Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   


Autor: Constantin Zavati         Publicat în: Ediţia nr. 1560 din 09 aprilie 2015        Toate Articolele Autorului

Fragmente din Memoriile unui ofiţer de Artilerie
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PANU 
  
Era în mijlocul lunii iunie 1943 la orele 4 dimineaţa, când am pornit în marş. 
  
Am plecat dis-de-dimineaţă pentru a prinde câteva ore de răcoare fiindcă aveam un drum lung de străbătut, peste 100 de km, până la următoarea oprire, prin imensa stepă rusă, o întindere fără sfârşit, fără nici un copac sau arbuşti, numai cu scaieţi ṣi iarbă aproape sub un soare dogoritor. Nu adia nici o boare, nu se vedea zburând nici o pasăre, nici insecte nu bâzâiau în aer. În afară de zgomotele motoarelor nu era nici un alt sunet. În urma nostră rămânea un nor de praf, fiindcă mărşăluiam pe un drum de ţară. Eram plini de praf pe haine, faţă şi mâini. Singurul plus era că aveam ochelari de protecţie. 
  
După un anumit număr de kilometri, Comandantul a ordonat oprirea pentru aşa-numita haltă de ajustare pentru răcirea motoarelor, destinderea picioarelor şi uşurarea ostaşilor! 
  
După aproximativ două ore, coloana s-a oprit la semnalul şefului, deşi nu era timpul de haltă. El a coborât din maşină, împreună cu ceilalţi militari şi s-a îndreptat spre marginea din dreapta a şoselei, în sensul de mers. Fiind cu obuzierul aproape de capul coloanei, am coborât şi eu. 
  
La marginea şoselei se găsea cadavrul unui ofiţer sovietic, cu uniforma întreagă, cu cizmele în picioare (o curiozitate, fiindcă ele erau primele furate), fără nici o rană vizibilă, cu ochii mari, migdalaţi deschişi, privind spre cer, cu faţa şi mâinile galbene ca ceara de albine. Ne-a frapat faptul că nu intrase în putrefacţie şi nici măcar nu mirosea, era ca o mumie părăsită în imensitatea stepei. Toţi cei care eram în jurul lui ne-am întrebat cum a putut ajunge în acel loc aflat la sute de km de linia frontului, cum de nu a intrat în descompunere şi încotro voia să meargă, cum de a ajuns până acolo? Nimeni dintre noi nu a găsit însă răspuns la aceste întrebări. Câţiva ostaşi s-au oferit să-l îngroape, dar Comandantul a refuzat, motivând că în urma noastră va veni o unitate specială care se ocupa de aşa ceva. A dat ordin de continuare a marşului. 
  
În jurul prânzului am făcut o nouă haltă, ni s-a servit masa caldă pregătită la bucătăria de campanie în timpul mersului, iar după aceea ne-am continuat drumul până aproape pe seară când ne-am oprit la marginea unui sat complet distrus în timpul luptelor ce avuseseră loc cu oarecare timp în urmă. Rămăseseră doar hornurile caselor în picioare, restul fusese ars, iar puţinii copaci care mai erau acolo arătau sfârtecaţi de schijele obuzelor. Ca prin minune scăpase o fântână cu cumpănă, cum se văd la noi în Bărăgan, cu o apă limpede; lângă ea se aflau două jgheaburi unde colhoznicii îşi adăpaseră vitele. Nu era însă vreo urmă de oameni sau de animale. 
  
Prima grijă după ce ne-am oprit a fost să camuflăm parbrizele maşinilor, apoi ne-am săpat adăposturile personale, aşa numitele gropi de vulpi, pentru orice eventualitate, în caz de atac aerian, după care, în ordine, ne-am spălat la fântână pe mâini şi pe faţă, apoi am luat masa de seară, constând din pâine, conservă de carne de vită şi cafea surogat. Ni s-a dat liber, ne-am aşezat foile de cort pe iarbă, unii au fumat o ţigară, alţii au mai stat de vorbă, dar toţi erau obosiţi şi cei mai mulţi s-au pregătit de culcare. 
  
PIERDUT ÎN STEPA IMENSĂ DE ZIUA NUMELUI 
  
Era 21 mai 1943, o zi frumoasă de primăvară, cu mult soare şi cu mult praf, eram într-un marş de rutină. Maşinile Bateriei stârneau adevăraţi nori de colb care se depuneau pe mâini, pe faţă, cu excepţia ochilor, care erau apăraţi de ochelarii de protecţie, gura era plină de praf. 
  
