Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   



Mâhnirea caselor părăsite (Partea I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MÂHNIREA CASELOR PĂRĂSITE (Partea I) 
  
În Umileni nu puţine case au fost părăsite. Ele stau, mai degrabă zac, pe marginea străzilor cu un aer stingher, ca şi cum nu ar pricepe că rostul existenţei lor pe această lume s-a încheiat odată cu plecarea stăpânilor. A adevăraţilor stăpâni. Câteva au fost reocupate de nişte oameni care n-au înţeles să le redea aspectul şi rostul de odinioară, le-au luat în stăpânire, ca să spun aşa, milităreşte, de parcă instalarea lor acolo nu ar fi fost decât provizorie, depinzând de interesele strategice ale mişcărilor de trupe. Altele au rămas cu totul de izbelişte, având uşile şi ferestrele sigilate iar curţile cotropite de flora spontană, afişând cu resemnare pe câte un ochi de geam anunţul, din ce în ce mai greu lizibil, că sunt de vânzare ori de închiriat. 
  
Îmi port paşii pe cele câteva străzi cu nume ciudate, care se răspândesc dinspre centru pe văile dealurilor din preajmă, adevărate avanposturi ale masivului muntos profilându-se întunecat îndărătul lor. Reîntors după două decenii în localitatea unde mi-am câştigat o bună bucată de vreme existenţa înainte de ’89, toate îmi par familiare văzute de la distanţă şi în acelaşi timp străine, văzute de aproape. Oamenii nu mă mai cunosc, nici eu nu-i mai ştiu, recunosc vreo doi, totuşi, mult îmbătrâniţi, cu bărbi cărunte, cu guri ştirbe, mă privesc şi ei mai lung, neştiind de unde să mă ia, ezitând să mă salute sau nu. 
  
Un aer de vetustate emană şi o seamă case, cu zugrăveala scorojită, cu bălăriile urcând până în dreptul ferestrelor, dincolo de care nu distingi nimic, de parcă ar fi găvanele unor cranii lipsite de strălucirea ochilor. Cele mai multe sunt împrejmuite cu garduri metalice, prin vopseaua cărora a străpuns ca o pecingine rugina. Pe locatarii de altădată ale unora dintre ele i-am cunoscut destul de bine. Mulţi făceau parte dintre etnicii germani care au emigrat în masă, fie înainte, fie, majoritatea, după evenimentele din ’89. Au plecat plini de speranţă, cu convingerea că vor avea parte dincolo de o viaţă mult mai bună într-un adevărat eden. De altfel, unii au şi împărtăşit această convingere celor rămaşi aici cu cuvintele: Hier ist die Höle, dort ist die Paradies!* Aproape nimeni nu manifesta vreun regret că îşi lua lumea în cap, că lăsa aici agoniseala unei vieţi, ba chiar au fost cazuri când, cu o furie oarbă, inexplicabilă, cei aflaţi pe picior de plecare au ţinut să distrugă orice ar fi putut rămâne spre folosul celor rămaşi în urmă. 
  
Mă opresc în faţa casei familiei Lewanski, oameni aşezaţi, gospodari, cu toate cele trebuitoare pe lângă sine. El a fost iniţial şoferul maşinii directorului fabricii de fier, apoi s-a lăsat de meseria şofatului pentru a deveni, împreună cu nevastă-sa, gestionari într-un magazin al cooperaţiei de consum. Le-a mers bine, fiindcă, semn al prosperităţii de atunci, şi-au luat automobil, un Renault 10 Major, parcă îl văd strălucind bătaia soarelui, vopsit în maro coniac, pe care din nefericire l-au distrus, lovindu-l de un camion părăsit fără semnalizare pe şosea. Fiul lor cel mare a plecat în Germania, nu ştiu pe ce cale, cu oarecare timp înainte de restul familiei. Când le-a venit şi celorlalţi rândul să plece, comportamentul oamenilor acestora a frizat dezechilibrul mintal: au scos duşumelele din camerele casei şi le-au spart în mijlocul curţii, au distrus instalaţia electrică iar prizele le-au sfărâmat cu ciocanul, au transformat în aşchii întreg mobilierul iar orătăniile din curte le-au otrăvit. Zic unii că au fost descoperite teancuri de bancnote arse în cuptor. Poate ar fi dat foc şi casei dacă nu s-ar fi temut de reacţia autorităţilor. Acum ea mă priveşte cu vinovăţie parcă din pricina comportamentului aberant al foştilor stăpâni, în locul perdelelor bogate de macrameu, are la ferestre nişte modeste perdeluţe de tifon, zugrăveala i-a fost spălată de ploi, prin streaşina spartă îi curge în voie apa… Cineva mi-a spus că Lewanski ar fi murit de mult deja într-un azil… 
  
Pe o altă stradă dau de casa familiei Richter. Richtăroane, cum îi spuneau localnicii, fusese contabilă, o femeie distinsă, întotdeauna cu gust îmbrăcată, foarte pricepută în meseria ei, cu obsesia curăţeniei. Casa o cumpăraseră Richtăronii de la văduva unui tehnician dentar, Naumovici, care după moartea soţului şi-a ucis câinele, un labrador roşcat, fiindcă n-avea cum să-l ia cu sine, zicea, iar pe mâini străine nu voia să-l lase, şi s-a mutat la soră-sa, la Temeswar. Şi pe vremea lui Naumovici casa arăta bine, dar, de când o cumpăraseră Richtăronii, devenise o adevărată bijuterie. Renovată din cornişă până în temelie, etala prosperitate şi bun gust. El, Richter, cu aproape două decenii mai în vârstă decât consoarta, fusese maistru principal la fabrica de fier, pe ce punea mâna ieşea lucru fain, casa şi-o renovase cu migală nemţească, iar ea o decorase cu o sumedenie de flori şi plante exotice. Apoi, când cu plecarea în masă a conaţionalilor în deceniul al zecelea din precedentul veac, Frau Richter s-a hotărât într-o noapte şi i-a spus dimineaţa soţului: Eu plec!... 
  
