Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Cornelia Păun         Publicat în: Ediţia nr. 1887 din 01 martie 2016        Toate Articolele Autorului

PROF. DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “Pentru o iubire, până la capătul pământului“
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PROF. DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “Pentru o iubire, până la capătul pământului“ 
  
Ema intră în sala de curs întunecată și umedă, în același timp fermecătoare prin misterul zidurilor vechi ale clădirii, cu elemente de arhitectură fascinante și se așeză în prima bancă. Era studentă în anul doi la “Facultatea de Geografie“ a “Universităţii din București“. Lângă ea, luă loc un tânăr negricios, mărunțel, slăbuț și cu ochii alungiți, jucăuși, cu privirea sclipitoare. 
  
Se poate? Este liber? întrebă el, cu accent străin. 
  
“Este mongolezul din grupa a doua, gândi Ema și-l privi pe sub ochi, în mod discret. Este simpatic, drăguț și politicos. Nu-i ca ţăranii noștri, mai bădărani… colegii mei de grupă“. 
  
“Ce fată frumușică“ gândi și Naranbaatar, în timp ce se așeza. Cursul de “Geografia resurselor naturale“ începu. 
  
Tinerii erau atenţi la prelegerea domnului profesor - un bătrânel simpatic, cu vocea înceată - dar din când în când își aruncau reciproc, câteo ocheadă sfioasă… 
  
A doua zi, când Ema intră în sala de curs, Naranbaatar exclamă fericit: 
  
Ţi-am ținut loc, aici, în prima bancă. 
  
Ĩntotdeauna era bătaie pe locurile din primele rânduri, în amfiteatrul unde se țineau cursurile. Studenții mai conștiincioși veneau cu o jumătate de oră mai devreme, să ocupe locuri, cât mai în faţă, pentru a auzi mai bine prelegerile profesorilor și a lua notițe corecte și complete, folosind expunerile scrise pe tablă. 
  
Ema se așeză veselă lângă Naranbaatar. 
  
Mulțumesc! răspunse ea fericită. 
  
Iar în zilele următoare, tinerii au audiat cursurile în prima bancă, în locuri alăturate. 
  
Ĩntr-o vineri, afară se dezlănțui furtuna. Ploua atât de tare, încât te uda până la piele. 
  
Ai umbrelă? întrebă Naranbaatar pe Ema. 
  
Nu, nu m-am gândit că va ploua. Era atât de senin și frumos dimineața… răspunse Ema. 
  
- Atunci te conduc eu la cămin. Altfel te udă și vei răci, spuse studentul. Şi deschise o umbrelă neagră mare, oferindu-i brațul. 
  
Ema îl cuprinse de braț. Vântul bătea cu putere, încercând să smulgă umbrela din mâinile tânărului. Se udaseră amândoi până la piele. Naranbaatar încercă să o protejeze, luând-o în brațe protector. 
  
Au ajuns curând în fața Căminului Studențesc. Naranbaatar prezentă la intrare, portarului, legitimația sa de student. 
  
Nu este voie să rămâneţi aici, spuse acesta sever. 
  
O conduc numai, pe domnișoara, explică tânărul 
  
Urcară la etajul doi, în camera Emei. Au deschis ușa. Ĩnăuntru erau toate fetele. Când l-au văzut pe Naranbaatar, acestea au zâmbit șmecherește. 
  
Nu ne-ai zis că ai prieten, spuse o brunetă, mignonă, Andreea. 
  
Da, chiar, noi îți spunem tot ce facem! spuse o blondă înaltă, Alina. 
  
Este colegul meu, Naranbaatar, spuse Ema. 
  
Naranbaatar? Nu este român? întrebă o roșcată, pistruiată, cu ochi albaștri. 
  
Este din Mongolia. A venit aici să studieze Geografia, răspunse fata. 
  
Eu plec atunci, spuse tânărul, dorind să se retragă. 
  
Nu. Nu pleca, vrem să mai conversăm cu tine! Ne bucurăm când avem musafiri! Ĩţi place aici, în România? întrebă Alina. 
  
Desigur, altfel aș fi plecat demult, răspunse Naranbaatar, intimidat puțin de prezența fetelor. 
  
Şi ce îți place? Peisajul, universitatea sau… sau de Ema, completă Andreea. 
  
Tânărul se înnroși. 
  
Ia lăsați-l în pace! se răsti Ema la colegele sale. De ce-l necăjiți? 
  
