Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cristea Aurora         Publicat în: Ediţia nr. 1462 din 01 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Reacţii la
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De curând am avut imensa surpriză să citesc o a doua reacţie la romanul meu Maor Gruber, cea a doamnei Cezarina Adamescu (membru U.S.R.), poetă, prozatoare şi eseistă, cu o vastă experienţă în ale literaturii şi criticii contemporane. Îi mulţumesc din suflet pentru această cronică deosebită.  
 
 
ÎNVINGĂTORUL ÎNVINS. UN ROMAN DESPRE DREPTUL LA VIAŢĂ  
 
 
 
În confruntarea dintre bine şi rău, adeseori câştigă răul. Aceste două categorii biblice au fost veşnic în război, încă din primele pagini ale Genezei. Însă Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a alege de partea cui este. Şi aceasta, în teologie, se numeşte alegerea fundamentală. Chiar dacă uneori, omul mai încalcă frontierele, când ale binelui, când ale răului. Această încleştare qui pro quo, care pe care, este tema romanului de faţă, de multe ori ajungând până dincolo de limite. Istoria ne dovedeşte acest lucru.  
Deşi răul domină aproape toată cartea, parabola de final prin învingerea lui, simbolizează şi jertfa supremă a luptătorului, asumarea destinului de învingător învins.  
O provocare foarte interesantă pe care o prozatoare tânără o pune lumii de azi care, se pare că a uitat ororile săvârşite de om contra omului, din ultimul război mondial, dar şi de părinţii şi bunicii noştri care au căzut victime.  
Povestea lui Maor Gruber, celebru medic chirurg cardiolog, începe în forţă, aşa cum îi stă bine oricărei poveşti, cu un proces în care cei 14 juraţi îl condamnă pentru crimă cu premeditare la pedeapsa capitală.  
Un asemenea început este, din capul locului foarte tentant. Şi cine n-ar dori să afle amănunte despre viaţa acestui om? Mai ales că acţiunea se petrece în Chicago, Illinois, în 1982, aşadar, în zilele noastre.  
De ce ne atrag subiectele palpitante, cu crime şi orori de toate soiurile? Mai cu seamă în vremuri de pace. Adevărul e că răul se iartă sau pare că se iartă, dar nu se uită niciodată. Şi Maor Gruber e dovada clară că viaţa aparent liniştită, paşnică, poate fi dată peste cap într-o clipă şi din cetăţeanul aşezat, vrednic de încredere, te poţi transforma într-un asasin, răzbunător şi crud.  
Intri în cartea Aurorei Cristea predându-te, chiar din prima pagină, cucerit de tonul ferm, convingător, viguros, de condeiul dibace cu care te cheamă, te îmbie la lectură. Eşti fascinat imediat şi te supui fără murmur.  
Există asemenea cărţi - unii le numesc de succes - care au un fel de putere de seducţie. O scriitură modernă, antrenantă, dinamică.  
Maor Gruber este un om respectabil, cu prestanţă, „un caracter integru, un bărbat în adevăratul înţeles al cuvântului, - peste care anii mai puseseră o tuşă de graţie şi virilitate, un şarm aparte pe care puţini bărbaţi îl au cu adevărat.”  
Siguranţa cu care Aurora Cristea mânuieşte condeiul, iscusinţa folosirii dialogurilor, construcţia întregului stelaj al romanului, pauzele de efect la care se adaugă ingredientele mijloacelor artistice ca şi pauzele strategice, fac din această carte o lectură agreabilă, tentantă.  
Confruntarea dintre medicul Maor Gruber şi torţionarul lui din prima tinereţe, Philbert Schirach, un nonagenar care făcuse infarct de miocard, fiind adus cu elicopterul din Springfield până la spitalul unde chirurgul îşi desfăşura munca de salvare de vieţi, e de domeniul filmelor psihologice. Nimerise pe mâinile victimei pe care o porsecutase cu zeci de ani în urmă, ani despre care Maor Gruber păstra o tăcere discretă, pecetluită.  
Şi poate, pentru o clipă, slăbiciunea omului îl îndemnase pe chirurg să se răzbune, dar deontologia profesională, jurământul lui Hipocrate l-au făcut să-şi revizuiască sentimentele de revoltă strânse sub obroc atâţia ani. Omul acesta bătrân fusese coşmarul lui toată viaţa.  
Aceasta ar fi intriga şi conflictul romanului.  
După oarecare zbucium interior, în sufletul lui Maor Gruber se instalează din nou raţiunea, luciditatea, omenia, deşi fusese tentat să se răzbune pe acel Philbert Schirach, lucru pe care-l visase toată viaţa, cu o încrâncenare care nu era deloc vrednică de un om, a cărui profesiune era tocmai salvarea vieţilor şi nu suprimarea lor.  