Cred că parcursesem cam 100 de km fără să întâlnim un sat, o fiinţă sau măcar un iepure în imensitatea stepei plină de ierburi şi scaieţi până când, în depărtare, au apărut ruinele unui sat unde se vedeau numai hornurile în ruină ṣi o fântână cu cumpănă. 
  
Cu cât ne apropiam mai mult simţeam o schimbare în atmosferă, o năduşeală... Cerul începuse să se întunece, acoperindu-se de nori negri de furtună şi vântul, ca o adiere la început, creştea în intensitate. Am ajuns aproape de sat şi comandanţii au hotărât să facem o haltă şi pentru că nu mai era mult până să înceapă furtuna şi ploaia, ne-am ridicat corturile, făcând în jurul lor câte un taluz de pământ, ca apa să nu poată intra în cort. Unii camarazi au atacat fântâna scoţând apă şi turnând-o în jgheabul de lângă ea, ca să se poată spăla pe faţă şi pe mâini înainte ca ploaia să se dezlănţuie. Am mai apucat să primim hrana rece şi o cană de surogat de cafea caldă care fusese pregătită în timpul marşului. 
  
La orizont se vedeau fulgere, parcă tot orizontul ar fi luat foc, un foc asemănător celui de artificii de Anul Nou. Apoi am auzit tunetele. Au început să cadă primii stropi, ne-am refugiat în corturi şi apoi a început o adevărată aversă, caracteristică ploilor de vară şi nu de primăvară. Auzeam cum apa lovea pânza întinsă a cortului ca pe o tobă uriaşă. 
  
Ploaia...tot aşa cum a început a şi încetat. 
  
Am deschis pânza de la uşa cortului şi am constatat că ne aflam pe nişte insule cu o mare de bălţi în jur. 
  
Atunci mi-am amintit că era 21 mai, ziua numelui meu, Sfinţii Constantin şi Elena. Deşi mai eram cu un camarad neamţ în cort, m-am simţit singur în imensitatea teritoriului sovietic, ca şi cum aş fi fost abandonat pe o insulă pustie. M-am simţit ca un grăunte de nisip pierdut într-un deşert uriaş. 
  
La mii de kilometri, familia mea sărbătorea ziua tatălui meu Constantin şi a surorii mele mai mari Elena, Coca Mare cum îi spuneam noi. Mi-am imaginat că sunt în jurul mesei pline de bunătăţile pregătite de mama şi că închin un pahar de vin cu ei. Nu am îndrăznit să-i mărturisesc camaradului meu că era ziua numelui meu deoarece nu aveam cu ce să-l tratez... 
  
NUNTA DE LA MAGLAVIT, 
  
ÎN SATUL LUI PETRACHE LUPU 
  
Eram tineri ofiţeri, arătoṣi, simpatici, cu uniforme ca la paradă ṣi aveam multă trecere în oraṣul Craiova, în special noi trei: ION DINICĂ, GHEORGHE FILIP ṣi eu, toţi absolvenţi de ṣcoală militară. Eram des invitaţi drept cavaleri de onoare la diferite nunţi din Craiova ṣi din împrejurimi. Aceasta se datora faptului că ION DINICĂ era oltean, precum ṣi pentru că mai aveam un coleg de la ṣcoala militară pe nume GELU BERCEA - fiul unui arhitect din Craiova - care fusese coleg la LICEUL MILITAR MĂNĂSTIREA DEALU cu MS Regele Mihai I, într-o clasă specială, cu copii selectaţi din toate clasele sociale. GELU BERCEA era un tip foarte prezentabil, cu maniere alese ṣi cu o bună reputaţie. 
  
M-am împrietenit cu el ṣi de multe ori duminica eram invitat la părinţii lui la masă, care erau niṣte persoane foarte distinse ṣi prietenoase. GELU BERCEA ocupa o cameră în casa unui boier craiovean, mult mai avut decât gazda mea ṣi a cărui casă era un adevărat muzeu cu tablouri scumpe ṣi mobilă de lux. 
  
Într-o duminică, GELU BERCEA a venit la mine ṣi mi-a spus: „Costele, îmbracă-te repede ca să prindem trenul spre MAGLAVIT pentru că suntem invitaţi la o nuntă, în calitate de cavaleri de onoare.” Dânsul se cunoṣtea bine cu părinţii miresei. 
  
