Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Cristina Oprea         Publicat în: Ediţia nr. 1825 din 30 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Cristina OPREA - OVEŞTI PENTRU VACANŢA DE CRĂCIUN (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
BUNICA LENA  
 
Dragi copii vouă vi se adresează această poveste precum şi întreaga carte pe care am scris- o cu foarte mare plăcere.  
 
Pe o străduţă dintr- un oraş provincial locuia bunica Lena, o bătrânică tare simpatică, dar şi foarte aspră atunci când era nevoie. Din păcate, căsuţa ei nu răsuna de râsetele copiilor pentru că nepoţii erau deja mari şi locuiau cu părinţii într- un alt oraş. Ştia să facă multe bunica Lena, să brodeze, să tricoteze şi să coase goblene. După ce îşi termina treaba în gospodărie, lua loc pe fotoliu cînd era frig sau pe banca din grădină vara, iar mâinile începeau să- i meargă, creând un nou lucru de mână.  
 
Îi iubea tare mult pe copiii de pe strada unde locuia, chiar aşa năzdrăvani. Erau numai cinci, dar gălăgioşi cât zece. Jocurile şi râsetele lor o făceau pe bunica Lena să îşi aducă aminte de copilărie. S- a hotărât să le tricoteze, la fiecare năzdrăvan, câte un fular şi o pereche de mănuşi. A doua zi a mers în centrul oraşului să îşi rezolve anumite probleme, dar a intrat şi la magazinul de mercerie, de unde şi- a cumpărat mai multe gheme de lână – roşie pentru Mihaela, roz pentru sora ei mai mică Ana, albastru pentru Marius, cel mai mare din grupul copiilor, albastru deschis pentru frăţiorul lui, Ionel şi verde pentru Liviu, cel mai năstruşnic copil pe care îl văzuse.  
 
Ajunsă acasă, bătrânica s- a apucat de tricotat. Mai era puţin timp până când venea Crăciunul şi voia să le ofere aceste cadouri ştrengarilor străzii. Timpul trece repede şi deja bunica terminase mănuşile. Mai avea de lucrat fularele. În liniştea camerei sale auzea cum copii se pregăteau de colindat, repretînd în cor, colinde cunoscute.  
 
Zăpada s- a aşternut pe pământ, în tăcere, toată noaptea. Dimineaţa totul era alb. S- a auzit soneria de la poartă. Deschizînd bunica avea în faţa sa pe Mihaela şi Ana, împreună cu mămica lor.  
- Bună dimineaţa bunica!, au spus în cor.  
- Am o mare rugăminte, a continuat mama micuţelor. Trebuie să plec urgent până la soacra mea, în oraşul imediat apropiat şi nu am cu cine să le las pe micuţe, mai ales că sunt în vacanţa de iarnă. Dacă nu ar fi avut probleme de sănaăate le- aş fi dus chiar la dumneaei, dar...Eh, dacă ar fi trăit biata mama! Spuse femeia oftând adânc.  
- Draga mea, mergi liniştită. Copilele sunt binevenite la mine, a răspuns zîmbind bunica.  
 
Fetiţele se bucurau în sinea lor pentru că bunica le pregătea întotdeauna gogoşi sau clătite cu dulceaţă şi de aceea, nu îşi ascundeau zâmbetele largi de pe faţă. Aduseseră cu ele câte un mic pacheţel pentru Nuky, motanul răsfăţat al bunicii. Au intrat în casă ş- au scos paltoanaşele şi din genţile care le aveau pe umăr au deşertat jucării, două cărţi de lectură şi bineînţeles pacheţele cu mâncare. Simţind mirosul, Nuky care se odihnea pe sobă, s- a repede jos pentru a fi răsfăţat de cele două micuţe.  
- Dragele mele, astăzi vă fac clătitecu dulceaţă de dovleac, a spus bătrâna. Voi jucaţi- vă liniştite şi nu umblaţi vă rog în cutia roşie de pe masă, a continuat ea, ieşind din cameră.  
 