Pe de altă parte, glasul sângelui, datoria faţă de ai săi, ucişi de nazişti, îi cerea răzbunare, conform Legii Talionului: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.  
Ca într-un joc nefericit sau poate o farsă a destinului, bătrânul bolnav continuă să-l terorizeze, fără niciun pic de scrupule, chiar în starea în care se află, pe doctorul care venise la patul lui să vadă cum se simte. Călău şi victimă...  
Ura furibundă, patologică a neamţului împotriva evreilor, în puţinele clipe de luciditate, ajunge la paroxism când îşi dă seama că l-a găsit pe Maor Gruber, victima lui şi atunci şi, aşa cum se va dovedi, şi acum. Rolurile sunt mereu inversate, aşa încât nu mai ştii cine e călăul şi cine victima. Şi în prezenţa asistentelor şi a celorlalte cadre medicale, îl învinuieşte pe Maor Gruber că a vrut să-l omoare. De parcă anume şi-ar fi pus în gând să-l tortureze după zeci de ani, pe ultima sută de metri a vieţii sale, pe doctorul evreu căruia îi răpise odinioară tot ce avusese mai scump pe lume. În loc să-i ceară smerit iertare pentru răul pe care i-l pricinuise, ca o răzbunare în pragul morţii, ameninţarea nazistului diabolic şi ţipetele lui de ajutor, atraseră atenţia întregului palier, asistente, doctori şi pacienţi, asupra incidentului din salonul de la etajul 22 al Rush University Medical Center din Chicago.  
Uneori te întrebi până unde poate merge ticăloşia omenească? Adevărul e că, de cele mai multe ori, el nu are margini şi odată ce ai apucat pe calea lui, cu greu te vei mai putea întoarce.  
Roman de acţiune, deosebit de dinamic, „Maor Gruber” incită la curiozitate. Autoarea ştie să creeze atmosferă, să construiască personaje şi să le confrunte în lupta existenţială ori în cea ideologică. Nu e prima oară în literatură când sunt puşi faţă în faţă, un nazist şi un evreu, două realităţi ireconciliabile. Subiectul e dezbătut în multe cărţi, filme, piese de teatru. Forţa distructivă a omului în faţa duşmanului său declarat nu cunoaşte limite şi în el se dezlănţuie monştrii urii şi ai trufiei.  
În primul rând, ca să transmită fidel ceea ce vrea să spună, autoarea s-a transpus în epoca şi locul pe care le descrie cu atâta minuţie. Nicio clipă nu poţi crede că nu a fost martora acestor evenimente. Ficţiunea însă a întrecut realitatea, şi-a întins aripile şi a atins cele mai ferite unghere lăuntrice omeneşti. Dacă am fi la teatru, am spune că a intrat perfect în pielea personajului, cu trăsături, cu gânduri şi atitudini. E o întreprindere de mare forţă spirituală, cu putere de pătrundere şi de redare întocmai a scenelor care se petrec între nazist şi evreu, între cel care se crede încă în război şi cel care s-a temut toată viaţa, frica fiindu-i inoculată în urma unor groaznice experienţe personale. Frica e ca un stigmat, ca un tatuaj care nu se ia decât odată cu pielea. O amprentă care ţi-a năvălit până şi în sânge, în toate celulele viului.  
Echilibrul pe care Maor Gruber şi l-a recăpătat în relaţia de o viaţă cu prietenul său, Dino Mazotti, medic urolog la acelaşi spital şi cu Elsa Silver, asistenta şefă care lucra cu Maor Gruber de peste 30 de ani, îi conferă acestuia o relativă stare de linişte.  
Ca într-un joc nefast al sorţii sau un coşmar teribil, Philbert Schirach îi prevesti doctorului sentinţa: „-Tu vei fi călăul meu, Maor Gruber! Tu vei fi moartea mea!”  
Şi ceea ce prezise neamţul se adeveri, după ce Maor Gruber îi făcu acestuia un rechizitoriu aspru şi după ce îl salvase de la infarctul suferit.  
Judecata se împlinise. Prin doctorul Gruber, ruşinea şi suferinţa întregului neam evreiesc fuseseră spălate. Maor Gruber îşi luă însă povara păcatelor acestuia pe proprii umeri. Coşmarul abia începuse.  
