Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



Ultimii Rolleri
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ULTIMII ROLLERI 
  
Îmi aduc bine aminte de ziua când a trebuit să se mute Ernsti Binder. Stăteam în curtea casei familiei acestuia şi-l priveam cum îşi hrăneşte porumbeii, când a apărut omul cu hârtia de la Sfat cu anunţul că trebuie să se mute şi dacă vor să-şi demoleze casa, bine, iar dacă nu, îi priveşte, şi mai scria acolo unde primeau provizoriu locuinţă, într-un bloc pentru sinistraţi, sub Măgura. Se aşteptau ei, familia lui Ernsti Binder adică, să primească hârtie, că prea le ajunseseră surpăturile Teritoriului aproape, iar peste drum tocmai se prăbuşiseră în ele platanii din curtea fostei clădiri a Madosz-ului, încât toată strada arăta altfel fără platanii aceia, ştiam că soarta le era pecetluită de când ciorile n-au mai cuibărit primăvara în rămurişul lor, iar casele deveniseră parcă mai mici, ca şi cum s-ar fi chircit lipsite de apărare, şi gardul din capăt, cu panourile lui galbene, se vedea acum mult mai bine, în plin soare, la fel şi rânjetul capetelor de mort. Dacă se mutau ai lui Ernsti Binder, atunci şi gardul urma să fie mutat dincoace de casa lor. O casă destul de arătoasă, bine gospodărită, nemţeşte. 
  
Stăteam privindu-l cum îşi hrăneşte porumbeii, aşadar, şi deodată am auzit-o pe maică-se ţipând „Mein Gott!” şi o vedeam cum se uita la hârtia aceea ca la un ordin de mobilizare, sau ca la un anunţ de deces în război, atâta groază i se citea în priviri. Apoi a arătat-o tuturor, şi vecinilor a fugit să le-o arate, şi s-au pus cu toţii pe un plânset cu suspine şi îşi treceau hârtia dintr-o mână în alta, nevenindu-le să creadă că au primit-o, de parcă ea ar fi fost vinovată cu ceva şi nu prăpastia pe care se obişnuiseră să o privească zi de zi peste îngrăditura din fundul curţii. Iar eu cu Ernsti, când terminam de hrănit porumbeii, ne distram urcându-ne pe îngrăditură şi aruncam de acolo avioane de hârtie, care se duceau, se tot duceau spre adâncuri, până le pierdem din priviri. Caietele noastre ajunseseră de râsul lumii, aşa ne spusese dirigul Chioreanu, că de râsul lumii erau, atâtea foi rupsesem din ele ca să ne facem avioane. 
  
Plângea şi Ernsti, ca toţi ceilalţi, dar mai târziu mi-a mărturisit că nu atât de casă îi păsa lui, cât de porumbeii din podul ei, căci tot podul casei aceleia era plin de porumbei, pasiunea porumbeilor o moştenise de la tatăl său, odinioară manipulant al ascensoarelor salinei din O.M., ucis în cele din urmă pe front. 
  
Avea Ernsti porumbei de diferite soiuri, uite, îmi arăta, ăia sunt poştari, ăia diamanţi, ăia bucicazăi, ăia keringo, ăia rolleri… Mai ales la rolleri ţinea, regii cerului, zicea că nimeni în oraş nu mai avea rolleri ca ai lui, îi creştea sufletul când îi vedea cum se rotesc în stol, putea să-i recunoască în zbor de departe şi-mi explica de ce unii zboară aşa, iar ceilalţi altfel, sau cum se plimbă guşaţi pe creasta casei, făcând plecăciuni perechilor agile. 
  
