Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Corneliu Florea         Publicat în: Ediţia nr. 1171 din 16 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Corneliu FLOREA - ECHINOX CU FANTOME IREDENTISTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În fiecare început de primăvară, de douăzeci şi trei de ani, România e bântuită de fantomele iredentismului unguresc ce se apucă să bată pe la uşile şi ferestrele cetăţenilor români de etnie ungurească: „Hei, voi, vitejilor, urmaşi ai lui Atilla şi-ai arpadienilor, treziţi-vă, ridicaţi-vă şi puneţi mâna pe ce apucaţi şi luaţi Ardealul de la puturoşii de valahi, ce au fost slugile noastre o mie de ani! Este 15 Martie'' Anul acesta, fantomele iredentismului unguresc au venit şi cu un steag secuiesc!  
  
De douăzeci şi trei de ani românii, dar mai ales ungurii, nu au liniştea păcii şi a concordiei inter-etnice, ce abia începuse, de un timp, să-şi arate binefacerile reciproce. Da, se poate trăi în concordie româno-ungurească în România, dacă nu apar fantomele, depăşite de mult de vremurile actuale. Se poate trăi, spun şi eu, care am trăit în acest climat inter-etnic, de înţelegere socială civilizată primii douăzeci şi patru de ani la Timişoara, trei ani medic în Maramureş, doi în Raionul Satu Mare, doi ani medic secundar la Cluj şi încă zece ani în Bistriţa de Năsăud, ca medic specialist. Până la plecarea din România în 1980, am avut bune relaţii, deschise şi de ajutor reciproc cu toţi ungurii, de la colegii de şcoală sau profesie până la pacienţi şi concitadini. Acum toţi au devenit distanţi, duplicitari, conspirativi, udemerişti cu steag secuiesc în vârf de suliţă. Ce păcat de ei, au dat cu piciorul unei decente relaţii inter-etnice împinşi de fantomele iredentiste. 
  
Din Martie 1990, de la Târgu Mureş, Harghita şi Covasna, se aude din nou, şi tot mai tare, zăngănitul săbiilor, fantomele iredentismului de la 1848 – 1849 redeşteptând visul unei Ungarii Mari prin acapararea, prin orice forme, de teritorii de la statele vecine, teritorii pe care cred, nici mai mult nici mai puţin, decât că le-ar fi adus străbunii lor pe cai, când au venit aici, în Europa.  
  
FANTOMELE REVOLUŢIEI UNGUREŞTI DIN 1848 – 1849 
  
În Martie 1848, în Pesta era un grup de tineri cu idei ardente de independenţă faţă de Viena, numit ''Societatea celor zece'' care, la izbucnirea Revoluţiei Franceze, îndemnaţi de slovacul Lajos Kossuth, s-a transformat într-o avangardă revoluţionară „Tinerii Unguri'' şi a elaborat un manifest revoluţionar cu o duzină de puncte. Manifestul începea cu libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, deplină egalitate cetăţenească şi religioasă – să ţineţi minte voi, români ardeleni acest punct din manifestul democrat al ungurilor – urmează înfiinţarea unei gărzi naţionale, a unei armate naţionale, retragerea trupelor străine – habsburgice şi croate – din Ungaria, eliberarea deţinuţilor politici şi unirea Transilvaniei la Ungaria. Acest manifest revoluţionar a fost tipărit, răspândit şi făcut public de pe treptele Muzeului Naţional, în ziua de 15 Martie de către tânărul actor şi poet, de origine sârbă, Sandor Petofi, după care a recitat o poezie patriotică înflăcărată ce începea cu „Sus! Patria către maghiari strigat-a ] E timpul pentru luptă să fiţi gata ] Ce alegeţi, libertatea sau robia ?]” şi se încheia cu „Să juram pe Dumnezeul marilor străbuni!!” Înflăcărare, entuziasm, exaltare, cuvinte mari şi jurăminte pe Dumnezeul marilor străbuni şi aşa a început revoluţia tinerilor unguri. Bătrânii unguri s-au înfierbântat şi ei, dar au ales altă cale, calea Vienei la împărat, care era şi regele Ungariei. Trei sute dintre ei, cei mai nobili şi avuţi, şi-au pus pe ei îmbrăcămintea cea scump înfirată, pălăriile cu pene mari şi viu colorate s-au încins cu săbii lungi până-n pământ, strălucitoare şi au descins în paradă, zăngănind din săbii, pe străzile Vienei în drum spre palatul împărătesc. Au cerut împăratului să le aprobe independenţă totală, pe cea parţială o primiseră din 1791, pe lângă celelalte doleanţe. Împăratul le-a ascultat şi aprobat dorinţele printre care unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei, încorporarea zonelor de graniţă! Era 17 Martie 1848, practic ziua victoriei revoluţiei ungureşti şi la Viena.  
  
Budapesta fremăta în frenezie de marele succes revoluţionar câştigat cu atâta uşurinţă, acum când toate visele lor neîmplinite de sute de ani, de la Mohacs din 1526, s-au împlinit aproape peste noapte, căzute ca din cer, de la Dumnezeul marilor străbuni. Au format un nou guvern, în care Lajos Kossuth învârtea toate roţile cu oratoria lui naţională, în timp ce nobilii naţionalişti erau încântaţi de independenţa faţă de habsburgi, dar temându-se de eventualitatea unei răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, au acceptat să plătească şi ei ceva impozite, de gura democraţiei ce era pe toate uliţele în această primăvară, şi să abolească iobăgia, dar nu le-au dat pământ, deci ţăranii au rămas dependenţi de ei. Legi peste legi, poezii şi cântece patriotice cu care au mers la închisori pentru eliberarea deţinuţilor politici, dar nu au găsit decât unul singur: Mihaly Tancsics, un simplu agitator socialist. Dar revoluţionarii şi-au făcut datoria faţă de patrie.  
  
În vremea asta la Viena, guvernanţi, şefii militari şi ai serviciilor secrete se învârteau în jurul împăratului, în schimb continuu, să-l trezească la realitatea ce va urma, după ce a făcut din Ungarie o ţară independenta mai mare ca Austria habsburgică, formată din mai mulţi neunguri, de naţionalităţi diferite, decât din unguri a căror nărav de dominare cu orice preţ era cunoscută de acum în istorie. Până la urmă, bătrânul împărat, s-a trezit la realitatea prezentată, le-a dat dreptate şi tacit a aprobat ideea lor de trezire a celorlalte naţiuni (precizare: în Anul 1848 nu se folosea termenul de etnii ci de naţiuni ) la ce îi va aştepta sub stăpânirea ungurilor. Zis şi început, iar uşurinţa victoriei revoluţionare a tinerilor şi-a bătrânilor unguri se va transforma într-un şir de lupte şi bătălii cu neungurii, Din acest moment, împăratul trezit la realitate a lăsat pe unguri să scoată castanele din focul luptelor pentru măreţia imperiul habsburgic.  
  
Sârbii, cuprinşi în perimetrul Ungariei, sunt primii care declanşează ostilităţi, în felul lor violent şi crud, împotriva guvernului revoluţionar de la Budapesta, care prin legile pe care le promulga, reducea şi mai mult decât habsburgii drepturile tuturor celorlalte naţiuni. Sârbii din Ungaria au fost imediat sprijiniţi de sârbii din Principatul Sârbesc, ce avea pretenţii teritoriale a zonelor limitrofe locuite în majoritate de sârbi. Astfel s-a iscat prima confruntare armată dintre sârbi şi unguri.  
  