După teribilul act de a-l deconecta pe nazist de la aparate, scena este zguduitoare şi e procesul intentat de câteva milioane de evrei ucişi şi mutilaţi de nazişti în lagărele de concentrare. Literatura concentraţionaristă abundă de astfel de subiecte, însă fiecare autor oferă o viziune proprie. Zbuciumul lui Maor Gruber este legitim, dar în acelaşi timp, liniştea datoriei împlinite îi uşura conştiinţa:  
„Pe Maor îl cuprinse durerea de cap, simţi o sfârşeală profundă şi pentru a patra oară în viaţă, plânse cu adevărat, cu ochii pe geam, într-o zare întunecată, aşteptând nici el nu ştia exact ce anume. Nu fugise, nu se sustrase de la proaspăta crimă comisă şi puţin îi mai păsa de ceea ce avea să se întâmple. Oricum se simţea pustiit, oricum Philbert Schirach îşi dăduse ultima suflare pe altarul nemerniciei omeneşti, iar Maor îşi descoperise infernul de suflet şi, în acel oraş care-i fusese dintotdeauna străin, unde nu se simţise niciodată ca acasă şi unde viaţa ajunsese un bun negociabil, o marfă aşezată ostentativ în galantarele ruginite ale regretelor copleşitoare, el aruncă haotic zarurile propriului destin. Jalea naţiunii israelite amuţise odată cu moartea poate a ultimului trubadur al fascismului, cel puţin în această clipă americană solemnă, pe un pat de spital şlefuit de bunăstare, departe de istorie, departe de necropola comună a unei lumi sfârtecate, a unei lumi exterminate, dar şi a unei lumi renăscute, trezite la viaţă din propria cenuşă, persistentă şi fermecător-regenerată.”  
Mesajul autoarei este cutremurător. Maor Gruber îşi asumă fapta reprobabilă şi-i spune Elsei că: „Aşa a fost scris”, „Maktub” şi că trebuie să ne urmăm destinul.  
Şi ca drama să fie totală, Elsa e cea care trebuie să-l denunţe pe şeful ei, Maor Gruber.  
Şi astfel, cel care a salvat de la moarte mii de persoane, prin operaţii dificile, veghind asupra fiecărui firişor de respiraţie a bolnavilor, este închis şi condamnat pentru că a luat viaţa unui criminal, unui nazist nonagenar, care se fofilase până atunci şi scăpase de pedeapsă deşi era vinovat de moartea multor evrei în cel de-al doilea război mondial.  
Mâinile care, nu demult operaseră cu atâta dexteritate multe inimi bolnave, acum erau încătuşate.  
După ce în primul capitol al cărţii, Aurora Cristea prezintă faptele recente, inclusiv pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte a lui Gruber, în capitolul 2 face o întoarcere în timp, în Varşovia anilor 1939, când cea de a doua conflagraţie mondială e pe cale să înceapă şi circulau diverse zvonuri că Polonia va fi grav afectată. Hitler profera ameninţări şi dăduse ordin să se construiască primele lagăre de exterminare dar nu se ştia încă, pentru cine erau pregătite.  
Gavriel, negustor evreu, cu o băcănie micuţă, îşi întreţine cu greu familia din câştigurile comerţului său modest, aflat în pragul falimentului.  
Este şi începutul prigoanei împotriva evreilor.  
Cunoaşterea de către autoare a unor tradiţii evreieşti precum şi a multor expresii în ebraică şi în poloneză, demonstrează o cunoaştere bine stăpânită a acestora şi folosirea unor expresii uzuale şi descrieri ale unor obiceiuri în familia lui Maor, pe când acesta era un adolescent de numai 15 ani, abia intrat în rândul bărbaţilor, după ceremonia de Bar Mitzva. Tradiţiile evreieşti foarte stricte, descrierea vestimentaţiei, a gastronomiei, a obiceiurilor familiale şi ritualuri religioase - cum e această ceremonie a tinerilor de 13 ani când sunt trecuţi în rândul persoanelor responsabile, dar şi a căsătoriei evreieşti care urmau tradiţiile iudaice, „legea lui Moshe şi a lui Israel” - reprezintă tipicul foarte cunoscut de Aurora Cristea şi descris în detaliu în acest capitol, dar reprezintă şi viziunea funcţionalistă asupra sărbătorii iudaice. Ea a simţit duhul acestor tradiţii iudaice păstate cu sfinţenie vreme de aproape două mii de ani.  
Poveştile relatate cu atâta măiestrie de Aurora Cristea din viaţa familiilor de evrei din Varşovia, par cât se poate de reale şi fără îndoială că au în ele câte un sâmbure de adevăr, fiindcă te fură şi îţi trezesc interesul, stimulându-ţi imaginaţia.  