Fetiţele au făcut schimb de priviri, au dat din umeri şi şi- au continuat joaca, necăjindu- l din când în când pe Nuky. La un moment dat, pisoiul nervos a sărit pe masă, doborând cutia indicată de bunică. Ce credeţi copii? Ce se găsea în cutie? Din cutia răsturnată au ieşit numeroase podoabe pentru brad. Fetiţele, speriate, le- au aşezat reprede la loc, dar Ana surorii ei un glob sub formă de pasăre, care se spărsese.  
În acel moment a intrat pe uşă bunica. A rămas încremenită. Fetiţele i- au explicat că nu feseseră de vină, că Nuky era vinovatul, dar bătrâna nu spunea nimic. Când şi- a revenit, le- a povestit că acele globuri, erau primele podoabe ale fiicei sale Maria. Se spărsese chiar globul ei preferat! S- a întristat bătrâna, dar nu le- a reproşat nimic celor două fetiţe. Peste puţin timp, mama a venit şi le- a luat acasă pe cele două ştrengăriţe. Aşa erau de supărate încât, nu serviseră clătitele atât de bune ale bunicii. De aceea primiseră un pacheţel din partea ei, unde bunica, aşezase frumos clătite pentru întreaga familie. Ajunse acasă, mama le- a întrebat:  
- Dragele mele, a- ţi fost cuminţi? Sigur a- ţi ascultat- o pe bunica Lena?  
- Da mami, dar... pisoiul Nuky i- a spart globul preferat al Mariei, ştii, fata bunicii Lena. Şi nu o putem ajuta! Ai văzut cât era de tristă?  
- Avea forma unei păsări, mami!, completă Ana.  
 
După un timp de tăcere, mama a zâmbit.  
- Ştiu cum rezolvăm problema! Tatăl meu şi bunicul vostru are o cutie cu globuri, de când eram eu mică. Mâine trec pe la el şi vă aduc acea cutie. Dacă vom găsi un glob la fel, îl vom dărui bunicii din partea noastră.  
 
Bucuroase, fetiţele au început să bată din parme strigând ,,Mami geniala!, Mami geniala!”. Târziu, după ce le- a dus la culcare, Elena, mama celor două micuţe, a comandat pe internet o cutie cu globuri, toate sub forma unor păsări. A doua zi fetiţele împreună cu mama, l- au vizitat pe bunicul. Alături de el au căutat în cutie. Surpriză! Într- o batistă brodată au găsit un glob identic. Mama, Mihaela şi Ana au început sa sară în sus de bucurie.  
- Eee! A- ţi găsit globul!, s- a bucurat bunicul. Dar ce îmi oferiţi în schimb?, le- a spus el serios privind- o subtil pe fiica sa, căreia i- a făcut cu ochiul.  
- Păi...păi..., au început să se bâlbâie micuţele. Îţi oferim două desene. Le- am făcut la şcoală. E bine bunicule?, a întrebat Mihaela.  
- Da! Este perfect! Mi le aduceţi voi când mai veniţi. Acum luaţi cu grijă cadoul pentru bunica Lena.  
 
Ştiţi copii, timpul, atunci când se apropie Crăciunul, trece foarte repede. În ajun, la uşa bunicii veniseră colidătorii, adică cei cinci ştrengari – Mihaela, Ana, Marius, Liviu şi Ionel, însoţiti de căţelul Ţumpi, ce nu- şi încăpea în...blană, de bucurie. Bunica, i- a observat pe fiecare că aveau în mânuţele mici, daruri pentru ea.  
- Copii, nu trebuia să vă cheltuiţi banii! Eu vă iubesc pe toţi cinci la fel, de aceea v- am pregătit prăjituri. Poftiţi în casă!  
- Bunica, a spus Marius, darurile acestea le- am confecţionat noi la şcoală şi le- am păstrat să le oferim celor dragi, aşa că terugăm să le primeşti.  
 
Bătrâna a zâmbit dar în sufletul ei era tristă. Tocmai primise untelefon de la fiica ei, ce o anunţa că din cauza zăpezii, nu putea să ajungă la ea de Crăciun. Aşa că, bunica, se gândea că o să petreacă această sărbătoare singură. O sunase şi pe sora ei, îi promisese că o s- o viziteze în într- una din zile. Copiii se instalaseră pe fotolii şi pe canapeaua de lângă sobă şi o aşteptau pe bunica să deschidă cadourile. Au observat că undevaîn colţ, pe o măsuţă avea un mic brăduţ împodobit cu câtvapodoabe. De aceea parfumul de prezent în cameră. Aşezîndu- se pe scaun, bunica a început să despacheteze - cadoul de la Marius conţinea un CD înregistrat cu colide cântate de corul copiilor din şcoala lui. La una din colinde, el avea un moment solo. Din cadoul lui Ionel au ieşit mai multe figurine origami, pe care, cu grijă, bunica le- a aşezat lângă brad. Marius îi oferite o braţară a ,,prieteniei” aşa cum le oferise tuturor, iar lângă o felicitare pe care scrise ,,Bine ai venit în gaşca noastră, bunică Lena.” Citindu- le textul celorlal’i copii, bătrâna a început să râdă.  
 