Ei, glumim și noi, ca fetele, spuse Andreea. Nu vii cu noi la Balul bobocilor, mâine? Te așteptăm aici, la opt și plecăm împreună, cu toții. 
  
Desigur, răspunse studentul. Salută apoi fetele şi plecă. 
  
A doua zi, Naranbaatar veni punctual, la “Căminul fetelor“. Fetele se aranjaseră și erau foarte elegante. Corpul Universităţii unde avea loc balul, era aproape de cămin. Atmosfera era antrenantă. Veselia tinerilor atingea cote maxime. Iar de la dans, nimeni nu putea să renunțe. După ritmurile antrenante de fox, Ema invitată de Naranbaatar, dansă cu acesta un blues romantic și simți mâinile reci, cu degete lungi și subțiri ale tânărului, cuprinzând pe ale sale, mici și moi, ca niște pernițe pufoase… dar și inima sa, în care dragostea se înfiripa fierbinte. 
  
Studenții ar fi dansat toată noaptea, dacă nu ar fi existat programul impus de regimul socialist, de a finaliza la orele zece-unsprezece orice activitate distractivă în localuri, restaurante, baruri și desigur că și la reuniunile studențești desfășurate în cadru organizat. Aceasta limitare avea însă un cu totul şi cu totul alt efect, decât cel așteptat. Tinerii continuau distracția în particular. Şi așa, în ascuns, totul părea mult mai atractiv. 
  
Fetele, amețite de dans, invitară pe Naranbaatar și pe ceilalți parteneri de dans pe care-i cunoscuseră, la ele în cămin, să joace cărți în restul nopţii. Problema spinoasă era că trebuiau să păcălească portarul care, nu avea voie să permită accesul în clădire, decât fetelor, căminul fiindu-le numai lor destinat. Au reușit însă într-un moment de neatenție al acestuia, să intre cu toții. Au râs, s-au distrat și au jucat cărţi toată noaptea. 
  
Din acel week-end, Ema și Narahbaatar se întâlniră neântrerupt, cu mici excepții, în sesiune, când erau înaintea zilelor de examen. Nu se mai săturau unul de altul. Doreau să fie împreună tot timpul. Singura soluție pentru acest lucru era căsătoria. Și ideea veni din partea Emei. 
  
Dacă ne căsătorim, vom primi cameră, la căminul de familiști. Vom fi tot timpul împreună și vom avea și condiții mult mai bune de trai. 
  
Ĩn luna aprilie, tinerii s-au căsătorit oficial, la Casa de Căsătorii. Au avut ca invitații doar câțiva colegi de cameră, cu partenerii lor. Părințiii lui Naranbaatar nu ar fi putut veni iar mama Emei, era bolnavă. Drumul până în Capitală, i-ar fi afectat negativ starea sănătăţiii. 
  
După ceremonia oficială, tinerii și-au invitat colegii la un restaurant de lângă Universitate. Un meniu ce cuprindea un cotlet de porc cu garnitură, o prăjitură cu ciocolată și băutura la discreție, mulțumi din plin pe cei prezenți. Busuioaca de Bohotin, rozulie și aromată crea bună dispoziție și veselie. 
  
Ce veți face de 1 Mai? Sunt bilete de tabără gratuite la hoteluri de lux, cu tot cu masă. Voi învățați foarte bine și sunteți proaspăt căsătoriți. Dacă vă înscrieți, veți primi cu siguranță bilet. 
  
Hai să ne înscriem cu toţii! propuse Ema. Cred că vom reuși să mergem. 
  
Ĩn câteva zile, într-adevăr primiseră toți acordul. De la Rectorat și-au ridicat biletele de hotel și foile de drum pentru transportul cu trenul. 
  
Ne întâlnim la zece seara, pe peron, lângă “Biroul de Informații“, stabili Alina. Să călătorim împreună. 
  
Ĩn ce vagon aveți locul? întrebă Andreea pe Ema și Naranbaatar. 
  
Ĩn vagonul doi, locurile 92 si 94! răspunse tânăra. Şi tu? 
  
Tot în doi, dar în alt compartiment. Trebuie să facem schimb cu ceilalți călători, să fim împreună pe parcursul drumului. 
  
Operațiunea dură jumătate de oră. Iar studenții ajunseră curȃnd împreună. Puteau așa să glumească, să vorbească, să se distreze tot drumul. 
  