Genocidul petrecut cu evreii din Polonia face parte din realitatea istorică, realitate ce nu mai poate fi schimbată şi nici ascunsă sub obroc, aşa cum a fost în vremea comuniştilor.  
Vestea că vor fi deportaţi şi trimişi în lagăre de concentrare naziste, să muncească acolo pentru Germania, era pentru tineretul evreu, incredibilă. Şi, de altfel, pentru orice om de bună credinţă. Nu puteau concepe ca omul să fie asuprit de om în asemenea măsură încât să-l silească pe celălalt să facă un lucru pe care acesta nu-l voia.  
Stilul Aurorei Cristea este unul curat, categoric, bine articulat, ea îşi îngăduie broderii lirice în faţa unei realităţi atât de brutale, ca să creeze contrastul necesar. Frazele sunt incredibil de bine întocmite, nuanţate, viguroase.  
Pe stelajul romanului, imaginaţia autoarei brodează neînchipuit de frumos, cu pauze de efect şi cu efecte speciale demne de marii prozatori.  
Dar dragostea tinerilor nu cunoaşte adversităţi naţionale: Ahava şi Jean se iubesc deşi ea este evreică, iar el polonez. O asemenea uniune matrimonială este de neconceput pentru familia fetei, care, dacă ar fi ştiut, şi-ar fi repudiat fiica.  
De unde însă, se aprinde brusc, scânteia mâniei, faţă de evreii paşnici, mici comercianţi şi negustori cu băcănii care-i serveau de ani de zile? Ori împotriva copiiilor acestora, „fii de jidani împuţiţi?”  
De unde dorinţa de a-i chinui, de a-i distruge şi a-i umili, distrugându-i sufleteşte şi chiar de a-i ucide? Cine sădise în sufletul lor atâta ură?  
Agresiunea faţă de fata mică a lui Gavriel, Vered, a unor tineri vagabonzi, cu asemenea bestialitate, dovedea că lucrurile scăpaseră de sub control, după ce, mai înainte cu câteva zile, spărseseră geamurile băcăniei cu un pietroi, speriind-o pe fiica cea mare, Ahava, atentat eşuat, fiindcă fata scăpase nevătămată.  
Cu aceştia nu mai era de glumit.  
Romanul are şi asemenea scene, pline de tensiune, care te ţin cu sufletul la gură.  
Ameninţarea ghetourilor se întinde ca o caracatiţă peste neamul evreiesc şi umbra acesteia tinde să-i înghită.  
Aşa că, începutul războiului îi găsi pe locuitorii polonezi şi pe evrei în aceeaşi stare de spirit tulbure şi temătoare de orice.  
Vestea cumplită îi amuţi pe toţi. „Se declanşase iadul pe pământ” - spune autoarea.  
Aurora Cristea dovedeşte o cunoaştere adâncă a evenimentelor de la declanşarea războiului mondial, făcând un scurt documentar al epocii. Ororile de atunci sunt cunoscute.  
Ele există în tratatele de istorie ale lumii, consemnate de oameni de specialitate, interpretate în fel şi chip, după interesele concurenţiale ale statelor implicate.  
În aceste vremuri de restrişte şi încercări, oamenii, pe lângă alte lecţii dure, învaţă ce e groaza, frica de a merge pe stradă, de a sta în casă, de a se duce la muncă, frica de zi, de coşmarurile nopţii, de zorii care nu ştii ce-ţi pot aduce. Autoarea punctează nişte zone politice foarte importante, cu aceeaşi acurateţe, subliniind implicarea fiecărei părţi.  
Şi scenele de dragoste pură dintre Ahava şi Jean sunt de o candoare înălţătoare şi de un inefabil proprii firilor sensibile, departe de scenele romanţioase şi vetuste care vizează doar plăceri lumeşti, oricare ar fi ele.  
Autoarea evocă drama Poloniei din septembrie 1939 când a fost „atacată şi mutilată de germani din vest şi de ruşi din est”, şi a fost efectiv „ştearsă de pe hartă şi înghiţită de cele două mari puteri”.  
Evocând starea Poloniei, nimicită în fiinţa ei naţională, Aurora Cristea reuşeşte să-ţi transmită emoţiile, groaza, teroarea locuitorilor Varşoviei în momentele când se dădea alarma şi avioanele Stuka îşi începeau raidurile, aducând sute de victime. De altfel, autoarea foloseşte, de câteva ori expresia „Varşovia ariană”, cu mult înainte să fie intrată în uz. O tulbure angoasă se instalase peste oraş şi peste oameni.  