Au rămas ultimele, cele două surioare. Se fâstâceau, erau tare emoţionate. Din cutiuţa lor bunica a scos globul. Mâinile au început să îi tremure iar ochii i s- au umplut de lacrimi.  
- Bunica, te bucuri?, a întrebat Mihaela.  
- Ne- a ajutat bunicul, a spus repede Ana.  
- Copii, staţi! Uitasem, v- am pregătit şi câte un ceai cu scorţişoară.Vi- l aduc chiar acum!  
 
Peste puţin timp bunica Lena s- a întors cu ceaiul, dar şi cu darurile pentru cei mici. Fiecare a primit perechea de mănuşi şi fularul. Când copiii se bucurau, cineva a bătut discret în uşă. Era Elena, mama micuţelor.  
- Bunico! Crăciun Fericit! Am venit să le iau acasă pe fetiţe, pentru că în curând vine bunicul. Poftim, acesta este darul meu, a spus ea, întinyându- i o cutie frumos ambalată.  
 
Uimită şi totuşi curioasă, bătrâna a desfăciut cutia. În intrior a găsit un set de globuri de douăsprezece bucăţi. Nu erau globuri obişnuite, ci sub formă de păsări.  
- Să le aşezi în brad şi să te gândeşti la noi, a rupt tăcerea aşternută, Elena.  
 
Copiii au plecat, liniştea s- a aşternut în încăpere, iar bunica Lena, îşi aranja globurile primite, în brad. La un moment dat s- a auzit soneria. Era târziu, ora douăzecişipatru, cine să fie?! Dacă s- a întâmplat ceva? Poate unuia din copii să îi fie rău? Puţin speriată a mers la poartă. A deschis cu grijă. Cânddin prag....îi zâmbeau Maria, soţul ei Alexandru şi cei doi copii – Andrei şi Alexandra. Bunica Lena a început să plângă de bucurie. În sfârşit a venit Crăciunul!  
 
 
GOMBO, OMUL DE ZĂPADĂ  
 
Robert, un copilaş de şapte ani este foarte ascultător. I- a scris lui Moş Crăciun o scrisoare, în care cerea daruri pentru întreaga familie, iar pentru el, nu voia nimic. De fapt, îşi dorea foarte mult să ajungă la fabrica lui Moş Crăciun, dar ştia că asta nu se poate. Aşa că...nu îşi dorea nimic altceva. Jucării avea, dulciuri îi pregăteau mama şi bunica în casă, de ciocolată se ocupa bunelul, care, de câte ori venea în vizită îi aducea două sau trei tablete.În excursii nu dorea să meargă pentru că aveau grijă părinţii săi ofere vacanţe extraordinar de frumoase.  
 
În dimineaţa acestei zile, după ce şi- a băut ciocolata caldă şi a mâncat fursecurile cu nucă, a ieşit în curte să se joace cu zăpadă. A observat că la omul de zăpadă care îl făcuse cu tata ieri seară, lipsea ceva. Ochia avea, nas avea dar... Aa... Da! Nu avea fular şi nici mâini. S-a apucat de treabă. A adăugat zăpadă şi i- a modelat mâinile. A mers în camera lui şi a luat un fular şi i l- a pus lui Gombo. Am uitat să vă spun copiii, omul de zăpadă primise un nume inventat de Robert – Gombo.  
 
L- a mai privit de câteva ori şi tot nu era mulţumită. Atunci şi- a adus aminte de schiurile vechi ale tataei. Le dusese în garaj. După ce a dat la o parte câteva cutii, le- a găsit într- un colţ pline de praf.  
 
- Uite Gombo, acum eşti cel mai frumos om de zăpadă! Ştii de ce? Pentru că...şi copilul se pregăteşte să facă prezentările ca într- un spectacol cu public: ,,Doamnelor şi Domnilor, vi- l prezint pe Gombo, Omul de zăpadă schior! Aplaudaţi, vă rog!”  
 
Dar nu a aplaudat nimeni. Bunica era în bucătărie, bunelul la piaţă, părinţii la servici, Tupy pisoiul dormea pe sobă, iar Rex câinele mare al curţii stătea cuminte în coteţ. Întorcându- se către Gombo, i- a zîmbit şi l- a bătut uşor pe umăr, apoi a intrat în casă.  
 
Timpul şi l- a petrecut confecţionând ornamente pentru brad. Seara, când au venit părinţii, au jucat un joc interesant pe care tocmai il cumpăraseră de la mall. Acum se găsea în camera lui şi se pregătea să adoarmă când...a auzit bătăi în geam. S- a speriat şi şi- a pus pătura în cap. Peste puţin timp bătăile au continuat. A tras încet pătura şi a privit. Zâmbind, la geam, se găsea Gombo.  
 