De dimineață, când au ajuns în stațiune, răsunau acorduri de muzică ușoară dată la maximum, de la casetofoanele studenților. Și nimeni nu-i oprea căci erau pe tărâmul lor, al tinereții. 
  
Cele patru zile petrecute au fost fermecătoare. Dar trebuiau să se întoarcă la Universitate. Aveau de susținut lucrarea de licență și era necesar să o finalizeze. Pentru niște studenți conștiincioşi ca Ema și Naranbaatar nu era însă ceva dificil. Au finalizat facultatea cu note mari. Ĩn țară, ar fi primit locuri foarte bune de lucru, prin repartiție guvernamentală. Dar Naranbaatar dorea să se întoarcă în patria sa natală. Statul său plătise pentru pregătirea şi instruirea sa și el trebuia să-și facă datoria - să lucreze la stația meteorologică aflată pe vârful muntelui, dar să-și ajute și familia la muncile specifice comunităţii în care trăia. 
  
……………………………………………………………………………… 
  
Ajunseră târziu pe vârful muntelui. Razele blonde şi strălucitoare ale soarelui se ȉnnecaseră demult ȉn imensitatea azurie a cerului. Se ȉntunecase şi cornul misterios al lunii galben-portocalii străpungea bolta cerească ce ȉnvăluia piscurile muntoase. 
  
”Deci aici voi trăi, de acum încolo“, își spuse Emilia visătoare. “Ce romantic este! Un loc, ca în povești! Aer curat, munte, verdeață… copaci, flori… fără niciun stress… din cauza aceasta, trăiesc oamenii atât de mult aici. Este imposibili să te îmbolnăvești… dar pentru Naranbaatar, iubitul meu, m-aș duce în orice loc de pe pământ, și nu numai…” 
  
Aerul rece, curat al munților pătrundea adânc în cavitatea plămânilor și făcea pe oricine să se simtă plin de putere, de tinerețe, ca un copil veșnic. Iar iubirea lor părea mai curată, mai candidă ca niciodată… 
  
Cerul senin, se reflecta mai albastru decât în oricare loc de pe pământ, fiind luminat de strălucirea stelară dar și de cea a cornului lunar. Totul părea ireal, alături de Naranbaatar. Şi parcă dragostea lor strălucea și ea, mai intens ca niciodată. 
  
Urcau de câteva ore, prin pădure. Dar tinerii nu simțeau oboseala deloc. Ĩncepu să se însereze. Trebuiau să se grăbească. 
  
Copacii păreau mai întunecați, cerul devenise de un albastru închis iar aerul răcoros al serii se strecura mai tăios. 
  
- Ia și jacheta mea pe tine! spuse Naranbaatar. Nu vreau să răcești. Tu ești mai sensibilă. Eu sunt om al muntelui. Sunt puternic. 
  
- Şi eu sunt de la munte, doar sunt din Brașov, spuse Ema. 
  
- Într-adevăr, dar din oraș, nu de pe vârful muntelui. Şi nu de pe piscurile mongoleze. Aici vremea este mai aspră. Brașovul este în depresiune. Mai avem puțin. Ajungem imediat, explică bărbatul. 
  
Când au zărit prima casă, déjà se întunecase bine. Se vedeau numai luminile din bucătărie, unde se strânseseră toți, să servească cina. 
  
- Naranbaatar, ai venit în sfârşit! spuseră oamenii când l-au văzut și s-au repezit să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute. 
  
De abia mai târziu, au realizat că nu e singur. Au privit ciudat femeia tânără, blondă, slabă, cu părul tuns băiețește. 
  
Este soția mea, spuse Naranbaatar. Vom locui aici, cu voi, de acum încolo. 
  
Dar viața aici este foarte dură. O femeie delicată ca ea, poate trăi, în condițiile de aici? spuse o femeie mai in vârstă. 
  
Sunt puternică… și rezistentă, spuse Ema. Nu mă sperii de nimic…pot face față… doar să fiu cu Naranbaatar . 
  
Treceți la masă! îi invitară oamenii. 
  
Tinerii luară loc. Ĩn farfurii era mămăligă, caș, branză și iaurt. Erau atât de flămȃnzi după drumul străbătut, încât mâncarea li se păru incredibil de gustoasă. Ĩn România, brânzeturile dispărură complet de pe piață și nu mai consumaseră așa ceva de mult timp. 
  