Imaginile de coşmar aveau să se înfingă definitiv în creierul copilului Maor care trăia din plin aceste orori, împreună cu familia lui. Începuse Apocalipsa.  
Este cu totul uimitor, câtă putere de sugestie are autoarea, transmiţând fiorul acelui coşmar care a durat 5 ani şi a distrus lumea întreagă. Tonul este imperativ, răspicat, uneori chiar vehement, justiţiar, cât se poate de clar şi hotărât. Mergând mai departe cu imaginaţia, pot să adaug că, dacă autoarea ar fi fost de gen masculin, nu ar fi şovăit nicio clipă şi ar fi luptat neînfricat, alături de camarazi pentru a-şi apăra ţara, poporul, limba, casa, familia, numele şi urmaşii.  
Şi faptul că e femeie şi scrie despre aceste lucruri este remarcabil. Nu sunt multe femei istorici ai războiului mondial. Aurora Cristea are acest curaj uimitor de a trata probleme sfâşietoare, de viaţă şi de moarte, fără să devină patetică, siropoasă, fără sentimentalisme, cu o duritate a expresiei cu adevărat notabilă.  
Îmbinând perfect adevărul istoric cu prezentul, ficţiunea cu realitatea, a reuşit o construcţie epică de mare valoare, nu numai literară, dar şi istorică şi memorialistică. Un eşafodaj uimitor care suie la cer, cu fiecare cărămidă.  
File de istorie însângerată, prelungite în mintea şi inima supravieţuitorilor, marcaţi pe viaţă de ororile la care au fost martori sau chiar protagonişti, aşa cum este cazul medicului Maor Gruber, a cărui dorinţă de răzbunare a crescut, s-a exacerbat, chiar şi după patru decenii, deşi s-a străduit din răsputeri să-şi ţină ascuns trecutul. Dar trecutul a ţâşnit precum o arteziană lăuntrică, inundând cămările inimii şi ale creierului într-o clipă.  
Gheara vulturului cenuşiu era adânc înfiptă în carnea şi sângele lui, tatuându-l, mai adânc decât numărul care era imprimat în piele, cu care erau deosebiţi evreii ce încetaseră demult să mai fie oameni, fiind reduşi la un simplu număr.  
Şi din acest punct de vedere, Maor Gruber este de două ori victimă: victima lui Philbert Schirach atunci, în vremea războiului în Polonia, şi peste ani, când nazistul nonagenar l-a sfidat şi l-a provocat, reactivându-i dorinţa de răzbunare, dorinţa de a se linişti odată pentru totdeauna.  
Să analizăm puţin: dacă cei doi, victimă şi călău, s-ar fi întâlnit în alte împrejurări, în alt loc şi nu la spital şi Maor Gruber, orbit de sentimentele pe care le nutrea de peste 40 de ani, îl ucide pe Philbert Schirach în alt mod, este oare mai puţin criminal? Este justificată fapta lui?  
Nu, deoarece crima e crimă, indiferent de modul cum o comiţi şi împrejurări.  
Există, însă, grade de vinovăţie în aceeaşi natură a păcatului. Iar din acest punct de vedere, Maor Gruber, avea toate circumstanţele atenuante şi nu cum declarase preşedintele completului de judecată, „crimă cu premeditare” şi i se dăduse pedeapsa supremă.  
Religia - atât cea iudaică, dar şi cea creştină - propovăduieşte iertarea, iubirea, întoarcerea şi a celuilalt obraz celui ce ţi-a greşit. Sunt fapte însă, care lasă amprente definitiv în suflete şi oricât te-ai strădui, nu poţi uita şi nici trece cu vederea. Şi mai ales în religia iudaică, e o datorie de onoare să-ţi răzbuni neamul, familia, demnitatea.  
Şi unele lucruri, cu adevărat nu se uită.  
Acolo, pe un pământ uitat de Dumnezeu, se scria o filă de istorie, se scrijeleau rânduri cu sânge amestecat, se aruncau lacrimile evreilor şi polonezilor la comun precum mormintele, şi viaţa fugea îngrozită, devastând oraşele, cicatrizând pentru eternitate obrazul acelui loc distrus, rostogolit în negura unui timp sfârtecat de chin.”  
Scenariile sunt cu adevărat sinistre: frig, îngheţ, bombe, foame, sirene, incendii, ruine, sânge, mult sânge, scene cutremurătoare cum e cea cu fetiţa decapitată de o bombă, sub privirile îngrozite ale adolescentului Maor.  
 
Autoarea gradează emoţiile, începând în Varşovia, ca să ne conducă în adevăratul iad, cel al ghetoului varşovian şi apoi al lagărului de exterminare de la Treblinka.  
