Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Corina Lucia Costea         Publicat în: Ediţia nr. 1598 din 17 mai 2015        Toate Articolele Autorului

Căutarea sinelui
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Text scris de Claudia Diana Vaszko:  
 
Scena 1  
 
Scena este împarţită în două. În prima jumătate, în partea dreaptă, se va plasa o  
 
pădure cu mulţi copaci. Iar în cea dea doua jumătate, în partea stângă, se vor plasa  
 
niste munţi.  
 
La marginea padurii se afla Idris, un bărbat trecut prin încercările vieţii, fiind un  
 
bărbat umplut de banii lipiţi de ceară. Ajunse la marginea pădurii, deoarece îi plăcea să  
 
călătorească, în special la munte. Astfel decise să pornească în căutarea fericirii  
 
propriei persoane, încercând să se identifice cu natura. Era un bărbat de vârsta a treia,  
 
cu un chip înegrit de gânduri şi tristeţe. Pe fruntea sa zăceau câteva venişoare violete  
 
care se orientau spre nasul său cel alungit. Era îmbrăcat în nişte pantaloni de bumbac  
 
uşori de culoare maronie, cu o bluză neagră care avea pe umeri cusuţi trei nasturi mari  
 
şi o pereche de bocanci din piele negrii, prăfuiţi. În spate purta un rucsac simplu, din  
 
pânză crem, care era umplut pană la jumătate cu pietre preţioase colorate. Acesta stă  
 
pe genunchi și începe a spune:  
 
Idris: Privesc, clipesc şi îmi curge o lacrimă. ( închizându-şi ochii şi strângându-şi  
 
pumnii) De ce nu-mi desluşesc amintirile? (Trecându-şi palmele pe jos îşi spune): Vreau  
 
să-mi dezleg lanţul de la ochi şi să privesc lumina.  
 
Auzea murmure, iar in spatele lui se afla pădurea îmbibată de brazi și întunecată,  
 
fiind împletită de cărări și despletită de poveşti uitate.  
 
(Şoptind uşor, işi face apariţia vocea pădurii): Dezleagă-ți ochii şi ridică-te!...Mergi tot  
 
înainte şi descoperă drumul spre propria fericire. Priveşte-o adânc în interiorul tău şi vei  
 
reuşi să ajungi la locul pregătit pentru tine.  
 
Idris (În sinea sa, cu el): Mă gândesc, cuget, şi sper să reuşesc să mă ridic de pe  
 
pământul trist! (către pădure) Răspunde-mi!...Dă-mi un semn…Nu mă pot orienta spre  
 
inima ta cufundată-n crengile tale…  
 
(Pe fundal se pune un şuier de vânt)  
 
Idris: Acesta este semnul tău? Crezi că mă voi descurca? Sunt un om diferit. Voi intra în  
 
pădure şi-ţi voi cânta, în timp ce-ţi voi strica liniştea abisală! (porneşte cu paşi mari fiind  
 
repezit de către pădurea din spatele lui. Îşi pune mâinile pe al său corp şi se uită speriat  
 
spre ramurile copacilor) : Te-ntrebi ce caut aici? De ce nu am rămas în locul natal  
 
înconjurat de zidurile uriaşe ale oraşului? Îţi spun eu…(Pauză) In acea aglomerare  
 
izolată, sufletu-mi nu-mi poate zburda, iar gândurile-mi sunt imprăştiate. (Indreptându-şi  
 
privirea şi uitându-se-n gol) Nu mă vei putea înțelege…(Se uită din nou spre ale pădurii  
 
înălţimi şi îşi îndreaptă un deget spre ele) Tu!...Tu ai rădăcini zvântate de vânt…Pe  
 
când eu? (Îşi trece mâna prin al său păr) Eu am rădăcinile cufundate-n asfalt…În aceşti  
 
ani îmi tot adunam întrebările, iar acum…(se uită în sus şi ridică tonul) Le voi imprăştia!  
 
Iar tu..mă vei urmări, pe când eu (pe o voce mai caldă)..eu îți voi răspunde cu calm la  
 
fiecare nelămurire.  
 
Scena 2  
 
(Decorul se va transforma într-o întreagă pădure, cu mulți copaci și frunze căzute  
 
pe jos. În pădure se vor afla mai mulți copaci cu trunchiuri mai diferite față de restul  
 
copacilor.)  
 