Nu- i venea să creadă! A deschis geamul şi...  
- În sfârşit! De ce te- ai speriat? Am venit să te duc în oraşul lui Moş Crăciun. Tocmai mi- a spus un spiriduş  
 
Că Moşul ne poate primi. Este într- o formă de zile mari. Tocmai a terminat de împachetat şi ultimele cadouri, a spus Gombo zâmbind.  
- Tu ... poţi să vorbeşti?, a îngăimat copilul.  
- Da! Pentru că sunt un om de zăpadă special! Nu m- ai creat tu aşa? Gombo, Omul de zăpadă Schior! Aşa că, îmbracă- te gros şi ...sămergem.  
 
Fără să stea prea mult pe gânduri, copilul s- a îmbrăcat, a coborât încet pe geam şi Gombo l- a urcat în faţă, pe schiurile sale, apoi au plecat la drum. Un timp au alunecat pe întinsul zăpezii până au ajuns la o casă. Ciudat! Robert nu văzuse casa aceasta din cartier.  
- Acum, e timpul să facem un scurt popas. Intră!, a spus Gombo. Cu sfială au pătruns în casă. Salonul circular era luminat puternic, iar în mijlocul lui eraq un brad foarte înalt, frumos împodobit. Mirosea a scorţişoară şi a prăjituri proaspăt scoase din cuptor. De undevase auzeau colinde.  
- De ce am venit aici? Unde sunt stăpânii casei? Nu se supără că am intrat aşa brusc?  
- Stop! Stop! Gata cu întrebările. Hai mai bine să gustăm din prăjiturile de aici de pe tavă. Apoi o să îţi spun cum procedăm, a spus Gombo.  
 
Copilul nu a mai spus nimic. Adevărul era că, foamea îşi făcea simţită prezenţa. Şi- a luat câteva prăjituri pe o farfurie şi s- a aşezat poe scaun. Privind în jur, a observat că acest salon era ciudat. Nu avea ferestre, dar avea foarte multe uşi. S- a gîndit să le numere. Era douăsprezece uşi. ,,Ce interesant! Câţi membrii avea această familie?”, se gândea copilul mestecând la ultima prăjitură, dar...  
- E! Gata! Hai să- ţi spun, a rupt tăcerea, cu vocea sa destul de puternică, Gombo. Numai una din acele uşi duce spre orăşelul Moşului. Ai voie la trei încercări. Dacă nu ghiceşti, ne întoarcem acasă. Aşa că... gîndeşte-te ce uşi doreşti să deschizi.  
 
Copilul a rămas uimit. Nu se aşteptase la aşa ceva. A mers întâi şi a ascultat pe la fiecare uşă, dar... nici un zgomot nu se auzea. A încercat să vadă lumină pe sub praguri, dar nu se zărea nimic. Salonul fiind circular, nu ştiai care este prima uşă. Grea încercare! Şi totuşi...a luat ,,bărbăteşte” hotărârea să o dechidă pe cea din stânga. Când s- a deschis, a văzut o cameră modestă, cu un pat mare, în care se găsea o fetiţă de vârsta lui. Afară era noapte, ningea, iar soba era caldă. Copilul a pătruns sfios în încăpere. În colţ, pe un dulăpior, era un brăduţ împodobit sumar. S- a apropiat de patul fetiţei şi când să să o întrebe ceva, uşa s- a deschis brusc. El s- a ascuns sub masă. În cameră au intrat o femeie, probabil mama fetiţei şi încă o copilă de aceeaşi vârstă, care ţinea în mână un cadou şi un bucheţel de flori.  
- La mulţi ani Isabel!, a spus fetiţa oferindu- i cadoul. Ţi- am adus un dar şi îmi pare rău că eşti bolnavă. Mama ţi- a trimis medicamente şi te- a invitat pe la noi, când te simţi mai bine.  
- Îţi mulţumesc, Teodora. Eşti singura colegă şi prietenă, care îmi deschizi uşa. Mi- ai făcut o mare bucurie, a spus, cu vocea stinsă, Isabel.  
 
Teodora s- a aşezat pe pat şi au început să povestească. Mama a ieşit încet să nu le deranjeze. Copilul de sub masă se gândea ,,ce ciudat! Teodora o cheamă şi pe mama, iar prietena ei cea mai bună se numeşte Isabel.” Dar preocuparea pentru ieşirea lui de sub masă, l- a făcut să- şi întrerupă gândurile. A mers de- a buşilea până la uşa pe care venise şi a ieşit repede. În salon Gombo îl privea trist.  
- Mai ai două încercări! Nu uita!  
 