Nici nu e de mirare când Gavriel îşi pierde firea în faţa lui Luigi - un adolescent de vârsta fiului său, mort de tuberculoză şi începe să blesteme războiul, pe nemţi, totul, totul. Nu e de mirare nici că Maor Gruber, după 40 de ani, la provocarea călăului său nazist, care-l recunoscuse şi acum se răzbuna (a câta oară?) pe el, strigându-i: „-Tu eşti călăul meu! Tu eşti moartea mea, jidan împuţit!”- are un acces de furie oarbă şi-l deconectează de la aparate, numai ca să se sfârşească acest coşmar de o viaţă şi să se împlinească destinul şi prezicerea ţigăncii Raisa, suportând apoi consecinţele.  
O carte tulburătoare, de viaţă şi moarte, în care se amestecă răul cu binele, vinovăţia cu nevinovăţia.  
Războiul îţi schimbă viaţa definitiv. Niciodată nu vei mai fi la fel. Eşti marcat pe viaţă, dacă ai şansa să supravieţuieşti.  
Şi ca să-şi piardă şi ultima iluzie, familiei Gruber i se răpeşte nu numai libertatea interioară dar şi pe cea exterioară, de a merge nestingheriţi pe străzi, fiind îngrădiţi într-un ghetou, cu un gard înalt de trei metri, prelungit cu sârmă ghimpată, ca un fel de ţarc pentru animale sălbatice. Viaţa din ghetou este cumplită. Sunt repartizaţi într-o cameră cu mai multe persoane, dorm pe jos, pe coridor, calcă pe alte trupuri lungite, stau îngrămădiţi claie peste grămadă, fără nicio posibilitate de a ieşi de acolo.  
Citim despre aceste atrocităţi, aceste momente de tensiune extremă, cu oarecare tremur mental şi sufletesc şi nu putem să înăbuşim o întrebare legitimă: Cum au fost posibile toate acestea? Ce minte scelerată le-a generat?  
Dar şi mai cutremuraţi devenim la posibilitatea ca toate acestea să se repete, pentru că, aşa cum ştim, istoria se repetă şi oamenii nu învaţă nimic din propriile erori. S-ar putea repeta la scară mult mai mare, planetară sau cosmică. Şi noi nu avem puterea de a împiedica dezastrul. Acest gând ne provoacă nelinişte.  
Aurora Cristea arată toate acestea, semnalează şi totodată „trăieşte” ororile războiului, făcându-ne şi pe noi, într-o oarecare măsură să le trăim, ori măcar să reflectăm la ele.  
Acest gen de literatură responsabilă, asumată, este în primul rând, din acest punct de vedere, psihologică, analitică.  
Este un examen de conştiinţă bine trecut sau picat. Ceea ce azi ne pare de neînchipuit, s-a întâmplat cu adevărat. Doar personajele sunt altele.  
Astfel de istorii, poate nu încărcate de atât dramatism, ci de unul mascat, am auzit frecvent în copilărie, de la părinţi, de la bunici, participanţi direct la evenimente. Şi ei au fost marcaţi pentru totdeauna.  
Tot atunci, tânărul Maor Gruber îl întâlneşte în ghetou pe ofiţerul SS care-i va marca definitiv existenţa până în ultima clipă a vieţii sale. De câte ori îl vedea, simţurile lui intrau în alertă şi-i semnalau o iminentă primejdie.  
Oamenii ghetourilor din Varşovia au trăit pe propria piele, încă de pe pământ, purgatoriul şi infernul.  
Scena terifiantă a executării celor doi tineri nevinovaţi, Ahava şi Jean de către nazişti îl distruge sufleteşte pe tânărul de 17 ani, Maor Gruber pentru că se petrecuse sub ochii lui îngroziţi, de unde se afla, din spatele unui cărucior, protejat de umbră. Şi călăul, acel Philbert Schirach, ofiţerul neamţ, conducător al ghetoului, în a cărui prezenţă nefastă Maor simţea fiori reci pe şira spinării şi ameţea ca de o lovitură nevăzută, fusese el însuşi cel care apăsase pe trăgaci. Asta nu putea să-şi scoată din minte Maor Gruber. Cu sufletul mutilat, el se întoarce în ghetou, după ce rătăcise pe străzi şi uliţe, încercând să-şi scoată din memorie imaginea crimei din minte.  