(Inaintează în pădure iar pe fundal este pus un foşnet şi câteva şuiere ale  
 
vântului)  
 
Idris (infricoşat): Vrei să-mi iei ghiozdanul? (Hotărât) Nu ți-l dau! Mă auzi cum  
 
număr?...Îmi număr paşii de cenuşă…Nu îţi este milă de mine?...Mă laşi tăcut într-o  
 
linişte moartă, încât îmi pot auzi bătăile inimii.  
 
Merge în continuare şi dă peste un copac cu trunchiul curbat. Idris aleargă către  
 
el şi când ajunge în faţa lui, cade în genunchi. Îşi pune mâinile pe faţă.  
 
Idris (mirat): Te-am găsit!...(către copac) La ale tale rădăcini îmi voi săpa o groapă şi-mi  
 
voi îngropa o palmă de nestemate…(râzând) Să nu le furi! (şi pleacă mai departe)  
 
Idris (plictisit către pădure): Ai crezut vreodată în iubire?  
 
Pădurea (După o pauză mai lungă): Îmi cunoşti ai mei prieteni. Suntem împreună de  
 
sute de ani. Uită-te către marea care zace deasupra mea!...Reuşeşti să o vezi?  
 
Reuşeşti să o cuprinzi între ale tale palme de muritor?...Eu nu îmi pot ridica privirea, dar  
 
te pot vedea pe tine…Spune-mi tu, tu ce vezi?  
 
Idris (uimit): Văd marea pătată de ale tale crengi şi frunze. Nu-i pot desluşi albastrul pur!  
 
Pădurea: Fiecare frunză de pe ale mele crengi reprezintă câte-o verigă. Fiecare verigă  
 
reprezintă câte-o bucăţică dintr-un lanţ…Acest lanţ este bine strâns, mă defineşte pe  
 
mine ca şi fiinţă. Te-ai gândit vreodată ce te defineşte pe tine faţă de restul  
 
oamenilor?...De aceea nu vezi cerul, deoarece ele se iubesc şi rămân mereu împreună,  
 
asta demonstrându-ţi cât sunt de curajoase. Puterea lor stă în bunătatea vântului care  
 
nu doreşte să le descompună. Ele işi doresc cu adevărat asta, iar daca îţi doreşti ceva  
 
cu adevărat, fii sigur că se va întampla. Asa este şi cu iubirea, dragă prietene! Mai  
 
caută, şi vei vedea c-o vei găsi!  
 
(Abătut mai merge câţiva zeci de metri şi dintr-o dată zăreşte câteva urme în  
 
noroi, mai mici decât ale lui. Se apleacă şi le mângâie.)  
 
Idris rămâne amuţit şi cu fruntea încreţită spune: Ai ştiut că aşa va fi? (I se adresează  
 
pădurii.) Unde este?...Este vie?..Va fi a mea comoară…  
 
Pădurea: Îţi voi destăinui a mea poveste…(Pauză) Să nu mă judeci. (îşi apleacă uşor  
 
crengile către el şi într-o şoaptă îi spune) Ascultă-mă cu atenţie! Mă vei auzi acum iar  
 
altă dată îmi vei rosti a ta poveste!...  
 
(Idris fluieră şi se plimbă pe scenă, marcând căutarea lui pe baza paşilor lăsaţi în  
 
noroi. Pe parcurs el mai îngroapă din ale sale pietre nestemate, în timp ce pădurea îşi  
 
destăinuie a sa poveste).  
 
Pădurea: Te privesc pe tine, călător, şi-mi aduc aminte de-ale mele vremuri tinere.  
 
Eram o sămânţă gălbejită purtată de valurile vântului. Îmi purtam singură de grijă…Am  
 
ajuns pe asprul pământ care mi-a devenit tată. Mi-a oferit al său adăpost şi m-a cuprins  
 
cu braţele sale. Cu lacrimile cerului am crescut, iar mama îşi făcea simţită prezenţa  
 
mereu printre crăpături, fiind mereu tânără, veselă şi verde. Am crescut printre solitare  
 
crengi, iar toamna-mi împrăştiam ale mele dorinţe pe pământ şi luau naştere ai mei  
 
prieteni. Am fost singură mereu, necunoscând umilul suflet care să-l strângă pe al meu  
 
în braţe şi să reuşească să-l sărute. Te privesc şi-ţi zâmbesc mereu, fiind cu gândul la  
 
căutarea ta. Te-aş îmbrăţişa, al meu muritor, dar îţi mărturisesc cu credinţă ca tembucur  
 
cu a mea răsuflare pentru al tău zbor spre trupul pe care-l cauţi.  
 