Şi-a făcut apariţia în faţa porţii casei lui Ernsti Binder ştraful cu cei doi cai pintenogi de povară ai lui Mihalcic-baci, mobila a fost încărcată, au luat cu ei doar atât cât să le încapă în cele două minuscule camere de bloc, restul au lăsat pe la vecini, apoi familia a urmat ştraful bocind ca după dric. Bietul meu prieten era negru de supărare, ştia că nu-şi poate lua cu sine porumbeii, pentru că oriunde i-ar fi dus, ei tot aici s-ar fi întors, în locul unde au ieşit din găoace. 
  
Aşa că, ce să facă, în pofida interdicţiei alor săi, dar şi a autorităţilor, care îi plantaseră în faţă panouri galbene de avertizare, cu hâde cranii la mijloc, Ernsti venea zilnic la casa lor cea veche, acum cu uşile şi ferestrele bătute în cuie, să îşi hrănească păsările. Se bucurau nespus la venirea lui, i se lăsau pe creştet, pe umeri şi îi uguiau la ureche, iar el râdea, cu siguranţă ştiind ce voiau să-i spună, şi le răspundea ţistuind din buzele ţuguiate. Apoi se plimba cu ele, atârnate ciorchine pe braţele întinse, cu zbateri şi fâlfâiri de aripi, neţinând seama de crăpăturile din ce în ce mai largi ale pământului, ca şi cum, în caz de pericol, urma să fie fără întârziere ridicat în văzduh. 
  
Dar într-o dimineaţă, abătându-se pe acolo, ca de obicei, a văzut în locul casei deschizându-se hăul prăpastiei, şi oricât a încercat să distingă ceva pe fundul ei întunecat, n-a putut zări decât valuri de pământ şi câteva ramuri din imensa coroană a nucului din curte. Ce s-a ales de porumbei, nu şi-a putut da seama; au fost surprinşi în culcuşurile lor în toiul nopţii, s-au putut unii salva dacă prăbuşirea a survenit către ziuă… 
  
Zile întregi a lipsit prietenul meu de la şcoală, cutreierând Teritoriul printre genuni, încercând să-şi recunoască păsările între înaripatele sălbăticite ce cuibăreau în fisurile pereţilor de sare. Adeseori îl însoţeam şi eu, Teritoriul nu mă mai înspăimânta, îndrăzneam să privesc fără nicio reţinere spre adâncurile lui şi aruncam de pe buza prăpăstiilor resturile de mâncare uitate de copii prin băncile şcolii, pe care păsările se buluceau să le prind din zbor. Dacă Ernsti şi-a recunoscut între ele măcar câteva dintr-ale lui, n-am aflat până la urmă. Ce importanţă mai avea? răspundea uneori întrebărilor mele, poate le chemase tatăl său la sine, căci îi spusese cândva, înainte de a pleca în stepele ruseşti, cu o pronunţată presimţire a morţii, că doar nişte porumbei ar lua cu el când o fi s-ajungă pe lumea cealaltă… 
  
L-am văzut peste ani. Tot pe Teritoriu. Mă aflam întâmplător pe malul lacului, venisem şi eu cu nu mai ştiu ce treburi la O.M. Lacul luase fiinţă prin inundarea surpăturilor cu apă pompată din râu, căci ziceau ăia de avuseseră iniţiativa asta, apa cu salinitate ridicată ar fi exercitat o contrapresiune care ar fi zădărnicit întinderea lor. Poveşti!... Ele şi-au reluat răspândirea când nimeni nu se mai aştepta la aşa ceva! 
  
L-am revăzut aşadar, privea cu un aer de nedumerire apa aceea negricioasă, străduindu-se parcă să distingă ceva în adâncul ei. Mi-a atras atenţia pălăria lui cadrilată, cu boruri foarte înguste, cum nu se prea purta pe la noi. „Uite, întinsese mâna, după ce ne-am bucurat de revedere, casa mea pe acolo era, cu porumbeii ei şi cu…” Nu mai putuse continua ce voia să spună, căci i se pusese un nod în gât. 
  