A stat o vreme pe gânduri, apoi plin de elan a ales uşa a patra de la cea deschisă, pe care tocmai a fost, şi a apăsat puternic pe clanţă. A pătruns pe o stradă întunecată, ningea, zăpadă mare făcea drumul greu de parcurs. „Cred că am reuşit! Aici trebuie să fie oraşul căutat.”, se gândea Robert. Dar gândul i- a fost întrerupt de un geamăt. La lumina palidă a becurilor stradale, a văzut un bătrân căzut în zăpadă.Cînd a vrut să se apropie, doi copii de vârsta lui, l- au depăşit în fugă. Unul dintre ei, trăgea după el o sanie.  
- Ce s- a întâmplat? A- ţi alunecat?, întrebau în cor cei doi.  
- Da, da, îngăimă bătrânul. Mă doare rău piciorul drept, murmură încet.  
- Hai Adrian, ajută- mă să îl punem pe sanie. Îl ducem amândoi până la secţia de salvare, la două blocuri de aici, a spus unul din băieţi celuilalt.  
- Bine Mihai, dar trebuie să îl luăm încet.  
- Ţine tu sania, că îl ridic eu, a spus cel ce se numea Mihai.  
 
S- a aplecat spre bătrân, prinzându- l destul de bine de umeri. Dar când să- l ridice, nu a reuşit. Atunci Adrian i- a sărit în ajutor şi împreună au reuşit să îl urce pe sanie. L- au acoperit cu o pătură. Bătrânul gemea din ce în ce mai tare. Copiii au început să alerge cu sania, cât puteau de repede. Curios, Robert îi însoţea din umbră. Ajungând la staţia de salvare, bătrânul a fost preluat şi urcat într- una din maşini pentru a merge la cel mai apropiat spital. Printre dureri, a reuşit să le mulţumească celor doi copii.  
Adrian şi Mihai s- au retras apoi spre casele lor. Robert a găsit cu greutate uşa pe care intrase. Când s- a reîntors, Gombo era puţin agitat.  
- S- a întâmplat ceva?, a întrbat copilul trist.  
- Da. Eram îngrijorat. Au trecut două ore şi nu mai apăreai. Sigur că sunt îngrijorat, a răspuns precipitat omul de zăpadă.  
- Ştii, mă gândesc la bătrânul acela, la Mihai, un copil ce poartă acelaşi nume ca tata, la toată întâmplarea. Şi mă mai gândesc la ceva...Dacă nu găsesc uşa care trebuie! Am să ratez o mare şansă, înţelegi? Dar m- am gândit cum fac. Numărul meu norocos este şapte. Am deschis prima dată uşa aceasta şi o indică. Apoi amdeschis- o pe aceasta, arătând- o pe cea din spatele său. De la prima uşă, am să număr încă şase şi voi deschide uşa cu numărul şapte. Asta este! Sper din tot sufletul să- l văd pe Moş Crăciun.  
 
Cu paşi mărunţi se apropie de uşa pe care o indicase. O deschise încet, încet...  
- Ei! Ce ţi- a trebuit atât? Ce mai faci Robert?  
 
Copilul cu ochii mari, nu putea să îşi revină. Păşise pe un covor roşu, iar în faţa lui era o măsuţă, pe care se găseau o cană şi o farfurie cu fursecuri. Lângă, un fotoliu cu un spătar înalt. Sprijinindu- se de el stătea Moş Crăciun. Fascinat, micuţul înaintă fără a spune ceva. Doar ochii se mişcau când spre stânga, când spre dreapta.  
- Ho, ho, ho!, a râs Moşul. Păşeşte dragul meu. Ştii...m- a surprins dorinţa ta, de aceea chiar voiam să te cunosc.  
 
S-a apropiat de el şi i-a dat mâna. Copilul i- a întins- o pe a lui, dar l- a întrebat cu voce tremurândă:  
- Pot... pot să te îmbrăţişez Moşule?  
- Sigur că da, micuţule! i- a răspuns acesta deschizând braţele sale vânjoase.  
 
Robert şi-ar fi dorit ca această îmbrăţişare să o vadă toţi colegii săi, mai ales cei doi – Marcel şi Viorel, care nu cred în Crăciun. Moşul l-a invitat să servească din fursecurile lui şi a sunat discret dintr- un clopoţel. A apărut o fetiţă-spiriduş.  
- Draga mea Beti, te rog să îi spui bătrânului Teddi să aducă cheia de aur de la depozit. Spunând acestea s- a întors către micuţ, adăugând:  
- Fabrica nu poţi să o vizitezi pentru că am terminat lucrul şi până pe 1 ianuarie toţi elfii sunt liberi. Dar am să îţi arăt depozitul de jucării şi fabrica de dulciuri, a încheiat el.  
 