Scena 3  
 
Idris tace…se opreşte timp de-o secundă şi priveşte pădurea, îi face cu ochiul şişi  
 
îndreaptă privirea. Se opreşte, şi în lumină zăreşte o umbră timidă. Un zâmbet trist îi  
 
luminează calea. Uimit se aproprie cu paşi mărunţi de singurătate. Doi ochi blânzi îşi  
 
fixează privirea pe al său chip trecut de vânt și îmbătrânit odată cu timpul. Fata se  
 
sperie şi se trage mai în spate. Stătea lângă un copac cu o coroană rotundă şi un  
 
trunchi împletit. Avea părul lăsat pe spate, despletit, fiind colorat de o culoare deschisă,  
 
care strălucea în bătaia soarelui. Era imbrăcată cu o rochiţă de bumbac fin care îi  
 
acoperea picioarele subţiri până la rotula genunchiului, fiind colorată de un roz pal.  
 
Picioarele-i erau goale şi murdare de praful gălbui care poposea mereu la baza lor.  
 
Palmele-i erau micuţe, iar unghile-i erau negre. Avea o faţă rotundă, bine definită , iar  
 
ochii-i erau de-un albastru cristalin.  
 
Bărbatul se opreşte şi-o priveşte. O analizează şi nu-şi mai poate deslipi a sa  
 
privire de trupul micuţ, găsit în pustietate. Idris încearcă să o salute, încercând să îi  
 
sărute mâna. Fata nu reacţionează la cele întâmplate, trăgându-şi mâna imediat după  
 
ce Idris s-a aplacat către ea.  
 
Idris (uimit): Cum te cheamă, fiinţă minunată? (nu primeşte niciun răspuns dar continuă  
 
să o privească dinadins).  
 
Soarele apune printre crengile copacilor şi-l îmbată pe Idris cu suspine. Acesta  
 
rămâne în acelaşi loc de unde începuse să-şi privească fiinţa dorită. Fata îşi făcuse  
 
simţită plecarea, prin ridicarea suavă a picioarelor şi alunecarea lor pe şiragul de pietriş  
 
de pe pământ. Idris are privirea fixată pe trunchiul copacului, timp în care observă o  
 
amprentă adâncă. Se aproprie, îl atinge şi citeşte ce era iscălit.  
 
Idris (citeste pe litere): I-O-H-A-N-A!...Iohana!...(Pauză) Iohana te numeşti frumoasă  
 
ființă (către pădure) Pădure, dreptate-ai avut! Am găsit-o! (se lasă liniştea şi face o  
 
pauză mai lungă) Nu-mi pot scoate imaginea ei din minte. (îşi aşează capul pe-un  
 
mănunchi de muşchi de la baza unui copac şi adoarme povestind).  
 
După puțin timp, Idris se trezeşte brusc. Neliniştit aleargă către copacul împletit,  
 
şi se aşează în acelaşi loc în care-a mai stat. Îşi aruncă privirea către public şi rămâne  
 
pierdut în lumină. O așteptă pe Iohana, cu fiecare secundă tremurândă, cu fiecare  
 
răsuflare, cu fiecare gând risipit in ceaţă.  
 
(Dintr-o linişte surdă pe fundal, se pune foşnetul unor frunze.)  
 
Calmă, dar zgribulită își face apariția Iohana, arătând simetric asemenea unei  
 
picături pierdute-n timp. Se așează în fața lui Idris și își îndreaptă privirea către el. Îl  
 
privește profund și adânc. Acele momente au fost de neuitat pentru Idris. Privirile lor se  
 
amestecau în aburul pădurii, iar liniștea îi înconjura din fiecare unghi. Toată natura  
 
parcă rămase neclintită, parcă înghețată. Iohana, nu dorea ca privirea să îi fie  
 
îmbrățișată complet de cea a bărbatului, asa că rușinată-și întoarce chipul și începe a  
 
roșii.  
 
Idris: Te cheamă Iohana, așa-i?...(pauză) Cu ochii sclipind iți mărturisesc că pe mine  
 
mă cheamă Idris. Sunt uimit de apariția ta…De ce ești așa de tacută?...Mi-ar plăcea să  
 
vorbești cu mine…Să-mi spui din ce loc aparții, ce faci sau cum te simți în această  
 
libertate…(punându-și capul în pământ îi spune) Un zâmbet mi-ar fi de-ajuns să știu că  
 
mă-nțelegi. (încrezător își ridică privirea și se uită către fată) Nici măcar atât?...  
 