Croaţii nu au vrut să recunoască suveranitatea Ungariei asupra Croaţiei şi Sloveniei şi au declanşat ostilităţi armate împotriva guvernului de la Budapesta, având în frunte pe Josip Jelacic , general imperial, recunoscut strateg şi duşman îndârjit împotriva revoluţionarilor unguri, tineri şi bătrâni, care au avut pretenţia de la împărat ca ei să fie liberi, independenţi, dar Croaţia şi Slovenia să nu fie la fel. Aceasta era democraţia revoluţionarilor unguri.  
  
Românii ardeleni, cei mai vechi şi mai mulţi în Principatul Transilvan au fost indignaţi şi revoltaţi la ideea de unire a Transilvaniei la Ungaria. 15 Mai 1848 , Marea Adunare de la Blaj a celor 40.000 de romani ardeleni care se opun alipirii Ardealului la Ungaria „Aşa cum Ungaria vrea să fie liberă, aşa vrem şi noi, că tăt oameni că ei suntem şi noi!'' Adunarea a ascultat cu respect şi preţuire discursul lui Simion Bărnuţiu ce i-a înflăcărat. A fost, nu atât începutul unei revoluţii cât mai mult începutul mişcării naţionale române de emancipare socială şi independenţă faţă de dominaţia feudală din Transilvania, în care nu erau consideraţi naţiune, ci doar o valahime tolerată – olahok - din 1437 prin Unio Trium Nationum (unirea frăţească a ungurilor, secuilor şi saşilor propăşiţi sau colonizaţi în Dacia Superioară). Alături de Simion Bărnuţiu au fost corifeii blăjeni şi tânărul avocat Avram Iancu. În sprijinul românilor ardeleni au venit la Blaj revoluţionarii moldoveni Alexandru Ioan Cuza , Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Din Muntenia a sosit doar Dumitru Brătianu, celorlalţi nu li s-au mai dat paşapoarte de intrare în Ardeal. 
  
Cu toate aceste drepturi istorice şi sociale, Dieta de la Cluj, formată din trei sute de reprezentanţi, dintre care 273 erau unguri şi secui, 24 saşi şi 3 (trei) români, a aprobat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reprezentarea valahimei tolerate în Dieta Principatului Transilvan, după cum se vede nu era nici măcar cu adevărat simbolică şi demonstrează pe deplin cât de reprimată era naţiunea română majoritară în principat. Sunt istorici care strecoară în scrierile lor ca însuşi Petofi Sandor ar fi fost surprins că în Dietă sunt atât de puţini olahok ! Nu înţeleg ce scop mai are această distorsiune, când se ştie că el a fost unul dintre cei ce au întocmit manifestul, proclamaţia de la 15 Martie 1848, în care pretindeau ca Ardealul şi Banatul să fie alipite Ungariei. Oricum norii unei furtunii devastatoare se adunau deasupra acestor naţiuni în lupta lor pentru drepturi egale „Salvaţi patria!'' a fost extraordinarul strigăt a lui Lajos Kossth în parlamentul Ungariei în data de 11 Iulie 1848, când şi dat seama de furtuna stârnită împotriva prin desconsiderarea celorlaltor naţiuni înglobate cărora nu le-a recunoscut drepturile democratice ale timpului, ale revoluţiei europene. În spatele strigătului venea cerinţa a 42 (patruzeci şi două) de milioane de forinţi pentru formarea unei armate naţionale – Honvedseg – să înfrângă duşmanii Ungariei Mari. Istoricii unguri susţin că discursul lui Kossuth a fost o capodoperă oratorică, şi probabil a fost pentru că imediat a primit suma cerută, înfiinţând o armată de două sute de mii de combatanţi pentru apărarea patriei.  
  
Toamna 1848 e ameninţătoare. Spre Budapesta se îndreaptă cincizeci de mii de militari croaţi, conduşi de generalul Josip Jelacic. Croaţii pierd două bătălii cu Honvedseg-ul, ungurii jubilează şi Kossuth devine preşedintele Ungariei. Dar triumful e efemer fiindcă în cea de-a treia bătălie la care se alătură şi trupe habsburge (!!), Honvedseg-ul e învins şi drumul spre Budapesta e deschis. Dar lovitura de teatru vine din partea împăratului, care se pare că a fost trezit mai mult decât se aştepta, fiindcă dizolvă adunarea naţională ungară, ia înapoi toate concesiunile dăruite pe tavă, ca un adormit ce a fost în primăvară. Practic este o rupere a relaţiilor între habsburgii imperiali şi ungurii revoluţionari, în urma căreia aceştia, în frunte cu Lajos Kossuth, îşi fac valizele şi se retrag la Debreţin. 
  
O picătură de revoluţie vieneză, nu iau decât ipotetică ideea că de data aceasta ungurii au pus scânteia revoluţiei la Viena între studenţi, de la ei s-a extins la lucrătorii vienezi şi a atins şi un batalion din garnizoana Vienei. Zaveră în toată legea îl sperie pe bătrânul împărat şi cu toată curtea, în mare panică, o şterg din Viena. Dar, în scurt timp, armata îşi face datoria faţă de împărat şi răscoala e înăbuşită. Un mic amănunt: generalul polonez Iosif Bem. Un general deosebit ce nu s-a predat ruşilor, în 1832, ci a trecut cu o parte din combatanţii săi în imperiul habsburgic şi s-a pus în slujba împăratului, care l-a şi decorat. Dar, acum, la Viena a fost de partea revoluţionarilor vienezi, pierzând, şi-a făcut lada de campanie şi împreună cu câţiva combatanţi a trecut de partea lui Kossuth la Debreţin, garantându-i loialitate. Excepţională carieră militară: din loialitate în loialitate ! Kossuth, strâmtorat şi plouat la Debreţin, după o bătălie pierdută cu armatele croato-habsburgice, l-a primit cu braţele deschise şi îl pune să organizeze, şi să conducă, o armată de zece mii de secui din Transilvania cu care va face prăpăd printre românii ardeleni.  
  
