Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



LEGENDA URSULEŢULUI BRAŞOVEAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL : ” LEGENDA URSULEŢULUI BRAŞOVEAN” 
  
Furtuna se dezlănţuise năvalnic, de parcă toate stihiile naturii se treziră deodată la viaţă, aici, în Cheile Râşnoavei. Truchiurile copacilor erau contorsionate şi înclinate cu crengile până aproape de pământ. Vântul,ploaia rece şi rapidă sfâşiau trupurile fără apărare ale arborilor. 
  
La marginea pădurii, în apropierea unui arbust stufos, Ursoaica Martina tocmai năştea. Durerile facerii se sincronizau parcă cu vijelia necruţătoare. Explozia de fulgere strălucitoare şi tunete năucitoare parcă anunţa sfârşitul lumii, dar o nouă viaţă se înfiripa încetişor şi deodată apăru timid, căpşorul delicat şi simpatic al unui ursuleţ brun. Pe fruntea sa mititică se zărea lucind o steluţă argintie. Ursula se bucură de puiul său special, intuind că va deveni Regele pădurilor braşovene dar se şi întristă în acelaşi timp. Se gândi că, datorită steluţei sale neobişnuite, va fi totdeauna o pradă, dorită de unii oameni. “Îi voi spune Neânfricatul”, îşi spuse ursoaica. Şi, curând, îl urmă mititelul său frate, un ursuleţ la fel de drăgălaş, Năzdrăvanul. 
  
Înţeleapta Martina începu curând să-i înveţe încet, încet tot ce ştia ea despre pădure, cum să se hrănească, unde să găsească mâncare, ce fructe sunt comestibile, unde se află muşuroaiele de furnici şi alte insecte delicioase, pe care le puteau savura. Dar micilor ursuleţi le ardea numai de joacă, să se răsfeţe între ei. Le plăcea foarte mult să mânânce zmeură şi să se urce până în vârfurile cele mai înalte ale brazilor din pădure, deşi mama lor îi avertiza cât de periculos poate fi. 
  
Veni curând iarna şi familia de urşi se pregăti pentru hibernare. Urmă o pauză în vieţile lor agitate, de zi cu zi. Iar razele soarelui de primăvară îi găsi slăbiţi pe cei doi ursuleţi. Martina se gândi că trebuie să le găsească hrană din belşug, pentru a-i ajuta să crească. Se descurcase minunat atâţia ani în pădure şi se gândea că viaţa lor va decurge la fel. 
  
Curând, cei doi ursuleţi au cunoscut şi pericolul cel mai mare, omul. 
  
Martina se gândi să-i pregătească, îi învăţă pe pui cum să adulmece omul de la distanţă şi îi povăţui să se ferească de el, atenţionându-i că este periculos. Ursuleţii însă nu prea luau în considerare sfaturile ei. 
  
În vara următoare, pădurea în care sălăşluiau a fost cedată de către Regia Pădurilor şi proprietarul organiză imediat o vânătoare pentru străini, pentru a face rost de bani. Urmăreau în special mistreţii, iepurii, fazanii din zonă. Dar şi un ursuleţ nu ar fi fost de lepădat. Chiar dacă nu era legală împuşcarea sau prinderea sa. Cine ar fi ştiut de ea? 
  
Într-o dimineaţă de vară, unul dintre vânători zări ursuleţii şi îi urmări. Văzu steluţa argintie de pe fruntea ursuleţului şi îi fugări imediat. Noroc cu inteligenta ursoaică. Îi salvă pe pui conducându-i într-o zonă protejată, o peşteră ascunsă printre stânci, unde nu puteau fi găsiţi. 
  
Din acea zi, vânătorului nu-i mai ieşi din cap ursuleţii văzuţi, mai ales cel cu stea argintie în frunte. Veni regulat în România la vânătoare şi în verile următoare. Dar ursoaica era prea isteaţă, îşi păzea puii cu străşnicie, astfel că nu puteau fi găsiţi de oameni. 
  
Bărbatul nu reuşi să-i mai vadă, deşi dorea foarte mult acest lucru. 
  