Ce delicios este cașul! exclamă Ema încântată. 
  
- Este de capră, care se hrănește numai cu vegetație curată, de munte. 
  
- Astăzi veți dormi cu noi în cameră, spuse tatăl lui Naranbaatar, Batzorig. Nu știam că veniți. Mâine vă vom pregăti camera din pod. Acolo stătea Naranbaatar înainte de a pleca la facultate, în România. Acum este plină de praf și pânze de păianjeni. Dar mâine o curățăm și va fi locuința voastră. 
  
Ema se gândi că nu a mai dormit niciodată cu atât de multe persoane, într-o singură cameră. Pe lângă părinții soțului său, erau și surorile lui Naranbaatar - Altantsetseg, Bayarmaa, Bolormaa, Khongordzol - și frații – Chuluun, Batu, Bold. La căminul studențesc, dormeau câte patru în cameră, dar nu au fost niciodata în număr de zece. Emei însă i s-a părut totul interesant, inedit, romantic, ca într-un film, în care ea era protagonista. 
  
A doua zi, era încă întuneric, când toți erau treziți. Şi fiecare om începuse deja să lucreze de zor. Femeile dădeau de mâncare la animale. 
  
Ce stai și te uiți? îi spuse una din femei. Treci la muncă. Aici, pe vârful muntelui viața e grea, nu ca la oraș. Dacă-l vrei pe Naranbaatar, trebuie să fii ca noi! 
  
Ema se uită atentă să execute și ea lucrările făcute de femei. Dar era neândemânatică. Trăise toată viața la oraș. Iar mama sa nu o prea punea la treburile casnice. ”Ia și învață ! Să te faci profesoară! ” îi spunea mereu mama sa. ”Fac eu totul în casă pentru tine. Tu trebuie doar să înveți bine la școală! ” 
  
Ema era silitoare de felul său, așa că învața conștiincios, ce trebuia să facă. Chiar dacă îi era destul de greu cu animalele. Nu avusese niciodată vietăţi în apropiere și nu știa să se comporte cu acestea. Nu era obișnuită nici cu munca fizică și obosi repede. 
  
Ce. Déjà nu mai poți? îi spuse autoritar o femeie de vârstă apropiată. 
  
Cu ea, cu Nergui trebuia să se căsătorească Naranbaatar, explică Oyunbileg, mama tânărului. Dar, dacă el nu ne-a ascultat… 
  
Ema o privi pe femeie și gândi că este cam urâţică, aşa mică şi grasă. ”Şi nici prea inteligentă nu pare…”, își spuse ea, studiind-o cu atenție. 
  
Femeia parcă i-ar fi ghicit gândurile. 
  
Sunt una dintre cele mai harnice din grupul nostru. Niciuna nu mă poate întrece nici la îngrijirea animalelor, nici la curățenie sau gătit, continuă ea. 
  
”Așa ceva pot face și eu foarte bine”, gândi Ema. ”Dar de ce am învățat atât de mult la facultate oare? Trebuie să vorbesc cu Naranbaatar”. 
  
Dar soţul meu unde este? întrebă ea pe femei. 
  
He, he, este departe. S-a dus cu bărbații pe munte cu oile și caprele, îi răspunse mama lui Naranbaatar, Oyunbileg. Acolo este și stația meteorologică unde lucrează. 
  
Când s-a făcut ora prânzului, Ema era leșinată de foame și oboseală. 
  
Femeile puseră un ceaun cu apă la fiert. Presărară în el puțină sare, apoi mălai. Şi rapid se făcu o mămăligă aurie, pe care o răsturnară pe un tocător de lemn. 
  
Oyunbileg aduse o ulcică cu lapte bătut și o farfurie cu brânză și caș. 
  
Ce minunate i s-au părut Emei! Muncise atât de mult… ca niciodată și ar fi mâncat orice. După ce se sătură, dori să se odihnească, să admire natura, care, aici la înălțime, oferea priveliști feerice, de poveste. 
  
Trebuie să ne continuăm lucrul, îi spuse însă Nergui. Mai avem multe de făcut până se înserează. 
  
Şi Ema, ca să dovedească că este o bună soție pentru Naranbaatar, continuă activitățile, cu hărnicie. Când soarele dispăru între piscurile muntoase și cerul se ȉntunecă, tânăra era epuizată. Nu mai servi masa de seară și merse direct în camera din pod, pe care reuși să o aranjeze în cursul zilei. Ĩnțelese că Naranbaatar și bărbații comunităţii vor lipsi o perioadă, fiind duși cu oile și caprele pe munte. 
  