Bucuros, copilul nu mai ştia ce să zică. L- au invitat şi pe prietenul Gombo, căruia aşa de mult i- a plăcut curtea Moşului încât i- a spus:  
- Dragă Moş Crăciun, dacă îndeplineşti toate dorinţele copiilor, ascult- o şi pe a mea.Îmi doresc să rămân aici, în curtea ta, se poate?  
- Da, cu tot dragul, te invit să te alături celorlalţi oameni de zăpadă.  
- Dar nu acum, a spus Gombo. Voi veni mai târziu, după ce îl duc acasă pe Robert.  
- Nu îţi face griji. Pe micuţ îl duc eu cu sania. Vrei? a întrebat Moşul.  
- Da, sigur că da. Îmi pare rău Gombo că ne despărţim, dar dacă tu eşti fericit aici, rămâi. Te înţeleg. Şi eu aş rămâne, dar îmi iubesc familia din tot sufletul şi nu vreau să mă despart de ei.  
 
Cei doi buni prieteni s- au îmbrăţişat şi şi- au luat la revedere. Cu lacrimi în ochi, copilul s- a apropiat de omul de zăpadă.  
- Te rog să nu mă uiţi, i-a spus el.  
- Cu siguranţă că nu, poftim i-a mănuşa aceasta.  
- Cu siguranţă că nu. Poftim! Ia mănuşa aceasta, iar când îţi va veni dor de mine să o pui pe mână şi eu voi simţi puterea chemării tale. Te voi vizita, măcar în vis şi tot ne vom întâlni.  
 
După ce a vizitat depozitul lui Moş Crăciun şi a văzut cum jucăriile sunt ambalate în cutii de cadourişi fiecare are etichetă cu o scurtă prezentare a copilului şi a dorinţei sale. Moşul l-a dus dus într- un spaţiu în care existau cadourile refuzate sau cadourile retrase, din cauză că acel copil se schimbase devenind neascultător. Nu erau foarte multe, totuşi... Apoi au mers la fabrica de ciocolată. A fost extraordinar. A văzut tipuri noi de ciocolată, care nu apăruseră în magazin, a văzut ambalaje noi şi chiar a primit din partea Moşului o ciocolată pe care a mâncat- o repede deoarece îi era foame şi pentru a nu face murdărie, a băgat în buzunar ambalajul.  
- Eh! Aş fi doritsă îţi arăt mult mai multe dar este timpul să plec, să duc în întreaga lume cadourile pentru copiii cuminţi, numai pentru ei, a spus Moş Crăciun. Deci, sa mergem la sanie! Te las acasă în drumul meu.  
În faţa unei căsuţe ca din poveşti, o sanie aştepta. Renii erau nerăbdători să plece. Au urcat cu grijă pe lângă sacul cu jucării.  
- Moşule, este şi vreun cadou pentru mine, aici? a întrebat Robert curios.  
- Nu ştiu, a răspuns acesta foarte serios. Ai să vezi când ajungi acasă.  
 
Imediat sania s- a pus în mişcare. Treceu cu viteză pe deasupra oraşelor şi dintr- o dată s-a trezit în faţa ferestrei sale.  
- Hai, te las jos la intrare în curte.  
 
Copilul şi-a luat la revedere de la Moş, îmbrăţişându- l cu drag, apoi a intrat tiptil în casă şi a mers în camera lui. Era foarte obosit. A adormit imediat. Dimineaţa a auzit vocea mamei şoptindu-i la ureche:  
- Robert, trezeşte-te! Hai să vezi ce ţi-a lăsat Moşul sub brad.  
 
Somnoros, copilul a încercat să îi povestească mamei, cum a vizitat oraşul Moşului, dar ea nu îl asculta fiind preocupată de organizarea zilei acesteia.  
- Hai vino, l-a chemat tatăl. Să nu o supăram pe mama. Am o surpriză pentru voi. Luându-l după umeri, i-a destăinuit că pregătise o călătorie la munte pentru toţi, mergeau chiar şi bunici.  
 
Copilul a intrat în salon, unde sub bradul înalt, frumos împodobit, aşteptau numeroase cadouri. Dar cel mai frumos cadou Robert tocmai îl primise – văzuse oraşul lui Moş Crăciun, un spaţiu magic în care3 nu pătrunde oricine.  
 
 
PISICA LUI MOŞ CRĂCIUN  
 
În orăşelul Moşului era mare agitaţie deoarece mai erau trei zile şi copiii aveau să îşi primescă darurile. Pentru a o bucura pe doamna Crăciun, omul cel mai darnic din lume, Moşul, îi dăruise o pisicuţă albă, pe care o găsise pe un acoperiş din Scoţia. Doamna Crăciun o numise Bulgăraş pentru că era foarte pufoasă. O hrănea, o alinta şi chiar o scotea la plimbare cu sania ei, când mergea la cumpărături. Însă Bulgăraş era cam neascultătoare şi îi mai dădea unele emoţii stăpânei sale. De astfel de emoţii nu a iertat-o nici anul acesta, când, s- a strecurat în atelierul de pictură.  
 