Gândindu-se mereu, vânătorul avu o idee năstruşnică. Aduse cu el câini de vânătoare şi gonaci iscusiţi. Ursoaica nu mai avea scăpare. Fusese încolţită ca niciodată. Nu mai avea scăpare. Dar încercă să-şi salveze puişorii ce crescuseră, dar nu atât cât să se descurce singuri. 
  
Vânătorii o găsiră după îndelungi căutări. Omul îşi ţinti trofeul şi trase cu dibăcie. Ursoaica căzu întinsă la pământ. Privirea sa se îndreptă disperată spre pui. Ochii acesteia le spunea să fugă. Şi aceştia au înţeles mesajul părintesc şi l-au urmat sârguincioşi. Pe cel mic, însă, pe Năzdrăvanul, care alerga mai încet, bărbatul îl ajunse din urmă. Nu era ursuleţul dorit de el, cel cu steluţa argintie în frunte, dar era drăgălaşul său frăţior. “Sunt fericit, deocamdată, doar cu el şi cu ursoaica”, se gândi străinul. 
  
- Îl voi vinde unei Grădini Zoologice. Iar ursoaica o voi lua cu mine în Anglia, ca trofeu. Carnea ei v-o las vouă, spuse omul celorlaţi vânători. Eu mă mulţumesc cu atât. Pentru mine, o asemenea vânătoare este ceva inedit. La noi, nu este voie să se taie un copac din pădure, că imediat vin autorităţile şi iau măsuri drastice. De vânat, nici vorbă... 
  
Neânfricatul alergă ce alergă şi se trezi singur. De abia atunci realiză ce s-a întâmplat. Lacrimi mari şi amare curgeau din ochii săi negri. 
  
“Ce mă voi face singur?” îşi spuse el. “Mă voi descurca oare ? Trebuie ! Doar sunt fiul Martinei, ursoaica cea mai deşteaptă din pădurile braşovene”. 
  
Lunile următoare Neânfricatul luptă cu străşnicie pentru viaţa sa şi reuşi să supravieţuiască. Semăna la dibăcie cu Martina. Creştea cu repeziciune. Deveni un urs brun maiestuos iar steluţa din fruntea sa deveni mai mare şi mai strălucitoare. Noaptea, aceasta se reflecta sub razele lunii şi animalele sălbatice din zonă îl recunoşteau. Curând se adeveriră şi previziunile Martinei. Ajunse Regele pădurilor braşovene. 
  
Într-o dimineaţă, a fost trezit de bătăi puternice. Se uită în jur şi văzu în depărtare, oameni care construiau o clădire. Era prima vilă din zonă. 
  
În zilele următoare apărură mai mulţi constructori. Cu cât erau tăiaţi mai mulţi copaci din pădure şi cu cât se întindea mai mult terenul defrişat, cu atât apăreau mai multe vile, ca ciupercile după ploaie. 
  
În curând, păduricea copilăriei sale dispăruse aproape complet. Nu mai avea unde să-şi facă bârlog, nu mai găsea cu ce să se hrănească. Păsările, animalele , toate vieţuitoarele pădurii părăseau treptat zona. 
  
Neânfricatul se gândi că trebuie să-şi mute şi el sălaşul, să migreze spre zone mai sălbatice, mai primitoare. Teritoriul nu-i mai aparţinea. 
  
Din Cheile Răşnoavei o luă vitejeşte prin păduri şi ajunse curând într-o zonă necunoscută, cu vegetaţie, dar şi cu multe hoteluri. Era Poiana Braşov. Îşi dădu seama că este cam riscant pentru el să rămână acolo. Aşa că zilele următoare îşi continuă drumul. Spre seară ajunse pe nişte serpentine încolăcite. Urcase pe muntele Tâmpa. De acolo, de sus, în întuneric se puteau vedea multe lumini palide. Erau chiar din centrul oraşului. De pe prima serpentină, văzu că putea ajunge chiar pe stradă. “Nu este bine deloc aici” îşi spuse Neânfricatul. “Trebuie să-mi continui drumul. Locul acesta nu este o soluţie bună. Nu sunt în siguranţă aici”. Nu găsi însă pe traseul străbătut, nimic de mâncare. Şi se îndreptă spre partea opusă a versantului Tâmpei. În valea Răcădăului, unde ajunse, se vedeau multe blocuri. Şi lângă ele, containerele cu gunoi. “Acolo voi găsi cu siguranţă ceva de mâncare iar de mâine mă voi descurca singur”, îşi spuse Neânfricatul înfometat. 
  