Schimb de ştafetă habsburgică, în Decembrie 1848, bătrânul împărat Ferdinad al V-lea e puţin sfătuit, şi un pic împins să demisioneze în favoarea nepotului său de 18 ani abia împliniţi, Franz Joseph. Mare fast habsburgic, fiindcă e mult mai bine o schimbare decât o înmormântare. Dar Kossuth şi ai lui de la Debreţin nu-l recunosc ca rege, pentru că nu a depus jurământ faţă de Ungaria. Adevărat, adolescentinul împărat, nu a dat fuga până la Debreţin să îngenuncheze, musai, şi Kossuth să-i pună pe cap coroana Sfântului Ştefan lui Franz, ce trebuia să jure, musai, credinţă Ungariei. În schimb Franz Joseph şi-a pus pe cap o pălărie tiroleză de vânător de cerbi şi a dat iama în ei prin pădurile imperiului, lăsându-l pe Kossuth să dea iama cu Honvedseg-ul în Transilvania. La Porţile Apusenilor în Ianuarie 1849. La Debreţin, Kossuth este tot mai îngrijorat fiindcă dinspre Budapesta vin veşti tot mai rele şi cu ele parcă aude tobele armatei imperiale venind. Generalul Bem este singurul care, prin victoriile sale militare, îi aduce speranţe, de data această după cucerirea Clujului din mâna habsburgilor, ceea ce i s-a părut victoria stăpânirii Principatului Transilvan, cu câteva excepţii. Cu această victorie asupra Clujului, Kossuth numeşte înalt comisar al Clujului pe ungurul său de încredere, Ladislau Csany, care, prin noile ordine revoluţionare, porunceşte slugilor să se supună în opt zile ! Aşa numea el pe românii ardeleni: slugi. Cum slugile nu s-au supus Honvedseg-ului , format în Transilvania în majoritate de secui, aceştia s-au apucat de ce ştiau ei cel mai bine şi mai bine: jaf, torturi şi violări, omoruri şi incendii. Avram Iancu notează în jurnalul său că acum, în Ianurie 1849, ungurii intră pe Valea Someşului Rece, deci în Ţara Moţilor. Întâi, moţii luaţi prin surprindere de agresivitatea bestială a ungurilor suferă mult, au pierderi omeneşti sunt jefuiţi şi incendiaţi. La a doua incursiune a ungurilor, moţii sub comanda centurionului Indrei Roşu îi biruiesc pe unguri, care o iau la fugă lăsând în urma lor mulţi răniţi şi morţi. În aceste lupte ale moţilor de pe Valea Someşului Rece, încununate de succese, legionarii lui Indrei Roşu primesc un mare ajutor din partea femeilor, a moaţelor care sub comanda Pelaghiei Roşu se îmbracă în haine bărbăteşti şi în cete călare de pe culmi dau impresia unor alte forţe ce se pregătesc să atace. În timpul luptelor apariţia lor călare pe culmi a dezorientat şi descurajat pe ungurii ce au crezut că vor fi încercuiţi de noi forţe şi au început retragerea în panică ceea ce a fost de mare ajutor moţilor să-i biruie, să-i învingă.  
  
15 Martie 1849! A şi trecut un an de când Petofi de pe treptele Muzeului Naţional făcea publică democratica, revoluţionara lor proclamaţie deplina egalitate cetăţenească şi religioasă devenite vorbe goale, revoluţionare de moment. Acum, aici nu se mai aud discursuri înflăcărate, în care jurau victorie pe Dumnezeul strămoşilor lor, nici poezii şi cântece patriotice sforăitoare, acum Budapesta este ocupată de forţele militare imperiale şi primăvară este rece, tristă, în rugăciune. În aceste zile, la Debreţin conducătorii revoluţionari stau înţepeniţi în îngrijorare în faţă Constituţiei de la Viena prin care li se iau vechile drepturi şi li se contestă orice autoritate asupra Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, ce este o puternică lovitură pentru kossuthişti. Este şi o indirectă declaraţie de război împotriva lor şi totodată o legalizare a luptelor pentru drepturi cetăţeneşti şi de autodeterminare a celorlalte naţiuni pe care ungurii vor să le domine în Ungaria lor mare, care, în această primăvară, este practic încercuită. Ţările apusene s-au îndepărtat , nu îi ajută, nu le acordă nici măcar sprijin moral, revoluţionar cu excepţia lui Friedrich Engles ce îi laudă şi atât.  
  
Pe Valea Someşului Rece a Munţilor Apuseni, Honvedseg-ul sunt la a treia încercare nereuşită de a supune slugile conform ordinului înaltului comisar Ladislau Csany, adică pe români. În această încercare au trimis o mie şase sute de soldaţi şi armament greu pentru a-i rade de pe faţa pământului pe „az oláhokat”. S-a întâmplat tocmai invers, cu rasul de pe pământ, fiindcă legionarii lui Indrei Roşu , ajutat de pe margine de cetele de moaţe conduse de Pelaghia Roşu ce simulau noi forţe de iminent atac, i-au bătut cumplit, înjumătăţindu-i.  
  
Primăvara sfântă, aşa a numit-o Kossuth în oratoria lui de încurajare a revoluţionarilor săi şi ca răspuns la Constituţia de la Viena au pregătit o Declaraţie de independenţă. Prin aceasta au dovedit că sunt depăşiţi de situaţie şi nu-şi dau seama de sumbrele perspective, rămânând plini de ei, şi în ei de idealul unei Ungarii Mari, au vrut să le demonstreze habsburgilor cine sunt ei, cât de viteji pot fi, adunându-se în marea biserică reformată din Debreţin, unde în stil pompos împletit cu rugăciuni şi jurăminte iau o mare hotărâre anti-habsburgică ce le va fi fatală. În declaraţia lor de independenţă destituie Casa Habsburgică şi pe Kossuth îl proclamă guvernator preşedinte. Bravo şi urmează marele ospăţ unguresc cu palincă şi vorbe mari patriotice, gulaş gras, ceardaş şi cântece de vitejie, până sub masă. Asta este, asta îmi place la revoluţionarii kossuthişti: ţara arde şi ei se îmbracă strălucitor, se încing cu săbii şi merg la biserică să destituie Casa Habsburgică care i-a eliberat de sub turci. Clasicul ridicol unguresc prin grandomanie.  
  