Pentru un scriitor mai puţin obişnuit cu jocurile seducătoare şi subtile ale literaturii, Aurora Cristea scrie cu o dexteritate uimitoare, cu o rigoare neobişnuită, nelăsânt descoperit niciun moment din naraţiunea care se desfăşoară pe coridoarele vaste ale epicului. Cu toate acestea, ea ţine strâns firul epic şi nu pierde teren nicio clipă.  
Şi legământul solemn pe care-l face Maor Gruber în faţa prietenului său mai mic, Itzhak, de a-l ucide pe Philbert Schirach este ferm, cu toată durerea inimii care-i ţâşnea în ochii coloraţi diferit, stigmat care-l va urmări toată viaţa.  
În aroganţa lor de „oameni superiori”, aşa cum se considerau, naziştii aveau drept normă, uciderea cât mai multor nearieni. Şi nimeni nu le stătea în cale, dimpotrivă.  
Uciderea evreilor era doar un punct din „soluţiile la problema evreiască”, din cartea Führerului „Mein Kampf”. Autoarea descrie tabloul sfâşietor al familiei atât de paşnice de evrei, Gruber, după moartea Ahavei, slăbiţi de foame şi de frig, aproape goi şi descurajaţi, fără nicio speranţă.  
În doi ani de când fuseseră azvârliţi în ghetou, fuseseră ucişi 80.000 de evrei.  
Destinul celor doi: Maor şi Philbert se leagă implacabil, familia nazistului mutându-se chiar în casa familiei Gruber, după ce aceştia fuseseră trimişi în ghetou.  
Ca să mai atenueze puţin din atmosfera sinistră, autoarea introduce şi un element romantic, o notă de exotism: dragostea nazistului pentru ţiganca evreică Raisa, deşi neamţul îi omorâse fratele.  
Ţiganca Raisa ni-l descoperă pe celălalt Philbert Schirach, cel cald şi bun, sentimental şi afabil, îmblânzit, romantic, atent, galant, plin de delicateţe, în contrast total cu ofiţerul crud şi neîndurător care ucidea fără să clipească.  
Şi ce era cel mai uluitor era faptul că tocmai pe acest tărâm al repulsiilor, al rasismului, Philbert Schirach avea să cunoască pasiunea, dragostea care se cocea la flacăra inimii deschizând noi orizonturi în sufletul său de îndrăgostit, remodelând un spirit de piatră, rigiditatea şi ticăloşia în braţele unei duioşii zămislite din iubire.”  
Secvenţele de autoreferenţialitate pe care Aurora Cristea le introduce în roman, cu privire la cartea sa de debut „Povestea Danei” nu fac altceva decât să întregească acţiunea, după metoda Poveştii în poveste, frecventă în proza actuală.  
De neconceput, temutul ofiţer german, ucigaşul evreilor ştia doar două cuvinte în ebraică şi acelea erau: Te iubesc! pe care i le adresează plin de tandreţe, Raisei.  
Punerea în aplicare a planului de exterminare a evreilor polonezi culminează cu mutarea lor în cele 6 lagăre de exterminare de pe teritoriul Poloniei, adică începutul sfârşitului.  
Dar şi izbucnirea ţigăncii-evreice Raisa, Renae - care-i azvârle în faţă adevărul nazistului, dezvăluindu-i drama prin care trecuse: împuşcarea fratelui ei, chiar de către Philbert Schirach, cu puţin timp înainte de a o cunoaşte, când ţiganca îi făcuse acea prezicere de rău augur, cum că Maor Gruber îl va ucide într-o zi.  
Evreii sunt încărcaţi precum vitele în vagoane de marfă şi în condiţii inumane, fără apă şi hrană, stând în picioare, câte o sută în fiecare vagon, respirând fiecare în ceafa celuilalt, sunt transportaţi în lagărele de exterminare.  
Literatura de gen, documentele istorice, filmele, întreaga documentaţie despre cea de a doua conflagraţie mondială, dau mărturie copleşitoare despre aceste evenimente triste.  
Un al doilea mare şoc şi moment de perplexitate paralizantă îl are Maor când îi vede măcelăriţi sub o ploaie de gloanţe. Pe cei rămaşi în rândul din spate, în gara lagărului de la Treblinka. Printre cei ucişi era şi tatăl său. Această imagine disperată a tatălui, privind îngrozit la fiu, cerându-i parcă protecţie, avea să-l urmărească pe Maor toată viaţa.  
Teroarea monstruoasă puse stăpânire pe cei rămaşi în viaţă, temându-se să şi respire. De fapt, aceasta era şi intenţia naziştilor, să-i intimideze şi să le înfrângă orice urmă de rezistenţă.  