Coborâ încetişor spre pubele. Începu să caute cu înfrigurare în prima, aflată în drumul său, călăuzit de miros. Trebuia să găsească ceva. 
  
Deodată, de la balconul primului etaj al blocului, din apropierea containerelor cu gunoaie zări o persoană care-l studia atent. Întâi se sperie, gândindu-se la prima sa întâlnire cu omul, care s-a dovedit a fi una tragică, dar instinctul său de animal sălbatic, ceva din interiorul său îi spuse că fiinţa întâlnită este una bună şi care nu-i va face rău. 
  
Era Alexandru, un băieţel de zece ani, care tocmai îşi terminase de făcut lecţiile şi se recrea admirând pădurea din faţa sa, din balcon. Alexandru era cel mai inteligent elev din clasa sa, olimpic la matematică. Dar, din această cauză era de obicei foarte singur. Colegii săi îl invidiau şi nu doreau să fie prieteni cu el. Îl ironizau şi îi făceau numai răutăţi. “Este preţul pe care trebuie să-l plătesc, pentru mintea cu care am fost dotat”, gândea el. „Uite un ursuleţ cu stea argintie în frunte”, îşi spuse Alexandru. „Este însemnat, exact ca mine şi de aceea este un singuratic. El va fi de astăzi, prietenul meu cel mai bun”. 
  
A doua zi, la masa de seară Alexandru nu-şi putu ascunde bucuria şi povesti părinţilor săi : 
  
- Tată, am văzut ieri un ursuleţ cu stea argintie în frunte, la gunoaie. 
  
- Fii atent, poate fi periculos. Precis nu e singur. Dacă te vede mama, ursoaica, precis te atacă. Cu aşa ceva nu este de joacă, spuse tatăl. 
  
- Dar este foarte drăgălaş. Nu poate face rău la nimeni, explică băiatul. 
  
În zilele următoare, tatăl lui Alexandru a fost invitat de un prieten de-al său, patron, la o masă festivă în vila sa, din Râşnov. 
  
- Vine şi vechiul meu prieten, din Anglia. Îl vei cunoaşte şi tu, îi spuse acesta. 
  
Petrecerea era în toi şi invitaţii povesteau de zor, despre întâmplări neobişnuite, de la vânătorile la care participaseră de-a lungul timpului. 
  
- Lucrul ce m-a şocat cel mai mult în pădure a fost un ursuleţ cu stea argintie în frunte, relată englezul şi nimeni nu mă crede că ar exista. Toţi cred că eu fabulez, dar l-am văzut cu ochii mei, acum câteva veri. 
  
- Un ursuleţ cu stea argintie în frunte ? spuse mirat tatăl lui Alexandru. Fiul meu a văzut zilele trecute, la noi în Răcădău, la pubelele de gunoi, un astfel de ursuleţ. Şi eu am crezut că fabulează. Alexandru al meu are o imaginaţie foarte bogată. Uneori, nu cred ce-mi povesteşte. 
  
- Este ursul pe care îl vreau eu, de mult timp ! exclamă englezul. 
  
- Acolo nu este pământul meu, spuse proprietarul. Nu pot să te ajut deloc. Te descurci singur acum, dacă-l vrei cu adevărat. 
  
-Voi merge chiar mâine, în zonă să-l văd numai, spuse englezul hotărât. 
  
Şi chiar a doua zi, urcă serpentinele Tâmpei, căutând pe Neânfricatul. Străbătu cu atenţie toate serpentinele, cercetă toate tufişurile doar, doar va da de el. Şi, într-un târziu, minunea s-a întâmplat. Ursuleţul însetat, tocmai încerca să bea apă, din pârâiaşul ce izvora din munte. 
  
