demolat ei tot ce le-o căzut în mână, şi linia între Umileni şi Homojdia or lichidat-o… 
  
Nu-mi puteam imagina că, peste câteva zile doar, voi zăbovi cu primarul Tandu la un pahar de vorbă în grădina de vară aflată lângă clubul muncitoresc de altădată din Umileni. Primisem vestea că un fost coleg, rămas în localitate, singurul cu care mai păstram legătura, tocmai fusese externat în urma unei operaţii pe cord deschis. M-a căutat nevastă-sa la telefon să-mi spună. I-am promis că îi voi vizita şi i-am întrebat dacă îi pot ajuta cu ceva. Da, sigur, a prins femeia ideea din zbor, adu-ne dacă vrei nişte carne, carne de vită să fie, aici nu sunt în stare să găsesc pe moment, iar Doru al meu suferă de anemie, de anemie severă postoperatorie… 
  
Mi-am lăsat maşina în piaţeta din faţa primăriei şi, când m-am întors după vizita făcută colegilor mei pentru a o apuca spre casă, m-am trezit faţă în faţă cu primarul. 
  
O, dom’ profesor, s-a bucurat Mircea Tandu, ce surpriză!... 
  
Era un om scund, bine legat, cam pântecos pentru vârsta lui, îmbrăcat într-o haină de piele care abia îl mai cuprindea. Tocmai se ducea să inspecteze şantierul noii primării, obţinuse fonduri să edifice o altă primărie, cea veche avea un sediu impropriu la parterul unui bloc din cele construite prin anii ’60. Se ţinea de capul constructorilor zicea, altfel tărăgănau lucrurile iar el era tras la răspundere din pricina nerealizării la timp a investiţiei. M-a invitat la o bere în grădina de vară din imediata apropiere. 
  
Numai dacă-mi oferi una fără alcool, i-am spus. 
  
Se face, dom’ profesor, se face, pentru dumneavoastră cum să nu? 
  
Măi Mircea, l-am lăudat, curând după instalarea noastră într-un separeu al grădinii de vară, cu vedere spre pârâul îndiguit curgând în valuri înspumate, se observă ceva nou aici, o mână de gospodar, vreau să spun. Felicitări! Oamenii au o impresie bună despre tine! 
  
Oamenii, a râs strâmb primarul, după ce mi-a mulţumit pentru cuvintele de laudă, ce ştiu ei! Nu bănuiesc măcar cu cât sacrificiu se face totul, cu câtă umblătură. Dacă nu ai habar la ce uşi să baţi, degeaba, te alegi doar cu firimituri de la masa bogaţilor. Apoi tot ăia te trag de socoteală, să mă iertaţi, că de ce n-ai făcut un lucru sau altul, ori, dacă l-ai făcut, de ce a ieşit aşa şi nu altminteri. 
  
Să vedeţi, în primul an de când m-am ales, n-am putut face mai nimic. Adică mai nimic din ceea ce mi-am propus, din ceea ce am promis umilenţilor mei. Că nu sunt bani mi se zicea, că poate la anul, măi, să fie, priveam în ograda altora şi vedeam că la unii se putea! Nu cine ştie ce, cu austeritatea asta, dar totuşi!... Până mi-a deschis cineva capul, ascultă Tandule, mi-a zis, mi-e milă de tine că te tot dai cu dinţii de piatră, de ce nu te duci tu unde trebuie, că dacă umbli numai pe aici, te căciuleşti cam degeaba. Şi-mi zice numele cuiva, nu pot spune cine, mă iertaţi, persoană importantă, mi-a rămas în minte vorba asta pe când învăţam despre Caragiale la şcoală. Îl cunoşteam pe individul, încă dinainte de a se ajunge mare mahăr, aşa că n-am întârziat prea mult să bat la uşa lui. Bineînţeles, cu planificare, cu aşteptarea de rigoare, că altfel nu treci de secretarele care mai că nu-ţi pun mâna-n piept! 
  
Prima întrevedere a fost scurtă. A ascultat cu un aer plictisit tot ce-i ziceam, apoi deodată s-a înviorat şi mi-a spus: Păi bine, măi Tandule, să vii tu la mine fără cravată? Se poate aşa ceva? Am rămas foarte încurcat, eram an în plină vară şi, ca tot omul, nu purtam cravată. Ce tipicar a ajuns boierul, ia te uită! mi-am zis. Dar acesta nu m-a lăsat să stărui în stânjeneala mea. Uite ce e, mi-a ordonat scurt, dotează-te cum se cuvine şi vino mâine din nou! 
  
M-am reîntors în ziua următoare, mi s-au deschis imediat toate uşile, cred că dăduse dispoziţii în această privinţă, şi m-am înfăţişat boss-ului radios cu o frumoasă cravată în culorile partidului la gât. Dar acesta a rămas foarte dezamăgit de îngustimea minţii mele. Cu ce cravată ai venit, Tandule? m-a întrebat cu un zâmbet dispreţuitor. Cu rahatul ăsta? Păi la mine se vine cu cravată cu picăţele! Cu pi-că-ţe-le, pricepi?... 
  
Aici Mircea Tandu s-a oprit şi a dat cu obidă pe gât o duşcă din berea care începea să i se încălzească. 
  
Şi? am întrebat eu stupefiat de cele auzite. 
  
Şi… Cu picăţele m-am dus. Asta a fost totul. Am învăţat şi eu cum e în capitalism. În cel autohton măcar. 
  
Tăcerea s-a aşternut iarăşi, de se auzeau bine vocile unor oameni care îndepărtau crengile purtate şi învârtejite în albia pârâului de viitura ploii din ajun. 
  
Curat capitalism, băiete, am observat atunci, dacă tot ai adus tu vorba de Caragiale! 
  
Şi m-am ridicat, mulţumindu-i primarului că mă omenise, ca să-mi văd de drum spre casă. 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Cravata cu picăţele / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1684, Anul V, 11 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!