Pactul habsburgilor cu romanovii din Mai 1849. Destituita Casa Habsburgică din toate drepturile ei asupra Ungariei, în biserica reformată din Debreţin, în loc să accepte situaţia, dă fuga la Casa Romanovilor şi amarnic ce se plânge, până ce romanovii impresionaţi o mângâie pe creştet şi-i promit mare ajutor militar împotriva lui Kossuth! O veste foarte proastă, citind numai cifra forţelor: 194.000 de ruşi împreună cu 176.000 de austreci împotriva a 170.000 de unguri! Chiar dacă ţinem cont de mult trâmbiţata vitejie ungurească - care de-a lungul istoriei s-a demonstrat numai împotriva populaţiei civile, sărace şi neînarmate – în acest an, 1849, întrevăd un deznodământ ce nu le va fi favorabil. Aceste cifre sunt dintr-o istorie ungurească, care nu menţionează nimic de numărul combatanţilor şi luptele celorlalte naţiuni ce li se opun, îi ignoră din grandomanie, să scoată în evidenţă că două mari imperii se împotrivesc libertăţii şi drepturilor lor sfinte. Să continuăm ideea grandomaniei ungureşti până la sfârşit, citind din Apel către popoare, al guvernului revoluţionar de la Debreţin adresat ţărilor europene: „Pe pământul Ungariei se decide soarta Europei. Cu acest pământ, libertatea lumii pierde o mare ţară, cu această naţiune se pierde un erou credincios”. Nu comentez modestia că pe pământul Ungariei se decide soarta Europei fiindcă puteau afirma că soarta lumii stă pe umerii eroului credincios, mă simt obligat să prezint sursa citatului: Paul Lendvai în „Ungurii'' Editura Humanitas pag.249 şi să vă dau un exemplu de cum libertatea lumii pierde o mare ţară. Tot mai strâmtorat şi disperat, în Mai 1849, eroul credincios al libertăţilor – Kossuth – trimite la Câmpeni un emisar al său, Ion Dragoş, să medieze o pace cu Avram Iancu şi legionari lui, cu promisiunea că pe timpul tratativelor nu vor avea ostilităţi din parte armatei sale. Avram Iancu, acceptă masa tratativelor, în acelaşi mod paşnic de întreruperea ostilităţilor şi de la Câmpeni trece la Abrud împreună cu prefecţii lui. În timpul tratativelor , Maiorul Hatvani cu honvezii săi se năpustesc asupra Abrudului asediindu-l, călcând înţelegerea făcută. Ca prin minune Avram Iancu scapă dar perfecţii Ion Buteanu şi Petre Dobrea, care erau la masa tratativelor, sunt luaţi prizonieri, iar honvezii, în majoritate secui, se dedau la jafuri şi omoruri a românilor din Abrud şi Roşia Montană. Un masacru cumplit de două zile până ce se întoarce Avram Iancu cu legionarii săi. Izbitura moţilor a fost atât de puternică încât până seara numărul honvedzilor a fost înjumătăţit. A doua zi, pierzând din nou, Maiorul Hatvani se retrage în mare grabă, după ce îl aruncă de la etaj, pe fereastră, pe prefectul Petre Dobre iar pe Ion Buteanu îl iau cu ei ca ostatic, ca să-l spânzure când scapă de urmărire moţilor. Aceasta este un exemplu tipic de libertate a lumii la care se dădea Kossuth zis eroul credincios, pe care moţii, pe bună dreptate, o ţin minte ca pe o încă ticăloşenie ungurească. Moţii acum, dezlegaţi de înţelegere, şi-au făcut dreptate cum au crezut faţă de unguri, ba l-au găsit şi pe Ion Dragoş pe care l-au considerat trădătorul lui Avram Iancu şi ai prefecţilor moţilor şi i-au spus: „Zii, mă, Tatăl Nost' că trebe să mori” şi-au băgat lăncile în el. Victoria moţilor la Abrud nu o durat mult, fiindcă în câteva zile Maiorul Hatvani s-a întors cu trei mii de honvedzi şi tunuri şi a fost cea mai neagră zi a moţilor din acest an, până ce au sosit noi legiuni în ajutor. Au urmat luptele decisive în Abrud şi pe văile pe care honvedzii biruiţi de legionari încercau să scape. Istoricii, din documentele vremii, scriu: ''din cei trei mii de honvedzi au mai scăpat cu viaţă nu mai mulţi de o sută, două. Iar în cele trei lupte de la Abrud, Honvedseg-ul a pierdut în jur de cinci mii de militari. Mulţi morţi au fost şi de partea moţilor, mai ales printre familiile locuitorilor răsfiraţi în care au năvălit honvedzi în căutare de aur, scriu istorici. Despre pierderile aducătorilor de libertatea lumii, un istoric ungur, s-a scăpat şi, a scris că la Cerbul, valea s-a transformat într-un sicriu deschis pentru o mie şapte sute de honvedzi , iar Avram Iancu notează în jurnalul său : o pierit toată turma lui Hatvani. După ani, un bătrân moţ legionar tot spunea: Aşe o vrut Dumnezeul unguresc să-i pedepsească aspru pe ungurii lui, să-i înveţe minte să se ţină de legământ. Făţărnicia ungurilor îngâmfaţi s-a întors împotriva lor şi o parte din soarta kossuthiştilor s-a hotărât în Ţara Moţilor. Adevărul istoric din Ţara Moţilor este omis de istorici unguri.  
  
Pal Vasvari supranumit Kossuth cel mic. După primăvara cea sfântă în care guvernul de la Debreţin, nerecunoscut la Viena, a înregistrat nişte victorii vremelnice în faţa croaţilor şi-a imperialilor a urmat vara pierzaniei !! Târziu şi degeaba Kossuth a înţeles ceea ce a respins semeţ tot timpul, el, tinerii unguri, guvernul lui că: 1848 a fost anul în care toţi oamenii trebuiau să devină liberi şi egali în drepturi, ei şi naţiunile lor. A acceptat târziu şi nu din convingere ci din instinct de conservare, începând să caute apropiere de conducătorii revoluţionari din ţările vecine. Trebuie să cunoaştem istoria aşa cum a fost şi din ea subliniez un pasajul în care Nicolae Bălcescu, în 1848, a încercat să negocieze democratic cu Kossuth situaţia românilor ardeleni, iar răspunsul scris al slovacului Lajos Kossuth a fost: ''Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă ca popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar'' ( Din „Transilvania sub Maghiari şi Români'' de Vasile M. Teodorescu, Bucureşti 1941, pag.60, reprodus şi în „extra hungarian non est vita'' – o recenzia extinsă, apărută la Editura Nagard 1983, a Istoriei Naţiunii Maghiare de dr. Gorog Ferenc) Verificaţi. În 1849, în plină vară a pierzaniei, Koosuth îşi aduce aminte de Nicolae Bălcescu şi apelează la el să mijlocească o înţelegere între românii ardeleni şi ungurii lui! Gros obraz de mare revoluţionar absorbit, după ce a întins cursa de la Abrud lui Avram Iancu şi-a perfecţilor săi veniţi la masa tratativelor. Nereuşind, încearcă să se răzbune, să cucerească citadela Munţilor Apuseni cu orice preţ. Pregăteşte o campanie condusă de generalul Pal Vasvari , unul dintre tinerii unguri care a contribuit la redactarea manifestului revoluţionar din 15 Martie 1848, devenit un înflăcărat susţinător a lui Kossuth, motiv pentru care i-a mers numele de Kossuth cel mic. Planul militar era să pătrundă în Munţii Apuseni pe Valea Someşului Rece, să treacă prin foc şi sabie tot ce este românesc, să înfrângă rezistenţa legiunilor întâlnite şi peste Muntele Mare să coboare şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu. Campania a fost minuţios organizată formată din trei mii de honvedzi bine echipaţi şi cu tunuri. Au intrat pe vale, au jefuit şi incendiat toate aşezările româneşti până ce au ieşit în munte, la Fântânele, unde Avram Iancu cu tribunii şi legionarii lui fixaseră bătălia. A fost încă un dezastru total pentru unguri, în care Kossuth cel mic , trei comandanţi şi opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii lor. În asemenea încleştări pe viaţă şi moarte sunt pierderi de ambele părţi, dar ungurii au pierdut-o şi s-au retras în mare spaimă urmăriţi şi seceraţi de moţi, până la ieşirea din Munţii Apuseni. Aceasta a fost ultima încercare a lui Kossuth de-a cuceri Ţara Moţilor pentru a supune slugile în opt zile. Vara pierzaniei lor venea din toate părţile cu mari dezastre pentru Honvedseg şi Kossuth a trebuit să se refugieze din nou, de data asta la Szeged. Ultimul refugiu în Ungaria.  
  
Iulie 1849 – un dezastru jur împrejur . Honvedseg-ul lui Kossuth se confruntă cu armata habsburgică condusă de generalul Haynau, un duşman de moarte al kossuthiştilor, de armata patrioţilor croaţi condusă de vajnicul general Josip Jelacic, de sârbii dezlănţuiţi fără milă ai lui Kuzman Todorovic, în timp ce legiunile lui Avram Iancu curăţau Munţii Apuseni de ultimele rămăşiţe ungureşti şi secuieşti, care cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ. Armata ţaristă, condusă de prinţul Paskievici, a zdrobit, la Albeşti – Sighişoara, Honvedseg-ul condus de generalul Josef Bem. În timpul acestei bătălii dezastruase a dispărut Petofi Sandor pentru că ori cât a fost căutat nu s-a găsit. Au apărut păreri; luat de ruşi rănit fiind sau ca prizonier valid. O altă variantă, tot ungurească, dar mai puţin de luat în seamă, este că ar fi trecut la ruşi fiind spionul lor. Ruşii au luat prizonieri o mie şase sute de honvedzi, toţi trimişi în Siberia, printre aceştia se crede că ar fi fost şi Petofi Sandor. De aici încep legendele ce îl eternizează în istoria celor mai proeminente personalităţi ungureşti. Născut sârb, Petrovics după tată, se transformă în poetul maghiar Petofi Sandor fiind considerat scânteia revoluţiei ungureşti de la 15 Martie 1848 ca să sfârşească ca poet siberian, Aleksandr Petrovici. Dacă ar fi fost spion rus nu s-ar fi căsătorit cu fata unui poştaş siberian ci cu o mare prinţesă rusă din Petersburg. Cât priveşte soarta Generalului Bem, pe care subordonaţii lui secui îl alintau „Bem apó” – adică tata Bem, pentru că le permitea toate atrocităţile împotriva românilor ardeleni, a avut o presimţire sumbră prin dispariţia misterioasă a aghiotantului său, Sandor fiom, simţindu-se deprimat. Din această stare de înfrânt moral, l-a trezit la realitate ordinul lui Kossuth, de-a se retrage în Banat cu Honvedseg-ul ce i-a mai rămas, pentru ultima s-a bătălie asupra Timişoarei. În acest timp, la Sezeged, Kossuth îşi făcea bagajele de refugiu extra hungariam şi pregătea epilogul trist al Ungariei Mari.  
  
