CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

ARHIVĂ CLASAMENTE

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Acasa > Manuscris > Jurnal >  



Între ideal şi real
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
 
  
Prima persoană cu CES (cerințe educaționale speciale) pe care am cunoscut-o a fost şi prima mea prietenă din copilărie, Luminiţa. Provenind dintr-o familie cu un tată alcoolic, suferind în primele luni de viaţă de o meningită gravă, fata aceasta a fost damnată la o viaţă pe care n-ar fi ales-o, de ar fi stat în puterea ei s-o facă. Bunica a înţeles prima că şansa ei era Şcoala Ajutătoare din Timișoara, al cărei director era atunci îndrăgitul solist de muzică populară Tiberiu Ceia. După absolvirea şcolii din Timişoara, Luminiţa a urmat o Şcoală de arte şi meserii la Oradea şi a fost angajată la fabrica ILSA, din Timişoara, la sectorul „Împachetări pijamale”. Îmi amintesc bine anii aceia, pentru că și eu mă angajasem, ca învățătoare, în timpul facultății. Ne-am întâlnit într-o zi de primăvară. Era la brațul unui coleg de serviciu, un roșcat cu ochii verzi, tot absolvent al Școlii Ajutătoare, tot angajat la ILSA, la departamentul „Întreținere”. Erau tineri și frumoși, cu salarii bune, perfect integrați social, pe punctul de a-și întemeia o familie. Nu voi uita niciodată imaginea aceea! Luminița radia! Avea părul permanent, un costum de culoarea piersicii, pantofi de Guban, cu toc moderat. Roșcatul ei era la costum gri...”materiale de la noi, din fabrică”, căci angajaților li se permitea, lunar, să-și achiziționeze materiale pentru propria vestimentație.  
  
A venit însă Revoluția din ’89, când fabricile au început să se închidă. Primii cărora li s-a sugerat „să se retragă”, dacă nu vor să fie concediați au fost angajații “cu probleme”. Noul sistem nu le mai dădea nicio șansă! Au apărut atunci dosarele și internările prin clinici de psihiatrie, ca să se aleagă cu o pensie de “persoană cu handicap”. Ba, mai mult, după moartea bunicii, mama Luminiței, concediată de la locul de muncă, de la ELBA, a găsit de cuviință că merită o pensie/salariu de “ajutor persoană cu handicap”. Bunica murise, iar părinții, alcoolicul și concediata, trăiau, de multe ori, pe spatele ei. Au mutat-o la țară, i-a fost luat apartamentul de serviciu. O vedeam doar în zilele când venea după “ajutoare”, la contol sau să-și facă mici cumpărături, la data pensiei.  
  
Azi, e o femeie de la țară, care vorbește singură pe stradă, care și-a înmormântat fratele și tatăl și care o îngrijește, cu devotament, pe mama ei, diabetică, la pat. O curtează un băiat care speră să-i moștenească, cândva, bruma de avere rămasă de la bunici.  
  
Un alt caz, pe care-l cunosc foarte bine, e Viorica. După terminarea Școlii ajutătoare din Timișoara și a Școlii de arte și meserii din Oradea, a lucrat, ca femeie de întreținere, la RATT, până acum 10 ani. Ea s-a căsătorit cu un coleg de școală, a avut un băiat, care a urmat o școală normală, apoi Liceul Auto din Timișoara, a intrat la Facultatea de management, pe care, însă, a abandonat-o, din motive pecuniare. Viorica avea o viață împlinită, o familie, un apartament, colegi de lucru amabili. Era prezentă la toate petrecerile firmei, mergea „la ciubucuri”cu primii colegi care și-au făcut o firmă de curățenie. Era o persoană obsedată de curățenie. Am început să recunosc tramvaiele igienizate de ea, pentru că, la prima oră, păreau ca noi. Putea să lucreze până își rănea mâinile, numai să fie totul perfect curat.  
  