Apoi mi-a povestit cum a plecat. S-a ţinut de ăştia să-l despăgubească, a zis. Că aşa scria la lege. Ei nu, că li s-a dat locuinţă, că aşa şi pe dincolo… Chichineaţa aia cu două cămăruţe pentru cinci persoane o numeau ei locuinţă, a ţinut să adauge!... 
  
Atunci s-a înfuriat şi i-a scris lui Genscher. A scris toată povestea, cum s-a priceput mai bine, şi i-a trimis-o. Fără altă adresă, căci n-avea de unde s-o ştie, decât Hans Dietrich Genscher, Aussenminister, Bonn. N-a primit niciun răspuns. Atunci a mai scris o dată. Şi încă o dată printr-un intermediar. Şi numai ce s-a trezit, peste oarecare vreme, că l-au chemat ăştia să-i zică: „Bă, neamţule, băgăm de seamă că vrei să te cam duci şi tu la ai tăi!...” 
  
Când a ajuns dincolo, l-au băgat ăia în lagăr. Vreo şase luni l-au ţinut, apoi l-au lăsat să-şi vadă de treabă. Nu s-a putut angaja decât la salubrizare. Lucra acolo cu nişte turci, oameni de treabă, dar cu ei nu se putea discuta, dacă le înţelegeai nemţeasca stâlcită, decât despre fotbal. Or, el cu fotbalul nu le avea defel. Le avea cu porumbeii, cu fixu’ ăsta rămăsese şi de el nu-l putea vindeca nimeni. Locuia cu chirie undeva, dar acolo n-a putut ţine nici măcar o pereche, cum ar fi dorit. S-a mutat în altă parte, dar nici acolo n-a putut ţine. I-a spus proprietarul că i se cacă în curte şi pe obiecte şi pe maşina lui nouă. Şi se mai cacă şi pe la vecini, iar vecinii erau răi… 
  
Tot timpul şi-l petrecea umblând razna, încercând să găsească o casă unde cineva ţinea porumbei. În sfârşit, a găsit. Era la margine de oraş, l-au condus încolo stolurile pe care, la un moment dat, le văzuse zburând. I-a tresăltat inima, ca împunsă de ac, văzându-le. Casa era izolată, cu grădină mare în spate. Ca a lor de aici, a arătat el spre luciul apei cu unde negre de pe fostul Teritoriu. Leită, nu altceva! Toate i se păreau cunoscute, până şi porumbeii de pe creasta ei i se păreau cunoscuţi. A zărit acolo poştari, diamanţi, bucicazăi, keringo, dar şi călugăriţe, franconieni… Numai rolleri nu! 
  
Poarta era deschisă şi, ca vrăjit de vederea păsărilor, a intrat. În curte şi alte lucruri i s-au părut întocmai ca acasă, încât mai că nu i-au dat lacrimi în ochi privindu-le: în faţă, şopronul cu unelte pentru grădinărit, urmau deoparte magazia de lemne, straturile cu flori… Numai că în curte se afla un individ. Se şi aştepta să fie, nu asta era problema. S-a închinat cuviincios în faţa lui, cum ar fi făcut aici, de pildă, că aşa fusese învăţat, s-a recomandat, i-a zis de unde venea şi că îi plăceau porumbeii lui, s-a mai interesat de una, de alta, cu ce îi hrănea, cum îi ferea de boli, vorbise cam mult, apoi a luat aminte şi nu l-a mai întrebat altceva decât de ce nu ţinea rolleri, că rollerii erau, după el, regii… 
  
Atunci omul dinainte l-a întrerupt, a vârât mâna în buzunar, a scos o bancnotă şi i-a întins-o, fără să o privească, de parcă valoarea înscrisă pe ea l-ar fi interesat prea puţin. „Ia asta şi pleacă, i-a strigat. Şi să nu te mai prind că pui piciorul în curtea mea! Vagabondule!...” 
  
Fragment din nuvela „Teritoriul” (revăzută) 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Ultimii Rolleri / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1681, Anul V, 08 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!