 
Prea mult pentru bietul Maor. Ziua era cumplită. Poate cea mai groaznică din toate pe care le trăise până la vârsta de optsprezece ani neîmpliniţi pe care-i avea. Se mişca teleghidat, iar sufletul îi era gol. Refuza să gândească, refuza să simtă, refuza să spere sau să dispere. Era un mort viu, fără trecut, fără viitor, fără şansă şi fără trăire. Era inuman ceea ce trăia, era iadul pe pământ, era crima împotriva vieţii, alterarea fiinţei până la zdrobirea ei în totalitate şi subjugarea evreului în braţele morţii. Condiţia de om fusese distrusă, iar Maor avea în faţa ochilor doar trupul lui Gavriel zăcând pe pământ. Scena îl îngrozise şi îi era imposibil să se mai gândească şi la altceva. Se simţea sfâşiat pe dinăuntru, de parcă cineva îi smulsese sufletul”.  
Viaţa în lagăr era de neimaginat: „Nu aveai voie să pui întrebări, nu aveai voie să vorbeşti, nu aveai voie să ridici privirile şi nici măcar să gândeşti.”  
Pe scurt, naziştii îi aduseseră pe evreii polonezi în starea de animale de povară.  
Prima misiune a lui Maor a fost de a îngropa cadavrele basculate de nazişti în gropile comune, săpate proaspăt chiar de evrei. Erau cei care fuseseră gazaţi recent în cele 13 camere de gazare ale lagărului. Scena este terifiantă.  
În atari condiţii inumane, mulţi evrei considerau moartea ca pe eliberarea supremă.  
Cu un deosebit simţ realist, Aurora Cristea descrie scenele dramatice, alternându-le cu scurte fragmente lirice, ca să mai îndulcească situaţia.  
Scena evadării lui Maor din lagăr este cu adevărat palpitantă, te ţine tensionat. Acţiunea este dinamică.  
Capitolul 3 şi cel mai scurt, ne introduce în acest periplu înfricoşător, din nou în Illinoisul anilor 1982, de data aceasta în Springfield.  
Îl reîntâlnim pe Philbert Schirach, nonagenar, emigrant în America, ascunzându-se de cei care investigau crimele de război naziste şi scăpând de Procesul de la Nürnberg, ducându-şi viaţa singuratic, abandonat, neputincios şi cu o conştiinţă teribil de încărcată, depănându-şi povestea soţilor Carter, vecinii lui.  
Omul, mai exact neomul, se ghida după următorul slogan, devenit crez: „Am puterea vieţii şi a morţii asupra poporului polonez”, de fapt, asupra ghetoului varşovian.  
Şi faptele pe care le ştim deja din capitolul dedicat vieţii în ghetou este relatat acum din punctul de vedere al călăului care se spovedeşte.  
E bine că autoarea a ţinut să aibă, aşa cum se obişnuieşte din punct de vedere juridic, ambele mărturii.  
Război, viaţă şi moarte, îngemănate, ură, dragoste, frică, mister. Orice am face şi încotro ne-am duce, trecutul ne ajunge din urmă. Moartea Raisei, a lui Franz, evadarea lui Maor, au drept consecinţă zguduirea conştiinţei ofiţerului german, dar declanşează şi cea mai mare revoltă din lagăr, care determină hotărârea lui Himmler de a închide lagărul Treblinka.  
Autoarea ştie să dozeze bine emoţia, ajungând la punctul culminant, la paroxism, cu pauze de efect şi chiar cu toate efectele speciale specifice literaturii.  
Philbert Schirach îşi descarcă sufletul în faţa vecinilor, uşurându-se de păcate şi erori.  
Şi anii s-au scurs într-o continuă căutare: călăul căutându-şi victima; victima căutându-şi călăul, unindu-i aceeaşi ură.  
Când îi pune din nou faţă-n faţă, deznodământul se produce.  
Se zice că moartea este aceeaşi pentru toţi, dar fiecare moare în alt fel. Şi tot ca o ironie, Maor Gruber are parte de moartea care-l va elibera de podeapsă, de amintiri, de călăul său, de tot ce trăise până atunci.  
O carte răvăşitoare, tulburătoare. O carte de maturitate, responsabilă.  
O filă de istorie însângerată.  
O filă din marele holocaust.  
Pe care Aurora Cristea ni l-a oferit spre meditare asupra condiţiei umane, în memoria milioanelor de evrei care au pierit.  
 
 
 
CEZARINA ADAMESCU  
 
20 Undrea, 2014  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Reacţii la Maor Gruber - ultima mea carte / Cristea Aurora : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1462, Anul V, 01 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Cristea Aurora : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cristea Aurora
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!