Englezul se apropie de urs şi dori să-l prindă cu un lasou. Neânfricatul îl simţi, se sperie, lovi omul cu labele pentru a se apăra şi o luă la fugă. 
  
John, căci aşa se numea bărbatul, se şterse de sângele ce ţâşnise din zgârieturile de pe faţă. 
  
- Dar, ce-ai păţit ? Cine te-a zgâriat atât de tare ? îl întrebă patronul când s–a întânit cu el . 
  
- Ursul căutat de mine. L-am găsit şi uite ce mi-a făcut, spuse englezul. 
  
- Putem folosi lucrul acesta. Vom anunţa mass media că un urs sângeros a atacat în zonă, un turist englez. Când este vorba despre străini, românii sunt în stare să facă orice. Toate ziarele vor prelua ştirea. Vom putea obţine astfel, în mod legal, aprobarea să-l vânăm. 
  
În zilele următoare a fost trimis un grup de vânători, în pădure, pentru a urmări ursul. 
  
- Vreau să merg şi eu cu voi, îşi exprimă dorinţa englezul. Doar eu am fost victima lui. 
  
Neânfricatul se refugie spre Dealul Melcilor. Nu era o zonă plăcută pentru el. Era teritoriul pe care se desfăşurau permanent lupte cu pittbuli, animale feroce şi necruţătoare, care-l lătrau imediat, când îi simţeau prezenţa în apropiere. Acum însă, nu avea altă soluţie. Se putea ascunde într-una din catacombele dealului, concepute în timpul războiului, de populaţia oraşului, pentru a se adăposti de bombardamente. Dar acum, acolo locuiesc copiii străzii. Singura soluţie posibilă pentru el, părea a fi peştera misterioasă, despre care îi povestise mama sa, Martina. Acolo, se afla o apă subterană, în care dispăruse cu mulţi ani înainte, un băieţel. Pompierii veniţi să-l salveze, nu mai ieşiră niciodată din grotă. Un grup de cercetători străini, dotaţi cu aparatură sofisticată, de ultimă generaţie veni să facă scufundări în apa misterioasă şi niciunul nu se mai întoarse la suprafaţă. Neânfricatul hotărâ că în adâncul infinit al apei va fi locul salvării sale, unde nu va mai fi hăituit şi în care va putea fi liber, pentru totdeauna. 
  
Auzi lătratul câinilor de vânătoare. Simţi apropierea oamenilor. Se mişcă mai repede, dar degeaba. Vânătorii se apropiau tot mai mult de el. 
  
Atunci Neânfricatul păşi în peşteră, înaintă spre apa infinită şi... sări... 
  
Bărbaţii erau în pragul intrării în grotă, când văzuseră animalul aruncându-se în neant. Au privit neputincioşi.Dispăruse din viaţa lor, dar devenise liber şi nimeni nu mai putea să-l hăituiască vreodată. Ştirea dispariţiei ursuleţului se transmise fulgerător, pe cale orală. 
  
Alexandru a fost însă cel mai afectat de ea. Îşi pierduse pentru totdeauna cel mai fidel prieten. Adormi nefericit cu gândul la el. 
  
Deodată, un zgomot puternic îl trezi. Vântul furios şi ploaia rapidă deschiseră cu repeziciune ferestrele camerei sale. O furtună năpraznică, cu tunete înspăimântătoare şi fulgere sclipitoare brăzda cerul. Alexandru auzi în surdină un mormăit şi văzu în vale, lucind prin întuneric, o steluţă argintie, coborând încetişor. “Este Neânfricatul”, gândi fericit băieţelul. „I–a fost dor de mine. A venit să mă vadă. Acum, însă, nimeni nu-l mai poate urmări, să–i facă rău. Este în sfârşit liber... 
  
Notă : Aceasta este o poveste. Întâmplările, personajele sunt fictive şi orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. 
  
Referinţă Bibliografică:
LEGENDA URSULEŢULUI BRAŞOVEAN / Cornelia Păun : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2071, Anul VI, 01 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Cornelia Păun : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Păun
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!