August 1849 – Epilogul negru. Cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită de Honvedseg-ul lui Kossuth în 114 zile de asediu, iar acum trebuia să se întoarcă cu spatele la Cetate fiindcă trebuia să facă faţă trupelor ţariste şi habsburgice ce veneau în ajutorul asediaţilor aflaţi la capătul puterilor. Ultima bătălie, dată undeva lângă o comună, a dus la o înfrângere ungurilor de către cele două armate imperiale. În data de 9 august, soldaţii armatei habsburgică sub comanda generalului Haynau intră victorioşi şi eliberatori în Cetatea Timişoarei. Două zile mai târziu Honvedseg-ul format din 11 generali, 1.426 de ofiţeri şi 32.569 de soldaţi se predau generalului Haynau la Şiria, lângă Arad. A fost alegerea ungurilor, a fost marea lor greşeală fiindcă generalul austriac, Haynau, a fost cel mai mare duşman al kossuthiştilor, îi ura cu o înverşunare de moarte, ceea ce s-a văzut de la început, când a condamnat toţi generali la moarte, unii prin spânzurare şi pe alţii prin împuşcare. Nu văd vreo diferenţă, se ştie doar ca generalii ce s-au predat erau de diferite naţionalităţi: cinci erau unguri, care nu prea ştiau bine să vorbească ungureşte, trei erau germani, doi armeni, un croat şi un sârb, nici asta nu a mai făcut vreo diferenţă în faţa necruţătorului Haynau . Generalul Bem, deşi rănit în luptele de lângă Cetatea Timişoarei, nu acceptat ideea prizonieratului şi din nou a ales vechea lui cale de a dispărea cu un moment mai devreme din năpastă. Împreună cu o mână de combatanţi devotaţi a trecut în imperiul otoman, unde bravul catolic s-a convertit la islamism, preţ plătit sultanului care l-a numit Amurat Paşa şi l-a trimis înalt funcţionar undeva la capătul imperiului, unde s-a şi prăpădit destul de repede. Ungurii au ţinut mult la „Bem apó” îndeosebi cei zece mii de secui, pentru că li s-au trecut cu vederea atrocităţile abominabile împotriva românilor ardeleni fără apărare. Sursele istorice enumeră sute de sate româneşti răvăşite, distruse, incendiate şi sute de mii de români paşnici, fără apărare, omorâţi. Prinţul Paskievici, conducătorul armatei ruseşti a raportat ţarului Ungaria se află la picioarele Majestăţii Voastre şi s-a pus pe petreceri până ce a ajuns la Petersburg, unde a fost primit ca un erou şi decorat. Tipic la acele vremuri cu imperii şi imperatori, şi apropo, Franz Ioseph, tânărul împărat habsburgic, după înfrângerea lui Kossuth, a dat o fugă până la Petersburg să-i pupe mâna lui ţarului Nicolae Întâiul, pentru ajutorul militar acordat. Cât priveşte slovacul Lajos Kossuth din mare revoluţionar ungur s-a prăbuşit în jalnic fugar, răzându-şi podoaba feţii sale – barba şi mustaţa ungurească – deghizându-se în valet polonez şi cu paşaport fals a trecut în Turcia, apoi a rătăcit mulţi ani prin viaţă, tot făcându-le ungurilor planuri de Ungarii, una mai mare ca alta, până s-a stins. Este un mare simbol pentru unguri, fiind un duşman de moarte a tot ce nu era unguresc şi a celor ce nu au acceptat supunere faţă de el şi asimilarea ungurească. Un fel de cerber al mitologiei ungureşti. A devenit o fantomă istorică care, împreună cu celelalte fantome ale revoluţiei din 1848 –1849, ies în fiecare Martie din negura trecutului mort şi aţâţă pe unguri să refacă Ungaria Mare cu orice preţ, împotriva timpurilor în care trăiesc. Şi nu sunt singure, se tot înmulţesc de atunci întruna, fiindcă de mici, în continuu, sunt învăţaţi că sunt superiori faţă de ceilalţi din jurul lor, din toată lume, sunt îndoctrinaţi temeinic cu vitejie arpadiană şi o iraţională pretenţie de Ungarie Mare. Deşi de la acea revoluţie, pierdută din îngâmfare ungurească prin desconsiderarea vecinilor între care s-au aciuit, au trecut 165 de ani ei nu vor să înveţe nimic din mersul omenirii, care le-a spus de două ori NU ambiţiei de Ungarie Mare, prin supunere şi asimilarea vecinilor: Trianon 1921, Paris 1947. Degeaba, nu vor să înveţe nimic din istorie, nici din vremurile pe care le trăiesc.  
  