Elfii tocmai voiau să picteze figurile păpuşilor din porţelan, când s- a auzit un zgomot puternic. A intrat Moşul supărat, căci nu erau încă gata jucăriile, iar cele terminate nu erau uscate. Elful Marcelică, şeful atelierului de pictură, l-a liniştit pe Moş, spunându-i că toate jucăriile le va avea în sanie, când va pleca. Apoi i-a întins o farfurie cu fursecuri. Mulţumit de răspuns, dar şi de fursecuri, a ieşit fără să mai spună ceva.  
 
Am uitat să vă povestesc dragi copiii de oraşul mirific al Moşului. Avea căsuţe mici, viu colorate în care trăiau elfii Curţile erau separate de garduri frumos mesteşugite, vopsite în culorile Crăciunului. În fiecare curte se găseau brăduţi împodobiţi, ornamente şi multe, foarte multe luminiţe multicolore, ce creau o atmosferă de vis atunci când venea seara. Oamenii de zăpadă străjuiau ca nişte păzitori fideli. Clinchetul de cplopoţei completa colindele ce se auzeau din interiorul căsuţelor vesele.  
 
Cele mai luminoase locuri şi poate cele mai pline de veselie erau fabrica de jucării, poşta, fabrica de dulciuri şi ...locul unde Moş Crăciun îşi ţinea adăpostiţi renii şi sania. În acest ultim loc mersese Moşul după ce părăsise atelierul de pictură. Aici a întâlnit-o pe scumpa lui soţie, care era foarte neliniştită că nu o găsea pe Bulgăraş.  
- A fost aici, înţelegi dragul meu, a fost aici! Am dus- o la plimbare, după ce i-am dat un bol plin cu lapte.  
- Stai liniştită draga mea, a spus Moşul zâmbind. Nu este prima dată când Bulgăraş se ascunde de tine. Hai mai bine să o căutăm chiar aici, unde dorarme Bucurel, prietenul ei, cel mai mic dintre reni.  
 
S-au uitat în sălaş, au căutat-o dar degeaba. Codiţa stufoasă nu se zărea în nici unul din cotloanele, în care, de obicei, se ascundea. La un moment dat se aud zgomote, ţipete, agitaţie mare, iar când Moş Crăciun a ieşit afară şi- a dat seama că ceva se întâmplase chiar în atelierul de pictură. A alergat cât a putut el de repede şi cînd a deschis uşa...s- a îngrozit. Peste tot erau numai pete de culoare, păpuşi sparte, pensule aruncate, elfi cu hăinuţele pătate, care fugeau speriaţi, fiecare în altă parte. Moşul şi- a dat seama ce se întâmplase după ce a văzut- o pe Bulgăraş, sus pe raftul păpuşilor aşezate la uscat.  
 
Din acel loc era privit de o pisicuţă cu un cap alb, dar corpuşorul roşu, lăbuţe verzi. Numai codiţa stufoasă mai amintea de pisicuţa doamnei Crăciun. În spatele Moşului a apărut şi stăpâna ei, care nu ştia ce să facă – să râdă de înfăţişarea protejatei sale sau să plângă de acest dezastru produs în atelier. Supărat Moş Crăciun i- a spus:  
- Pentru că nu ai supravegheat- o va trebui să refaci tu jucăriile pierdute, pe mine nu mă interesează. Dacă nu sunt gata până pe data de 24 decembrie, anul acesta copiii nu vor mai primi daruri.  
 
Bătrânica a rănas uimită. Niciodată nu îşi văzuse soţul atât de supărat. Oare va reuşi? Ce ziceţi copii? Cu lacrimi în ochi, doamna Crăciun s- a aşezat pe unicul scaun din atelier pe care nu ajunseseră stropi de vopsea şi a privit dezastrul fără să spună nici un cuvânt. Bulgăraş a coborât, parcă simţindu- i tristeţea bătrânei şi a început să toarcă încetişor. Stăpâna a întrebat- o în şoaptă:  
- Ce ai făcut Bulgăraş? Ce ne facem? Dacă anul acesta copiii nu vor mai primi daruri va dispărea magia Crăciunului. Înţelegi? Uitând că pisicuţa este plină de culori, a strâns-o la pieptul său cu multă dragoste.  
 
Vazînd- o îngândurată Bella i- a spus:  
- Nu îţi fie teamă! Dacă vom lucra această scurtă perioadă în trei ture, vom reuşi să oferim copiilor Crăciunul mult aşteptat.  
 