- Iar el ce v-a răspuns? am întrebat-o, când am întâlnit-o peste ani şi mi-a relatat toată această poveste. Mi-a spus: De ce? Iar eu i-am zis că pentru Harald. Că aici n-are niciun viitor. Harald era fiul lor. Iar el mi-a zis: Bine, dar eu cu tine nu vin! 
  
O întâlnisem întâmplător în Lugoj şi o invitasem la o cafea într-o cofetărie. Ca să mai stăm de vorbă. Venise pentru nişte probleme succesorale. 
  
- Aşa că eu am plecat, a adăugat ea vorbelor rostite în stradă. Pentru Harald, cum ziceam, a mai rostit, ferindu-şi privirea, de parcă ar fi ascuns un neadevăr. 
  
- Şi cum v-a mers acolo? am întrebat-o precaut, nevoind să par indiscret. 
  
- Oh, Gott, cum ne-a mers!... Greu. Greu de tot!... Aici eram nemţi, acolo am devenit români, ba chiar mult mai rău decât atât. Asta spune totul!... Să vă mărturisesc ceva ce n-am mai spus la nimeni. Nici lui Harald nu i-am spus… La început am lucrat ca menajeră. Mă duceam din casă în casă, cu ziua. N-aveam încotro. Să ştiţi că nu-mi era tot una. Aici eram o doamnă… Mă respecta lumea… Dar, ce să faci?... Nevoia te împinge… Eram la una, spălam ferestre. Individa amabilă, mă trata politicos, îmi dădea cafea cu bucăţele de ciocolată, mă întreba de una, de alta… Nu mă mai simţeam chiar atât de umilită! Până când, într-o zi, în timp ce spălam ferestre, ca de obicei, o aud vorbind la telefon din cealaltă cameră cu o prietenă: Nu pot veni acum, dragă, îi zicea celeilalte. O am aici la lucru pe ţiganca aia din România şi mi-e teamă să nu… 
  
După plecarea soţiei, Richter a căzut în patima băuturii. Nici până atunci nu fusese tocmai un abstinent, dar de atunci încolo a luat-o de-a binelea pe arătură. La casă n-a mai făcut nimic, a lăsat-o de izbelişte. Aşa arată şi acum… 
  
Mai încolo se află casa fostului lăcătuş Pfaff. Pare cea mai nenorocită dintre toate. Noul stăpân i-a amenajat o mansardă, iar lateral, chiar sub acoperiş, i-a atârnat un balcon din fier forjat, cu forme bombate în partea inferioară, care se potriveşte cu ansamblul ca nuca în perete. 
  
Acel Pfaff îşi înălţase casa cu mâna lui, folosind materiale din demolări. Moştenise de la părinţi o dărăpănătură. După întoarcerea din armată şi-a propus două lucruri: să se căsătorească cu frumoasa fată a vecinilor, ajunsă la vârsta măritişului, şi să îşi construiască o casă ca lumea. S-a chinuit mult bietul de el, că bani n-avea, dar a avut noroc în schimb, că tocmai s-a demolat poşta veche şi de acolo s-a ales cu o mulţime de materiale utilizabile. Când casa a fost aproape gata, netencuită încă pe dinafară, tinerei neveste i-a intrat în cap să se repatrieze, după exemplul altora. Deşi soţul nu era prea încântat să renunţe la căsuţa cu atâta trudă înjghebată, până la urmă au plecat. Dar Pfaff s-a dorit a fi mai deştept decât alţii. Pentru că statul român îl obliga pe atunci să-şi înstrăineze bunurile imobile înainte de plecare, el a vândut fictiv casa unei rude mai îndepărtate, aceasta angajându-se ca, dacă fostul proprietar va fi cumva dornic să se întoarcă, din cine ştie ce motiv, să-i retrocedeze bunurile care de drept şi de fapt îi aparţineau. De parcă Pfaff ar fi avut o premoniţie a lucrurilor care i se vor întâmpla în Vaterland. 
  
Ca toţi ceilalţi imigranţi în Germania, şi familia Pfaff a trebuit să stea şase luni internată în lagăr. Numai că el a încălcat una din condiţiile internării. S-a apucat să lucreze la negru. Cu totul întâmplător, dăduse în vecinătatea lagărului peste un agricultor căruia i se stricase motopompa sistemului de irigaţie. Săritor şi harnic din fire, Pfaff i-a reparat omului utilajul, apoi mai multe zile la rând l-a ajutat în ceea ce mai avea acesta de făcut pe acolo. La urmă neamţul a hotărât că e omeneşte să-l recompenseze pe serviabilul imigrant cu o sumă de bani. Dar acest lucru s-a aflat şi, după un proces sumar, Pfaff a fost retrimis în România. Nevasta n-a dorit să-l urmeze. Aici, omul, ce să facă, s-a dus să-şi recapete proprietatea conform înţelegerii. Dar buna lui rudă îndepărtată l-a scos pe uşă afară!... 
  
* Acolo este iadul, aici este paradisul 
  
Referinţă Bibliografică:
Mâhnirea caselor părăsite (Partea I) / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1676, Anul V, 03 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!