SPIRITUL TIMIŞOAREI  
  
Rămân la Timişoara Noastră, a tuturor care au trăit în ea de la începutul mileniului doi, când este consemnată ca o fortăreaţă de pământ undeva printre întinsele mlaştini ale Timişului numit Castrum regium Themes şi până în zilele noastre. Arheologii au găsit şi urme traco-dacice şi romane, dar în documente apare târziu ca o fortăreaţă ''ţărăneasca'' ridicată împotriva barbarilor, cum se numeau la vremea aceia şi mult după aceia, până ce ungurii, prin recunoscuta lor diplomaţie de ademenire şi plată în natură, au schimbat termenul în popoare migratoare, dintre care ei sunt primi printre barbari. Apoi Cetatea Tymes a devenit feudă ungurească. La începutul secolului XIV-lea, după stingerea arpadienilor, primul regele străin al ungurilor, Carol Robert de Anjou, transformă fortăreaţa de pământ într-o cetate de piatră şi rămâne în aici, în Banat, în castrum nostrum regis de Thumuswar care devine după plecarea regelui Cives de Themeswar până în Iunie 1552, când Cetatea este cucerită de turci şi devine reşedinţă de paşalâc turcesc pentru 164 de ani. Toate încercările de eliberare a Cetăţii de sub ocupaţia turcească au fost zadarnice până în Octombrie 1716, când Prinţul Eugen de Savoia îi învinge pe otomani şi intră victorios şi eliberator în Cetate, care va fi sub stăpânire habsburgică totală până în 1867, este perioada de maximă înflorire economică, urbană şi civică a Cetăţii în parametrii lumii apusene. Trebuie menţionat un fapt istoric pe care ungurii îl omit când vorbesc de Themeswar-ul lor: De la început, Prinţul Eugen de Savoia adresează împăratului habsurg, propunerea ca Banatul (spaţiul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Cetatea Temesbourg să nu mai fie anexată Ungariei, cum, imediat după eliberarea Cetăţii au pretins stările privilegiate maghiare. În Iulie 1717 de la Viena soseşte proiectul de organizare a Banatului. Ungurii insistă la curtea habsburgică, dar împăratul le refuză pretenţiile şi în Iulie 1719 semnează un decret prin care Banatul primeşte statut de dominion imperial cu capitala la Temesbourg. Clar şi aşa rămâne aşa până ce împărăteasa Maria Tereza, de dragul ginerelui ei ungur, aprobă ca o parte din Banat să fie anexată Ungariei. Nu pentru multă vreme, fiindcă sub împăratul Ioseph al II-lea, printr-o diploma specială, Temesbourg devine oraş regesc liber şi datorită faptului că după înlăturarea turcilor Banatul a fost intens colonizat cu o populaţie germana, şvabii. Banatul şi Timişoara au avut parte de peste o sută de ani pace benefică din toate punctele de vedere. Pacea este o minune pentru oameni. Anul revoluţionar 1848 găseşte Timişoara în plin avânt economic, aşa că prin bună înţelegere cetăţenească revoluţia timişorenilor este doar o mare manifestare în Piaţa Primăriei unde se ridică patru altare: romano-catolic, evanghelic, ortodox şi evreiesc şi se oficiază slujbe religioase în semn de mulţumire pentru libertatea în care trăiesc. Unic în Europa, citiţi !! Şi toate ar fi rămas aşa, în concordie, dacă nu veneau ungurii kossuthişti cu pretenţiile lor de dominare la care cetăţenii se opun şi atunci Honvedseg-ul îi asediază din Aprilie până la începutul lui August 1849, când este învins de cele două armate imperiale. După revoluţie care, de fapt, în Banat şi Transilvania, a fost un război de secesiune unguresc, habsburgii învingători dau o nouă constituţie Banatului prin care este considerat provincie autonoma faţă de Ungaria, iar prin ordonanţă imperială Timişoara rămâne oraş liber regesc. Limba oficială a administraţiei este germana,. Recensământul Timişoarei din 1851 arată: 8775 germani, 3807 români, 2346 unguri, 1770 sârbi, plus 2880 alte naţionalităţi. Cu tot acest recensământ executat de administraţia germană şi altele, minoritarii unguri continuă să pretindă dreptul lor istoric asupra Banatului. Odată cu compromisul austo-ungar, noua dominare ungară nu are decât un singur scop: maghiarizare intensivă până la absorbire totală a celorlalte naţionalităţi iar românii sunt înregistraţi din nou ca „olahok” până la sfârşitul anului 1918. Administraţia românească se instalează încet, cu împotriviri şi dificultăţi, dar luând modelul habsburgic de oraş liber începe să progreseze datorită drepturilor şi libertăţilor sociale acordate egal tuturor cetăţenilor. Toate naţionalităţile îşi păstrează entitatea şi confesiunile, au biserici, şcoli şi presa lor. Buna înţelegere primează. Din copilărie îmi amintesc că în cartierul în care m-am născut, Fratelia, toţi vorbeam amestecat. Bunicii mei după Mama vorbeau curent pe lângă română germana, ungureşte şi sârbeşte, Mama şi sora mea vorbeau foarte bine şvăbeşte şi ungureşte, eu mă înţelegeam cu toţi copiii vorbind amestecat. Acum, sunt convins că acesta a fost spiritul timişorean adus de habsburgi, începând cu victoria Prinţului Eugen de Savoia asupra otomanilor. Toată evoluţia normală este puternic perturbată de Al 2-lea Război Mondial şi de ocupaţia sovietică din 1944 până în 1958, timp în care s-a instalat dictatura comunistă şi s-a tras cortina de fier. În această perioadă a avut loc şi mari schimbări demografice. Populaţia germana a fost grav afectată de război, imediat după război când ruşii i-au deportat la muncă forţată, apoi după 1970 când au început să se repatrieze în Germania. O mare pierdere pentru România. Evreii timişoreni nu au suferit persecuţii în timpul războiului, ca în alte ţări, ba mai mult, alţi evrei din alte părţi au găsit în Timişoara siguranţă în acele vremuri, au devenit comunişti de nădejde ai dictaturii până ce au instalat temeinic comunismul după care au emigrat, care încotro. Ungurii au rămas aceiaşi iredentişti înrăiţi şi de la început au trecut de partea comunismului impus, ca să se răzbune pe români. Primii douăzeci de ani au fost o adevărată teroare comunistă, apoi totul s-a relaxat, viaţa s-a îmbunătăţit, s-au făcut progrese economice şi sociale până când au înnebunit cu toţii! Comunismul prin el însuşi alienează, iar noi, românii suntem o naţiune fără rezistenţă, şi nu opunem rezistenţă, pentru că avem o replică sfântă: Ce-a vrea Domnul ! Şi cum Domnul nu vroia nimic, de mult, de la noi, a fost cum a vrut tovarăşul ! Şi a fost un dezastru naţional.  
  
URMAŞII FANTOMELOR NAŢIONALE  
  
La Timişoara, după 165 de ani de la Revoluţia din 1848 şi războiul de secesiune al ungurilor din 1849, viaţa era foarte grea sub dictatura comunistă de sorginte ceauşistă pentru toţi citadinii ei, indiferent de naţionalitate, ce trăiau acum în frig, foame şi frică, era la fel ca după ocuparea sovietică din 1944. Situaţia devenise insuportabilă, şi dominoul comunist începuse să cadă, urma să cadă şi în România, mai rămăseseră câteva momente înaintea schimbărilor, pe care nimeni nu le bănuiau cum vor fi, dar vor fi ! Şi totul a pornit de la un incident particular, nelegat cu nimic starea situaţiei politice sau de vreun spirit revoluţionar. A fost o întâmplare de moment, ce nu a avut, după acele momente, nici o legătură cu evenimentele revoluţionare de la Timişoara, din România în Decembrie 1989.  
  