(iohana se uită mai îndeaproape încă o dată la el..și iasă de pe scenă)  
 
Idris (către pădure): De ce nu-mi vorbește? De ce nu-mi simte entuziasmul?...Aș vrea so  
 
cuprind între ale mele brațe…Mi-este greu…Nu merit s-o scald în vorbe, dar aș vrea  
 
să îi văd zâmbetul timid cum îi luminează fața…(cade în genunchi) Te rog, Divinitate,  
 
luminează-mi graiul și limpezește-mi mintea…(către pădure) Ai văzut-o?..Îmi este așa  
 
de dragă..(se uită în gol) Acel chip angelic radiază în lumina pală a soarelui. Acele  
 
mânuțe gingașe și mici pe care aș vrea să le sărut măcar o dată..Poate nu mă crezi, dar  
 
îmi este dor deja de ea. I-ai văzut rochița? Se potrivea așa de bine cu ai săi ochi  
 
albaștrii. Am văzut marea in ei, precum am privit către întinsul tablou al cerului.(se uită  
 
către pădure) E așa de bine definită de forme senzuale, încât aș putea să o admir  
 
ceasuri la rând..M-a orbit frumusețea ei, atât prin sinceritatea pură pe care o emană, cât  
 
și prin tristețea care se ascunde dupa pupila ei negră. Aș lua-o de mână și nu i-aș mai  
 
da drumul…  
 
Pădurea îl urmărește îndeaproape știind ce urma ca Idris să facă. Nu-l putea opri  
 
mereu, și nu-l putea judeca pentru cele spuse, deoarece ea știa deja toate acestea, dar  
 
nu putea face nimic. Putea doar să privească și să sufere în adâncu-i propriu. Si-ar fi  
 
dorit tare mult ca acele vorbe să îi fie adresate propriei ființe..  
 
Mai trecuse o petală de timp, iar Idris ședea la poalele copacului așteptând-o pe  
 
Iohana. Îsi dorea tare mult să o mai vadă măcar pentru câteva frânturi de timp. Aceasta  
 
este ascunsă dupa un alt copac și urmărea ce avea să facă Idris în acea zi. Aceasta îl  
 
vedea pe Idris de fiecare dată când încerca să vorbească cu a sa prietenă, își dorea să  
 
fie ea aceea căruia să îi destăinuie tainele și cele ascunse în sufletul străinului. Corpu-i  
 
era inundat de fiori plăcuți la zărirea lui Idris, însă nu putea face nimic, ca să nu își  
 
scoată în evidență propria prezență.  
 
Idris (către copac): Vezi tu, ființă de mătase. Eu am venit de departe, dintre ziduri înalte  
 
și gri. Vezi tu rucsacul meu din spate?...Am niște pietre colorate-n el. La poalele tale îmi  
 
voi îngropa ultimele nestemate. Pe celălalte le-am îngropat la copaci asemeni ție.  
 
Timpul aleargă cu pași repezi, iar eu îmi simt sufleul inundat de puritatea prietenei tale,  
 
care și-a lăsat ampenta pe trunchiul tău…(pauză) Aș vrea să mă-nțeleagă, să îmi arate  
 
al său zâmbet pentru a mă face să înțeleg atenția pe care mi-ar acorda-o…(își aruncă  
 
pietrele-n groapă și zace tăcut…acoperă groapa și se ridică) Lângă al ei nume, îl voi  
 
iscăli pe al meu. Să-i spui că acesta, împreună cu pietrele care le-am arucat, i le-am  
 
lăsat ca amintire…(către pădure) Să nu uiți de celelalte pietre, să îi aduci aminte de  
 
drumul străbătut de mine, de calea pe care am bătut-o cu suspine, pentru a o găsi pe  
 
ea, pe liniștea care o aduce cu prezența sa și pe a sa feminitate de mult pierdută în  
 
orașul meu…  
 
Din spate apare Iohana și se uită la al său copac. Idris o vede și tace. Iohana îi  
 
mângâie numele iscălit pe care îl imprimase Idris, în timp ce-și curbează buzele  
 
schițând un zâmbet. Trist și îngândurat Idris dă să plece, iar Iohana încearcă să îl  
 
oprească din priviri, dar nu reușește. Îi este prea frică să îl atingă și să nu se  
 
îndrăgostească mai tare de al său trup puternic, de a sa privire curajoasă și de ale sale  
 
vorbe catifelate și alintate de ploi. Rămâne cu privirea ațintită spre el și îi curge o  
 
lacrimă pe obrazul stâng. Își atinse chipul imaginându-și cum palma lui Idris îi străpunge  
 
pielea prin atingerea brută pe care ar fi putut să o facă, timp în care ochii ei s-ar fi  
 
pierdut in ochii lui căprui trecuți prin multe încercări și prin multe lupte.  
 