Aceeași poveste...A venit Revoluția! Mamele lor, ale ei și ale soțului ei, au decis să-i despartă, să-i facă handicapați, ca să ia și ele pensia de “îngrijitori persoane cu handicap”. El s-a stins mai repede, după multiple internări, care l-au transformat într-o legumă, deși fusese un priceput tâmplar. Pe Viorica, șeful ei a refuzat să o concedieze, pentru că muncea cât 4 persoane! A fost apoi o revoltă, la RATT, urmată de concedieri masive...Mama ei a convins-o să profite de anii care urmau, cu pensia de handicap. Bătrâna își urmărea propriul scop, propria pensie. Nepotul nu s-a împotrivit bunicii...era prea tânăr. Și pentru Viorica au urmat internări prin spitale de psihiatrie, care s-o facă „bolnav cu gradul I de handicap”. O altă femeie tânără și frumoasă, plină de viață, care devenea victima vremurilor în care trăia și a familiei, care a transformat-o într-o sursă de venit. Am vizitat-o la Spitalul de psihiatrie Gătaia. Avea ochii pierduți...saliva i se prelingea pe bluză...Nu mai știa cine sunt, cine e...  
  
Soarta ei a fost însă mult mai gravă! După ce bătrâna, maică-sa, a căzut și și-a rupt bazinul, fiul Vioricăi le-a dus pe amândouă într-un azil particular din Timișoara. Bătrâna cerea analgezice pentru așa-zisele ei „dureri insuportabile”...pastile pe care nu le lua, dar le stoca. Înainte de mărțișor, anul acesta, i-a oferit fiicei alienate deja, un pahar cu prea multe, mult prea multe medicamente...care i-au oprit inima! “Că, dacă eu mor, ajunge batjocura oamenilor!” își motivează ea, fapta. “Acum, măcar știu că a fost înmormântată ca un om încă iubit”.  
  
Am rămas multă vreme pe gânduri: pe femeile astea, gen Luminița și Viorica, chiar nu le poate ajuta nimeni? Eu am fost prea neputincioasă în fața familiilor lor. Dar medicii care au acceptat să le transforme în animale muribunde? Există protecție socială, cu adevărat? Unde?  
  
În vremea liceului, am locuit într-o curte din P-ța Unirii. Acolo am fost vecină cu o familie de surdo-muți, cu un băiat perfect normal, care a urmat cursurile la Liceul Teoretic „Lenau”, din Timișoara. Tatăl băiatului murise într-un accident, în curtea fabricii, lovit de o maşină care dădea înapoi, iar el, legându-şi bicicletă, n-a auzit claxonul. Mama, Dobrinca, lucra la...confecţionat liniare, echere...Casa ei era foarte îngrijită, veşnic cu flori la fereastră. Soneria era cuplată la becuri, în toate încăperile casei. Gătea excelent! Şi acum ştiu multe reţete de la ea. Îmi amintesc cum ieşea, de multe ori, la iarbă verde, cu colegii de serviciu...surdo-muţi şi vorbitori, deopotrivă. Mi-am amintit de ea, pentru că anul acesta, de 8 Martie, am participat, cu colegii, la o masă festivă, la Grădina Bănăţeană (noi eram vreo 20 de inşi), iar la o masă vecină se sărbătoreau vreo 30 de femei surdo-mute. Bucuria şi prietenia lor mi-a amintit de Dobrinca. Era mereu atentă la rezultatele şcolare ale fiului ei. La şedinţele cu părinţii mergeam noi, eu sau sora mea, şi îi scriam un rezumat al celor discutate acolo. S-a stins mult prea repede şi ea...întinzând rufele. Dacă ar fi putut striga...poate ar fi fost salvată! O comoţie cerebrală a îngenunchiat-o înainte de vreme. Ţinea strâns în pumni tricoul de fotbal al fiului ei, pe care brodase cu drag: “Bata 10”.  
  