Un preot reformat, Laszlo Tokes, cu dosar de cadre gros şi bine pătat la Episcopia Reformată din Oradea şi altele la Securitate, atât de colaborator cât şi de iredentist urmărit, încă din studenţie, de data aceasta era în litigiu cu episcopul reformat Laszlo Papp. Nu era ceva nou, pastorul încă de la începutul carierei, 1975, la Braşov se curta cu Securitatea iar din 1977 se curta cu credincioasele din Dej, unde mai bine a acceptat să fie ajutor de pastor, în loc să meargă într-o comunitate rurală ungurească unde era nevoie de un preot reformat. În timpul acesta dosarele tânărului pastor înfocat de hormoni şi iredentism se îngroşau până în 1984 când, episcopul reformat Laszlo Papp, în urma unei raport din partea comisiei de disciplină despre activitatea ajutorului de pastor, îl trimite disciplinar din Dej într-o comună rurală ungurească ca pastor. Laszlo Tokes nu acceptă apostolat într-o comună fără asfalt şi credincioase ne emancipate şi se mută înapoi la Cluj, la părinţi săi. Tatăl pastorului, Istvan Tokes, era profesor la Institutul reformat din Cluj pe care-l absolvise şi fiul său, se curta şi el cu Securitatea, care-l cunoştea bine pentru iredentismul ce mocnea din el şi atinsese cotele urii faţă de tot ce era românesc. Era cunoscut ca un antiromân înverşunat din vremea când Honvedseg, lui Horthy de data asta, a intrat în Cluj în Septembrie 1940, şi el imediat şi-a lăsat studiile din Elveţia venind la Cluj să se pună în slujba horthismului cu trup şi ură împotriva românilor. După retragerea Honvedseg-ului, în 1944, Istvan Tokes s-a spovedit imediat la comunişti şi securişti. Aşa-s pastori reformaţi, se tot reformează şi cum se reformează tata la fel şi fiul. Treabă multă şi serioasă la Securitatea din Cluj, iniţial ruso-iudaică -iredentistă. În 1986, Episcopul Laszlo Papp printr-un colonel de Securitate primeşte o sarcină de îndeplinit, adică să-l aducă pe Laszlo Tokes în Timişoara, ceea ce înseamnă că Securitatea avea un plan cu el. Sarcina este dusă la îndeplinire şi din 1986, Laszlo Tokes devine asistent de pastor la Biserica Reformată de la Maria, cu explicaţia că s-a reconsiderat sancţiunea disciplinară precedentă a pastorului. Instalat la Timişoara este sub pus sub supravegherea ofiţerului de Securitate Radu Tinu, fiind folosit ca nadă pentru iredentiştii interni şi externi, plus alte mărunţişuri securistice pentru că era bine prins în plasa lor, dovedit ca mincinos ordinar, duplicitar dezgustător şi antiromân o sută de procente. Era omul domnului, fără dumnezeu.  
  
Având gene mizerabile de personalitate, intră în conflict cu bătrânul pastor al bisericii, Leo Peuker, alt informator de nădejde, conflict ce se amplifică şi iar intervine Episcopia Reformată. Bătrânul pastor cedează printr-un infarct şi Laszlo Tokes îl ridică în slavi cu vorbe, tipic la ipocriţi, şi rămâne pastor plin. Totul pare aşezat până ce nişte reclamaţii, de ordin financiar, ajung la Episcopia Reformată şi îi aduc din nou comisia de disciplină pe cap, apar noi fricţiuni între episcop şi Tokeş, învinge episcopul reformat care îl mută disciplinar în rural. În acest interval Tokes scrie scrisori în Ungaria cât de prigoniţi sunt ungurii sub Ceauşescu şi refuză să plece, îşi aduce avocaţi şi cere un recurs. Pierde şi recursul şi i se fixează termenul de evacuare 15 Decembrie 1989 şi mutare la Mineu în judeţul Sălaj. Unii dintre enoriaşii reformaţi fac pichet în faţa locuinţei bisericii şi informează trecătorii despre nedreptatea ce i se face pastorului. Încet lumea se adună şi, deşi, nu cunosc adevărul situaţiei sunt de partea pastorului pentru că în acei ani toate relele în România veneau de la Ceauşeşti şi astfel s-a declanşat scânteia revoluţiei timişorene dintre acei oameni trecători pe acolo. NU Laszlo Tokes a fost scânteia revoluţiei, a fost doar o întâmplare că în faţă casei parohiale să se producă scânteia revoluţiei timişorene. Cercetaţi evenimentele, ascultaţi cu luare aminte mărturiile celor ce au fost acolo, atunci şi judecaţi toate documentele acelei săptămâni, Laszlo Tokes a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai revoluţiei de la Timişoara. Oamenii adunaţi în faţa casei parohiei în care locuia pastorul, în spontaneitatea creată îi cereau să iasă la fereastră şi să vorbească, şi de fiecare dată când a ieşit la fereastră spunea: mergeţi acasă, totul e în regulă. Nimic altceva, deci pastorul scânteie era de fapt o anti-scânteie revoluţionară. Când mulţimea înflăcărată, insistentă i-a cerut „Veniţi cu noi!”, Laszlo Tokes s-a ascuns după perdele şi nu a mai ieşit deloc la fereastră. Lumea l-a lăsat, în plata Securităţii şi a Domnului, a trecut podul şi a început revoluţia în faţa judeţenei de partid. Laszlo Tokes s-a ascuns în casa parohială până ce a venit Miliţia şi l-a evacuat forţat la Mineu, într-o casă mare înconjurată de linişte rurală, departe de revoluţionarii timişoreni care erau târâţi în aresturi şi maltrataţi, departe de cei ce cădeau în faţa gloanţelor. 
  
Aceştia au fost adevăraţii eroi ai revoluţiei, nu Laszlo Tokes ce este marele beneficiar al ei, care imediat a fost primit la Bucureşti de către Ion Marcel Ilici Iliescu ca mare erou revoluţionar – care nu a făcut nici un pas alături de revoluţionari - şi aşezat în Consiliul de conducere, al celei mai mari farse din istoria noastră recentă: Frontul Salvării Naţionale!! Îl mai consideraţi să fi fost aşa ceva? Ce părere aveţi acum despre salvarea naţiunii? 
  
Laszlo Tokes a fost mediatizat peste măsură de foştii ziarişti ai presei comuniste, ce nu ştiau cum să se metamorfozeze mai repede în lustragiii Consiliul FSN, iar cizmele ungureşti le preferau ca dovadă a democraţiei de Bucureşti. A fost purtat peste tot în lume, pe cheltuiala statului român, drept scânteia revoluţiei plăsmuindu-i un cult al personalităţii, ce s-a dovedit a fi fals şi nefast pentru naţiunea româna. Iredentiştii UDMR-ului, majoritatea fii şi nepoţi de hothişti, l-au susţinut şi fixat ca vârf de lance al iredentismului lor, conştienţi că prin cultul personalităţii făcut are o imunitate unică. Ca să-l facă şi mai infailibil, după plimbări în lung şi latul Balatonului l-au uns mare episcop la Oradea, în Mai 1990! Nu stăruim că de la suplinitor de pastor la episcop , după canoanele reformaţilor sunt câteva trepte obligatorii de urmat, nu şi de o asemenea scânteie revoluţionară, care pe dovezi, are atâta credinţă dumnezească câţi păduchi are o balena pe burtă! De mare ajutor i-a fost şi conaţionalul său iubit Imre Asztalos, unul din puţinii unguri care pentru interese ascunse atunci, dar cunoscute acum, şi-a luat un nume de olah: Virgil Măgureanu şi i-a mers foarte bine în fruntea Serviciului Român de Informaţii, timp de nouă ani, în care din adevăratele dosare ale Securităţii a făcut o avere imensă, a cărui vârf, la fel ca al unui gheţar arctic, a fost descoperit abia în 1997 in mass-media bucureşteană. După această dezvăluire, Imre Asztalos s-a retras zâmbind ironic, avea dosare grele în apărare şi de şantajare a multora de la putere şi a căţărătorilor la putere. Cei din interiorul serviciului de informaţii se întreabau, făcând pe naivii, unde-s dosarele lui Laszlo Tokes? Şi nu numai dosarele acelea, dar mai ales cele 50 de pagini de declaraţii date la Securitatea din Zalău în Decembrie 1989. Ar fi foarte importante să le cunoască românii! Ca din întâmplare, dar nu întâmplător, tocmai atunci Imre Asztalos îşi tăia porcul de Craciun pe acolo. Pe urmă, calm şi rece, sigur pe pradă ca un şarpe veninos, asista la procesul Ceauşeştilor. Imre Asztalos a devenit şarpele cu ochelari, clopoţei şi dosare de şantaj.  
  