Privind- o pe micuţa elf, bătrânica a întrebat- o:  
- Bine, bine, dar păpuşi de unde luăm? Nu o să avem timpmsă turnăm altele.  
- Ştiţi doamna Crăciun, anul trecut l- am necăjit pe Moş pentru că am turnat un număr mare de păpuşi şi nu am avut nevoie de ele. Nu le-am aruncat, le-am depozitat, gândindu-ne că poate o să ne trebuiască. Numai că acestea nu sunt pictate, deci nu ne rămâne decât să le pictăm.  
- Păi să-i anunţăm pe ceilalţi! a spus soţia Moşului cu sufletul mai uşurat de la aflarea acestei veşti.  
 
A mers apoi la ea în cameră unde a lăsat-o pe Bella să o cureţe pe Bulgăraş, s- a schimbat de hainele pline de vopsea luând unele pentru lucru în atelier. Din tinereţe nu îl mai ajutase pe Moş Crăciun la confecţionarea jucăriilor. De câţiva ani, ea răspundea numai de ambalarea lor. Cînd să iasă din casă a auzit un suspin din camera Moşului. A deschis uşor uşa şi a privit. Moşul stătea în fotoliul lui ţinând în mână câteva scrisori, suspinând încetiţor.  
- Copii, dragi copii, eu voiam să vă dăruiesc jucării frumoase şi anul acesta, dar..., şi în momentul în care a dorit să continue, doamna Crăciun i-a spus:  
- Ai răbdare dragul meu până pe 24 decembrie, şi cu un zâmbet subtil a ieşit din cameră.  
 
A mers în atelier şi a căutat vechea ei reţetă de uscare rapidă a culorilor. A preparat această soluţie şi a turnat în fiecare vas de culori, cîteva picături din ea. Doamna Crăciun ajutată de întreaga echipă de elfi a început să picteze figurile de porţelan ale păpuşilor. Nu a fost uşor, din cauza timpului scurt, dar munca în echipă a fost susţinută de elfii- cofetari, ce le ofereau platouri cu furseuri, prăjituri cu frişcă, ar şi cănuţe pline cu ciocolată caldă. Munca a fost încununată de succes. Păpuşile erau mult mai frumoase, iar doamna Crăciun avea o mare bucurie în suflet, pentru că reuşise să salveze Crăciunul copiilor.  
 
Fiecare păpuşă a fost ambalată, etichetată şi aşezată în sacul lui Moş Crăciun. Cînd totul a fost gata şi sania a devenit aproape neîncăpătoare, bătrânica a mers să îşi anunţe soţul că totul este gata. A luat în braţe o păpuşă pe care o pictase chiar ea, frumos îmbrăcată, într- o rochie aurie, şi a ciocănit la uşa de la biroul Moşului. S- a auzit un mormăit. Când a deschis, l-a văzut pe soţul ei posomorât, aranjând câteva ornamente în bradul de lângă şemineu.  
- Dragul meu priveşte! Eu împreună cu... Matilda, îţi urăm drum bun în călătria ta şi Crăciun Fericit tuturor oamenilor, indiferent de vârstă. Am însă o mare rugăminte la tine. Am citit una din scrisorile ta, în care o fetiţă îţi cerea o păpuşă pentru surioara ei bolnavă. Dă-mi voie să i- o dăruiesc eu şi de accea aş dori să semnez alături de tine pe eticheta de pe cadou.  
 
Moş Crăciun era uimit şi în acelaşi timp un zâmbet larg i- a luminat faţa.  
- Sigur că da, draga mea, te rog chiar să mă însoţeşti în această călătorie a Crăciunului, aşa cum mă însoţeai un număr bun de ani.  
- Sunt de acord, a zâmbit doamna Crăciun. Ştii, nimic nu este întâmplător. Acest efort depus de a fi gata, la timp, cu darurile, a fost ca o rememorare a tinereţii noastre, când eu lucram la atelierul de pictură, ne sfătuiam ce daruri să pregătim pentru viitorul an. De aceea te rog să mă laşi să mă reîntorc la atelier.  
 
Moşul a zâmbit şi cînd a vrut să o îmbrăţişeze pe soţia sa, a auzit un mieunat uşor. Lângă el se găsea Bulgăraş care îl privea cu ochii mari şi albaştri. A luat- o în braţe, a mângâiat- o şi a spus zîmbind:  
- Sunt de acord cu o condiţie! Cât timp tu eşti la atelier Bulgăraş va sta cu mine. De astăzi ea este şi pisica lui Moş Crăciun!  
-------------------------------  
Cristina OPREA  
Craiova  
decembrie 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Cristina OPREA - OVEŞTI PENTRU VACANŢA DE CRĂCIUN (2) / Cristina Oprea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1825, Anul V, 30 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Cristina Oprea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cristina Oprea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!