Dimineața își dădu seama că bănuiala sa că ar fi însărcinată se confirma de la o zi la alta. “De aceea sunt atât de obosită și nu pot mânca orice. Trebuie să aștept să-i dau lui Naranbaatar vestea“, gândi Ema. “Şi să fiu sigură de acest lucru. Doamne, aici parcă aș fi în altă epocă istorică. Cred că în Dacia Antică aș fi dus o viață similară cu cea pe care o duc acum. M-am întors cu câteva secole în urmă. Poate la stația meteorologică din vârf o fi altfel… și cu Naranbaatar…“. 
  
Zilele următoare se desfășurară în același ritm. Emei începu să-i fie dor de Naranbaatar, de mama sa, de oamenii apropiați și de locurile cunoscute… de forfota capitalei și a oraşului său natal. Ĩi lipsea ritmul acestuia, clădirile… 
  
Mama sa îi spusese că este greu printre străini, că dragostea soțului său, nu îi va fi de ajuns… ”Nu am ascultat cuvântul ei și sufăr acum”, gândi Ema. ”Nu știu cum voi rezista aici”. Mama sa îi dădea ca exemplu fata unei cunoștințe, care se căsătorise în studenție cu un arab, coleg de facultate. Ĩi povestea că acesta, când ajunse ȉmpreună cu ea în țara sa, după terminarea facultății, o vându pe o cămilă. Totuși Naranbaatar nu ar face așa ceva”, gândi Ema. “Dar femeile acestea… nu se știe… ar da-o și pe o capră. Una mongoleză! “. 
  
Bărbații se întoarseră după patru luni. Ĩntr-o seară, se auziră lătrături puternice de câini, clopote de oi și capre. 
  
Ema fugi cu bucurie să-l întâmpine pe Naranbaatar. Sarcina sa devenise deja vizibilă. 
  
Dar ce s-a întâmplat? Ești însărcinată? Şi eu nu am știut, spuse încântat de veste, Naranbaatar . 
  
Noaptea aceea, a venirii turmelor a fost una fericită, așa cum au fost toate cele ce au urmat căsătoriei lor și în care au fost împreună. 
  
Dimineața, Ema se trezi devreme, să lucreze, după cum se obișnuise. 
  
Dar ce faci ? întrebă Naranbaatar. Trebuiă să te protejezi. Nu vei mai lucra deloc până naști. 
  
Dar mă plictisesc, dacă nu fac nimic, îi spuse Ema. Şi am deprins aici, atâtea. Vreau să fiu folositoare… 
  
Vei învăța carte pe copiii din grupul nostru, îi spuse Naranbaatar. Trebuie și ei să știe măcar să scrie și să socotească. 
  
Aceasta activitate, cu copiii, Emei i-a plăcut foarte mult. Nergui îi arunca din când în când, niște priviri pline de invidie. Dar acum Naranbaatar era cu ea și putea să treacă acum uşor peste toate greutăţile. 
  
După amiază, Naranbaatar o luă la plimbare să-i arate peisajele minunate din jurul lor. Şi a dus-o la o cascadă cu apă rece, ce se revărsa cu viteză pe pereții stâncoși ai muntelui. Erau locurile în care el se juca când era mic. Arborii și plantele ce populau zonele montane păreau desprinse dintr-un basm. Iar viaţa i se părea Emei un vis plăcut. Dar sosi și ziua când o apucară durerile nașterii. Naranbaatar ar fi vrut să o ducă în sat. Dar era déjà prea târziu. 
  
Toate am născut aici și nu a fost nicio problemă. Nu o să fie nici cu Ema, spuse Nergui. 
  
Dar Ema nu mai auzea numic. Era leșinată de durere. Nu credea că poate rezista la așa o suferință. Deşi era o femeie dârză, care lupta cu greutățile. 
  
Bucuria nașterii băiețelului a făcut-o să uite totul. Era o mămică fericită. Şi Naranbaatar era atât de mândru… avea un fiu, care-i semăna leit. 
  
Zilele fericite au fost însă puține la număr. Naranbaatar plecă curând, din nou, cu bărbații. 
  
Vin și eu cu voi. Vreau să văd stația meteorologică. Doresc să lucrez și eu acolo, se rugă Ema. 
  