Un alt caz de persoană cu dizabilităţi fizice este d-nul Gigi, contabilul de la fosta staţie Peco, din Mangalia, judeţul Constanţa (vizavi de gară). Născut de o mamă minoră, violată de un şantierist, Gigi şi-a petrecut primii ani de viaţă într-o Casă de copii. Când mama a devenit majoră, a reuşit să-l ia acasă, după câţiva ani de demersuri, timp în care şi lucrase ca infirmieră la acel leagăn. Gigi a urmat o şcoală de contabilitate, undeva la Braşov. I se spusese că handicapul lui fusese pricinuit de un vaccin rău administrat. Tânăra mama îşi amintea că se născuse “perfect”, cu nota 10 la naștere. Faptul că era acum “altfel” nu o făcuse nicio clipă să nu-l mai caute, să nu-l mai dorească. Erau amândoi niște oameni frumoși la înfășișare și la suflet. Ea trăise în concubinaj cu un domn, doar „ca să aibă și Gigi tată”. Rezultatele lui școlare au fost bune, putea să urmeze și o facultate, dar a ales să-și ajute familia, modestă. Era un angajat model și un contabil foarte priceput, respectat. După moartea mamei, l-a ținut în continuare în casă pe concubinul ei, până acesta s-a recăsătorit. Gigi a văzut, în gară, peste drum de biroul lui, o femeie frumoasă, cu trei copii de mână și unul în scutece, bătută și abandonată cu câteva lucrușoare, de un bărbat netrebnic. La ieșirea de la serviciu s-a interesat de ei și a aflat că femeia tocmai născuse un băiat...fără anus! Impresionat de povestea lor, dar și de soarta nou-născutului pe care mama n-a vrut să-l abandoneze, fiind brutal părăsită de soț, nea Gigi i-a luat acasă pe toți! S-a interesat de intervențiile chirurgicale pentru cel mic, i-a dus la școală pe cei mari, făcea temele cu ei și le făcea mâncare, cât mama lor era prin spitale cu mezinul. Cea mai frumoasă surpriză i-au făcut-ode ziua lui, la 50 de ani, când toți, îmbrăcați de sărbătoare, l-au cerut de soț și tată. Astăzi, d-nul Gigi e un soț, tată și bunic iubit și respectat. Doar un om care a suferit și a primit iubire necondiționat, de la mama lui, a putut înțelege drama unui copil cu un grav handicap și a unei mame care s-a decis să nu-l abandoneze.  
  
Zilele trecute am văzut și eu, ca și întreaga țară, cazul fetiței de 14 ani, Lorelai, fără mâini, care cânta la pian, la “Vocea României”. E un copil înfiat, abandonat de părinții naturali. Câți oameni și-ar fi dedicat ani din viață, ca și femeia care o crescuse, pentru a ajunge la așa performanțe?  
  
Lucrez de 31 de ani în învățământ. E primul an în care am un elev cu CES declarat, afecțiuni locomotorii. Primele reacții ale colegilor de clasă au fost că...l-au izolat! Nimeni nu voia să stea cu el în bancă. Am discutat și eu cu ei, dar am adus și psihologul școlii, la o discuție de cunoaștere reciprocă. El a frapat, spunând că ar vrea să devină avocat, ca să aibă mulți bani, pe care să-i cheltuie “pe petreceri și femei!” Pas cu pas, colegii au început să-l cunoască, să vadă ce engleză perfectă vorbește, ce compuneri sensibile face, ce vorbe de duh și glume drăguțe spune, ce prietenos poate fi. El, D., participă la toate, absolut la toate activitățile clasei, inclusiv la excursia de schi! Chiar dacă nu a schiat, a fost cu colegii lui pe drum, la mic dejun și cină, le-a ținut companie între turele lor, a avut grijă de lucrurile lor, mi-a ţinut companie.  
  
Deși are aprobare pentru profesor de sprijin, mama a refuzat prezența lui. Uneori, rămâne în urmă cu notarea lecțiilor după dictare, dar își fotografiază lecțiile, de la colegi ori de la tablă, și-n ziua următoare notiţele sunt complete și-n caietele lui. Deși are nevoie de timp suplimentar pentru redactarea lucrărilor scrise, mulți colegi/profesori uită…însă D. nu s-a plâns niciodată! Deși școala beneficiază de lift, clasa noastră a fost plasată, inițial, la subsol (iar liftul e doar de frumusețe…n-a fost pus în funcțiune niciodată, cu toate că e nou!). Abia când, datorită lipsei lui de orientare spațială, a fost găsit de colegi sau de asistenta medicală, total derutat, pe coridoarele școlii, și fără semnal la telefon, ca să ceară ajutor, direcțiunea a semnat favorabil cererile făcute de mine, ca dirigintă, și de familia lui, pentru a amplasa sala de clasă la parter, mai aproape de un grup sanitar.  
  
Cred că societatea noastră mai are încă multe de învățat, până va înțelege, cu adevărat, drepturile și nevoile persoanelor cu CES!  
  
Referinţă Bibliografică:
Între ideal şi real / Corina Lucia Costea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2270, Anul VII, 19 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Corina Lucia Costea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corina Lucia Costea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către administrația publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.



 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!