În 1995, UDMR-ul iredentist în frunte cu Marko Bela, Laszlo Tokes, Frunda Gyory si Takacs Csaba, au fost invitaţi la Centrul Carter din Georgia – Atlanta la un pre-albitraj ungaro-român în cadrul unui aşa zis „Project of Ethnic Relation'' să-şi susţină doleanţele etnice, pentru că toată presa nord americană duduia de suferinţa şi deznaţionalizarea etnicilor unguri din Transilvania, iar Ambasada Română din Statele Unite dormea pe ea. Noul arbitrul al noului arbitraj era Jimmy Carter care, fiind vorba de democraţia americană, a invitat şi partea română. Şi românii s-au dus la fel ca la Viena în 1940 şi la fel au şi pierdut. Liviu Maior, Ovidiu Şincai, Nicolae Ţăran au venit complet nepregătiţi pentru confruntare, au fost timoraţi şi s-au purtat cu umilinţă, acceptând toate fabulaţiile ungurilor în aşa zisului pre arbitraj. Singurul om pregătit şi determinat să prezinte corect atât realitatea istorică cât şi cea socială a fost Emil Roman, dar iredentiştii cunoscându-i valoarea şi forţa argumentului, au aranjat cu gazdele să nu fie primit la masa dezbaterilor. Şi nu a fost acceptat. În acel moment ori ce delegaţie din lume s-ar fi ridicat şi ar fi plecat, cu o singură excepţie, aceasta condusă de Liviu Maior. Imaginea lor a fost de nişte rumunculi, să folosim sintagma lui Mihai Eminescu, pe cât de plastică pe atât de adevărată multora dintre noi. Ungurii au fost foarte determinaţi şi cu tupeu au cerut autonomie, statut special de minoritate faţă de celelalte minorităţi, limba ungară să fie a doua limba oficială, învăţământ numai în ungureşte, lege specială a cultelor şi eliberarea unui criminal ungur. Guvernul român (??) a greşit fundamental că a acceptat un asemenea pre arbitraj, suntem stat independent, constituţional, dacă totuşi s-a acceptat, de dragul unei parade democratice sudiste, în Georgia americană, nu trebuiau trimişi nişte rumunculi, ci nişte personalităţi bine informate chiar şi despre democraţia statului american georgian, în care nu mai există picior de amerindian după Removal Act din 1830. După acest act, brava armată americană a scos forţat din Georgia 18.000 (optsprezece mii) de amerindieni dintre care peste patru mii au murit pe drum (Trail of Tears) iar pământurile lor au fost vândute la licitaţie. De mult, americanii nu ar mai trebui să dea lecţii de democraţie nimănui. Ungurii s-au impus în discuţii, iar Gabriel Andreescu, care a fost adus sa-i care geanta lui Laszlo Tokes, l-a comparat pe acesta cu Martin Luther King. Ce trepăduş amărât! Acceptarea unui astfel de pre arbitraj este încă o palmă dată guvernului Iliescu, gros şi nesimţit. Laszlo Tokes si ai lui, din guvernul de la Bucureşti, nu fac atâţi paşi mărunţi câte picioare în cur le dau con-guvernanţilor români, iar sub Traian Băsescu românii ardeleni s-au săturat de toţi. În mod special de Dracula de Cotroceni de când l-a decorat cu Steaua României pe Laszlo Tokes şi l-a făcut europarlamentar la Bruxelles să susţină iredentismul şi segregaţia şi de acolo. Şi Laszlo Tokes, sprijinit de Viktor Orban supranumit noul Kossuth, îşi face cu prisosinţă datoria faţă de fantoma Kossuth şi de umbra lui Viktor. La început a cerut autonomia unui pretins ţinut secuiesc, în care la recensământul din 2002 s-au declarat secui numai 778 de persoane, deci secui cât abia pot face un sat secuiesc, nu un ţinut ! Fostele scaune secuieşti au fost ungurizate încă din 1867 (deschideţi istoriile !)  
  
Nu a trecut mult şi iredentiştii şi-au adus aminte de Partium, adică o parte, rămasă în afara paşalâcului turcesc din Ungaria după Bătălia de la Mohacs, în vecinătatea Transilvaniei. Odată cu înfrângerea otomanilor de către habsburgi, Partium a trecut la imperiul habsburgic, apoi Austro-Ungariei şi din 1918 prin tratat de pace, a fost împărţit, după criterii istorice şi demografice: Ungariei, României, Slovaciei, Acum iredentiştii lui Laszlo Tokes considerând Maramureşul Voivodal şi Bihorul lui Menumorut, sunt părţi din partium-ul lor, adus aici şi lipit de strămoşii lor la Ungaria Sfântului Ştefan, îl vor în primul pas mărunt autonom, al doilea pas îl vor face repede! Attila Cseke, deputat UDMR, a pus un proiect de autonomie pentru Partium în Parlamentul României. Sperăm ca Dracula de Cotroceni, până una alta, să-i dea şi lui Steaua României.  
  
Între timp, europarlamentarul Laszlo Tokes are şi el un proiect deocheat la Bruxelles: Protectoratul Transilvaniei. De ce nu, e liber, azi nimeni nu mai e băgat în cămaşă de forţă! După cum se ştie, un protectorat trebuie să aibă un protector şi probabil, după Laszlo Tokes nu ar exista mai bun protector decât Ungaria Sfântului Ştefan. Nu e ridicol e absurd, halucinează din propria-i grandomanie şi probabil se şi visează guvernatorul protectoratului închipuindu-se întruchiparea lui Kossuth! Ar trebui să-şi revină cât de cât la realitatea vremurilor care le trăim, ca să nu mai adăugăm, ca dacă ei au drepturi istorice, ale noastre-s dinaintea veniri lor pe aici. 
  
Nu mă interesează viaţa familiară a nimănui, nu mă interesează şi nu mă implic în discuţii pe această temă, dar am citit scrisoarea doamnei Edith Tokes, ce a fost publicată în mai multe ziare din România*, din care încă odată mi-am dat seama de personalitatea şi lipsa de caracter a pastorului Laszlo Tokes. 
  
Recomand lectura acestei scrisori tuturor celor ce cred că am resentimente faţă anti-scânteia revoluţiei timişorene. Nicidecum, din contră, ca om şi medic am compasiune pentru el, de soţie sa care între timp a divorţat şi-mi pare rău de concetăţenii mei unguri, ce se lasă manipulaţi, înfierbântaţi şi mobilizaţi într-un iredentism şi o segregaţie nepotrivite vremurilor europene actuale. Suntem liberi şi egali, trebuie să fim altfel în secolul XXI. 
  
------------------------- 
  
*http://www.scribd.com/doc/29221434/Scrisoarea-doamnei-T%C5%91kes-Edith-adresate-Episcopiei-Reformate-pe-data-de-24-iulie-2009-in-original-%C5%9Fi-traducerea-in-limba-roman%C4%83 
  
*http://www.napocanews.ro/2010/04/sotia-lui-tokes-laszlo-confirma-sotul-ei-a-spart-in-1989-seiful-eparhiei-reformate-din-timisoara.html  
  
---------------------------- 
  
Corneliu FLOREA 
  
Winnipeg, Canada 
  
16 martie 2014  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Corneliu FLOREA - ECHINOX CU FANTOME IREDENTISTE / Corneliu Florea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1171, Anul IV, 16 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Corneliu Florea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Florea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!