De acum încolo, trebuie să ai grijă de copil, îi spuse Naranbaatar. 
  
Ema înțelese atunci că așa va fi viața ei de acum încolo. 
  
…………………………………………………………………………………………….. 
  
Cinci ani se scurseseră repede. Iar Ema avea senzația că se afla aici, pe vârful muntelui dintotdeauna și că restul vieții ei a fost un vis, un vis frumos la care ar fi vrut să se întoarcă o dată. Mai ales pentru Temujin, fiul său. Ce viitor îi putea oferi dacă va rămâne aici, în creierii munților sălbatici? Nu mai putea rezista. Trebuia să plece din aceste locuri cât mai repede. Chiar dacă nu-l va vedea niciodată pe Naranbaatar, pe care-l iubea la fel de mult, ca la început. Să aştepte să se însereze, îl va lua pe Temujin, o boccea cu haine, ceva mâncare și va porni la drum. Ĩnvățase déjà traseul de coborâre. L-ar fi parcurs și cu ochii închiși. Trebuia însă ca dimineaţa să ajungă în sat. Singura problemă erau animalele pădurii. Nu avea nicio armă să se apere de ele. Prin întuneric, urletele lor păreau atȃt de înfiorătoare. Dar Ema fugea destul de repede. Pe băiat însă, îl trăgea aproape pe sus. Era mic și făcea pași minusculi. Ĩncepu chiar să scâncească. 
  
Dar unde mergem, mamă, atât de repede? întrebă copilul. 
  
Las’ că o să vezi tu! îi spuse femeia, trăgându-l cu putere. Dar, taci, odată. Or să ne audă animalele sălbatice și ne vor ataca. Vrei să ne mănânce lupii? 
  
Băiatul începu să plângă mai tare. Se sperie cu adevărat. A văzut ce s-a întâmplat o dată, când au venit lupii la stână, ce prăpăd au făcut. Au mâncat câteva oi si capre. Şi chiar câinii ciobănești s-au speriat de ei. 
  
Ajunseră în sat când se crăpa de ziuă. Ĩn drum, un țăran își lăsase căruța plină cu fân. Ema se ascunse cu copilul printre paie, în spatele grămezii. 
  
Era încă întuneric, când omul plecă pe drum, spre gară. 
  
Ĩn staţie, Ema căută trenurile care pleacă spre oraș. Erau numai marfare. Cele cu mărfuri petroliere nu erau însă corespunzătoare transportului, datorită formei cisternelor. Erau de preferat cele cu cereale. Şi, în sfârșit, Ema găsi vagoanele cu grâu. Ĩn ele se putea ascunde fără probleme. Şi nimeni nu le controla. Vântul pătrundea însă prin crăpăturile vagonului și le spulbera grâul în ochi. Temujin începu din nou să plângă. Călătoria nu dură prea mult. Oraşul era aproape. Când trenul se opri, se sfârși și calvarul lor. Coborȃră din tren cu repeziciune fără a fi văzuţi. 
  
Unde este portul? întrebă Ema pe primul om ieșit în calea sa. 
  
Bărbatul îi explică cum să ajungă acolo. 
  
Ĩn port, o navă veche, sub pavilion rusesc era gata de plecare. Ema urcă și întâlni o matahală de bărbat, cu figură bonomă, roșu la față. 
  
Nene, nu ne iei și pe noi, pe vas? întrebă Ema. 
  
Dar, unde mergeți? întrebă bărbatul. 
  
Ĩn România! Am puțini bani… și o sticlă de alcool… 
  
Omul privi cu pofta spre sticlă. 
  
Ema înțelesese. A reușit să-l câștige. 
  
Veniți repede, să nu vă vadă nimeni din echipaj. Şi îi conduse în containerele de transport a mărfurilor. Erau pline cu portocale. 
  
Aici vă veți petrece următoarele zile. Dar nu trebuie să știe nimeni de voi. Așa că, să stați cuminți, le spuse bărbatul, răsucindu-și mustățile. 
  
Aveau mâncare, portocale din belșug. Cu apa era problemă, dar trebuiau să reziste. Ema încercă să-i lase mai multă apă copilului. După două zile, însă, era leșinată de sete. ”Cred că nu mai rezist mult”, gândi ea. ”Voi muri fără îndoială. Dar oare ce se va întâmpla cu băiețelul? ” 
  
Ĩncercă să nu adoarmă. Se gândea că dacă va inchide ochii, nu se va mai trezi niciodată… 
  
Deodată, ușa containerului se deschise și bărbatul masiv care-o ajutase să călătorească pe vas, intră încet. 
  