Niciodată n-a reușit să vorbească, așa se născuse, iar din cauza acestui fapt, n-a  
 
reușit niciodată să se dezvăluie cuiva întru totul. Nu avea glas, dar în schimb sufletu-i  
 
era pictat în culori complexe îi compensa trăirile sale de femeie, grația din priviri și  
 
calmul din a sa răsuflare. Pentru ai arăta lui Idris cum trăia zi de zi, ar fi trebuit să îi  
 
simtă mai îndeaproape căldura, dar de fiecare dată nu reușea deoarece ea putea să se  
 
exprime doar prin atingeri. Nu dorea să îl atingă pe Idris, îi era teamă de ceea ce se  
 
putea întâmpla, sau chiar de ceea ce ar putea simți.  
 
(Rămasă în același loc în care se afla în momentul în care s-a privit alături de  
 
Idris, și fixată cu privirea înspre direcția în care a plecat al său partener, își scoate o  
 
batistă din buzunar, și o sărută. O aruncă și se întoarce cu spatele, timp în care își pune  
 
palmele pe ochi și începe a plânge.)  
 
Scena 4  
 
Idris aleargă pe drumul pe care îl străbătuse deja fără să se mai uite vreo clipă  
 
înapoi și îi vorbește pădurii.  
 
Idris (către pădure): N-am reușit! Nu am vorbit!...I-am îmbrățișat privirea și i-am savurat  
 
mirosul! Am pictat-o în al meu gând și-o voi murdări cu ale mele lacrimi adânci! Să nu te  
 
miri de-ale mele suspine!...(ajuns spre marginea pădurii, Idris cade-n genunchi și se uită  
 
către pădure) Nu-mi pot dezmierda gândul, iar sufletu-mi rămâne înfometat de fericire.  
 
Aici voi rămâne și îmi voi vărsa amarul.  
 
Dintrodată, de sus începe o luptă între tunete și fulgere, iar Idris își aduce aminte  
 
de ultima clipă petrecută alături de Iohana. Îi observă curbura buzelor și își dă seama  
 
că-n tot acest timp, ea îl înțelesese, și că dragostea ar putea exista în trupul și sufletul  
 
ei. Se întinde pe pământ și tace…Un ecou puternic se auzi dinspre interiorul întunecat  
 
și depărtat de Idris..  
 
Pădurea: Nu vorbele definesc orizontul ci răbdarea pe care o ai cu cel de lângă tine. Nu  
 
zâmbetul îți definește fericirea, pe când sinceritatea privirii tale îți conturează  
 
întotdeauna adevarul. (pe un glas răgușit și trist) Îți voi fi mereu alături, deoarece, eu am  
 
reușit să-ți cuprind sufletul și să îți simt fiecare vibrație intensă al fiecărui minut. Eu nu  
 
voi muri, dar tu într-o zi o vei face, iar atunci tu îți vei da seama ce înseamnă iubirea  
 
adevărată.  
 
Ochii lui Idris se umeziseră, iar pe obraz îi căzu un bob de apă care se pierdu-se  
 
în perdeaua de lacrimi a cerului care începu să se strecoare printre ascunzișul pădurii.  
 
(Idris rămâne întins pe jos cu privirea îndreptată către cer și așteaptă să vadă ce  
 
avea să se întâmple și dacă Iohana va mai apărea vreodată și dacă aceasta va urma  
 
drumul marcat, lăsat ca amintire, pe care el l-a parcurs, si pe care ar reuși să îl  
 
găsească cât de curând).  
 
Idris (în șoaptă uitându-se către cer): Iohana…Iohana..  
 
Cortina cade.  
 
Timisoara,17 mai 2015 Claudia Diana Vaszko  
 
Colegiul Național “Constantin Diaconovici Loga”, Timișoara  
 
Clasa a IX-a  
 
Referinţă Bibliografică:
Căutarea sinelui / Corina Lucia Costea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1598, Anul V, 17 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Corina Lucia Costea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corina Lucia Costea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!