V-am adus o sticlă de apă rece și o pâine. Mai mult nu am putut să fac, spuse omul. Trebuie să mă întorc imediat, să nu intre vreunul la bănuieli. Nu vreau să vă fac necazuri. Aș avea și eu probleme, dacă se află că v-am ajutat. 
  
Mulțumesc, mult de tot! exclamă Ema cu voce ștearsă, luând sticla de apă și bând cu nesaț din ea, ca dintr-o licoare fermecată, dătătoare de viață. Şi în realitate chiar așa era. 
  
Tânăra femeie își reveni imediat. Ĩn zilele următoare, marinarul le aduse mereu apă. Reuși să strângă chiar ceva alimente, rămase de la masa lui și le aduse Emei și copilului. 
  
Veni și ziua când bărbatul le aduse vestea sosirii navei în port. Ema răsuflă ușurată. Calvarul, frica prin care trecuse, se sfârșeau. Aici, pe tărâmul natal se simțea în siguranță și știa că nimic rău nu i se putea întâmpla. Se întorcea la civilizație! 
  
Era în sfârșit în țară! 
  
“Tot acasă este cel mai bine“ își spuse Ema, în timp ce își privea încântată băiatul. 
  
- Bine că stau acum și eu liniștită! spuse mama Emei . Ĩmi făceam tot timpul griji cu tine. Mă întrebam dacă ești bine, dacă n-ai pățit ceva rău, dacă o să te mai văd sau dacă îmi voi cunoaște vreodată nepotul… 
  
Epilog 
  
Femeie mândră, Ema nu povesti la nimeni niciodată ce pătimise pe munte, în Mongolia. 
  
Trebuie să merg la școală! Astăzi vine cineva de la Inspectoratul Şcolar în control. O să rămân probabil toată ziua acolo, spuse Ema. 
  
- Mă descurc singur mamă, spuse Temujin. Este mâncare destulă în frigider. Trebuie să te ajut cu ceva, la inspecție, acum că ești directoarea școlii? 
  
- Nu, mă descurc singură. Ştii că în control inspectoarele vin, de obicei, când se apropie Sărbătoarea Paștelui… pentru un miel… niște cozonaci… se rezolvă totul, ca întotdeauna… spuse Ema. Se gândi că, profesional, ajunsese ceea ce-și dorise, profesoară de geografie, titulară la o școală de lângă casă, ba chiar mai mult, fusese numită directoare. ”Munca din anii în care am lucrat pentru Securitate, de când m-am întors în țară, nu a fost în zadar… aceasta a fost o condiție obligatorie pentru a fi promovată… iar Temujin este bucuria mea. A făcut și el o facultate… mai ușor, ca pe vremea mea.. acum, când locurile sunt nelimitate la facultăți… iar Universități sunt o mulțime. Eu pot să-l ajut cu serviciul. Are postul de informatician asigurat la mine la școală. Pot să spun că sunt o femeie fericită! Am cunoscut iubirea adevărată… mi-am întâlnit sufletul pereche. Puţini oameni reușesc acest lucru! Poate de aceea nu mi-am mai dorit alt bărbat în viață. Am vrut să nu fiu dezamagită. Aș fi făcut tot timpul comparație cu Naranbaatar. Şi nu aș fi fost nici eu fericită, nici partenerul meu. Așa, numai cu amintirile mele, totul pare perfect. Iar Temujin seamănă leit cu Naranbaatar. De multe ori, am impresia că este el. Oricum, cu munca și problemele de la școală, nu prea am timp de meditație… aici, acasă, îmi place cel mai mult. Am condiții confortabile, pot să-mi cumpăr aproape orice și sunt și în zonă de munte, cu aer curat, în Brașov. Ĩn străinatate pot merge oricând doresc. Doar sunt atât de ieftine excursiile externe! Dar, parcă, după aventura trăită, încă nu am curajul de a mai trece de granițele țării…” își spuse Ema, visătoare. 
  
Referinţă Bibliografică:
PROF. DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL: “Pentru o iubire, până la capătul pământului“ / Cornelia Păun : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1887, Anul VI, 01 martie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Cornelia Păun : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Păun
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!