M-am echipat imediat ṣi am plecat amândoi la gară la timp pentru a prinde trenul de MAGLAVIT. Era un tren personal care se oprea prin toate staţiile. 
  
Am sosit la MAGLAVIT înainte de prânz. O dată cu noi au coborât ṣi alţi invitaţi, aṣa că am pornit aproape în formaţie spre casa miresei. În faţa gării erau înṣirate multe trăsuri noi, precum în marile oraṣe, care au luat o parte dintre noii sosiţi. 
  
Am fost plăcut impresionat de casele din localitate, care erau majoritatea noi, plăcute ca arhitectură, cu garduri noi, înconjurate de grădini vaste cu mulţi pomi fructiferi. 
  
Am sosit la casa miresei, o casă impozantă, înconjurată de o grădină mare, cu un cort imens în curte, unde erau puse multe mese ṣi scaune, iar pe niṣte suporturi erau două butoaie uriaṣe, unul cu vin ṣi celălalt cu ţuică. Era ṣi un cuptor mare, lângă care erau stivuite vreo 200 de pâini rumene. În bucătăria casei erau adunate o mulţime de femei care trebăluiau grăbite să termine ultimele feluri de mâncare ṣi prăjituri, pe care le aranjau pe feţele de masă brodate ṣi albe ca neaua. 
  
Peste tot era un belṣug cum n-am mai văzut la vremea aceea nicăieri. Nu mi-am imaginat că la ţară putea fi atâta bogăţie. Însă, după trecerea sovieticilor pe la noi, nu am mai văzut niciodată aṣa belṣug! 
  
Ne-am prezentat la părinţii miresei care ne-au primit cu braţele deschise, încântaţi de onoarea pe care le-o făceam prin prezenţa noastră. Pe mireasă am cunoscut-o mai târziu, înainte de a merge la biserică. 
  
Mai multe fete se ocupau cu gătirea miresei ṣi nimeni nu avea voie să o vadă. 
  
A sosit ṣi timpul de a merge la biserică. A apărut ṣi mireasa împreună cu domniṣoarele de onoare ṣi de alte prietene de ale ei. 
  
Am fost prezentaţi miresei, care era o tânără foarte frumoasă ṣi cu o rochie de vis. Am fost introduṣi domniṣoarelor de onoare. Partenera mea la această ocazie era o tânără învăţătoare, o olteancă vivace ṣi prietenoasă. Ne-am împrietenit pe loc. 
  
Am plecat spre biserică. La ieṣirea din curte aṣteptau două trăsuri cu niṣte cai superbi. Fiecare dintre birjari a insistat ca mireasa să se urce în trăsura lui. Unul dintre aceṣtia a fost ṣi mai insistent pentru că era văr cu mireasa. Fiind prezentată cu această dilemă, diplomată, aceasta a decis să meargă la biserică pe jos, împreună cu ceilalţi nuntaṣi, biserica fiind cam la 200 metri de casa ei. 
  
În această situaţie, spre uimirea tuturor celor prezenţi, fulgerător, al doilea birjar a scos un cuţit foarte ascuţit ṣi cu o viteză uluitoare l-a lovit pe vărul miresei direct în stomac. Nimeni nu a avut timp să reacţioneze ca să împiedice atacul. O parte dintre nuntaṣi, care se adunaseră în drum, l-au prins pe atacator, l-au urcat în trăsura lui ṣi l-au îndepărtat de la faţa locului. La fel au procedat ṣi cu rănitul, în timp ce restul nuntaṣilor s-au deplasat spre biserică, ca ṣi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
  
Mai târziu am aflat că astfel de întâmplări erau obiṣnuite la MAGLAVIT ṣi de aceea nimeni nu s-a lăsat impresionat de această situaţie nefericită. Pentru noi a fost un ṣoc puternic, mai ales că nu am putut acţiona nicicum. 
  
Am ajuns la biserică unde aṣteptau nuntaṣii locali, precum ṣi cei veniţi de la Craiova. 
  
Am intrat în biserică unde aṣteptau mirele ṣi părinţii lui, împreună cu alţi nuntaṣi. 
  
A urmat slujba religioasă, iar noi, cavalerii de onoare am însoţit domniṣoarele de onoare. A fost o slujbă emoţionantă, după care nuntaṣii s-au îndreptat spre casa miresei unde urma să aibă loc masa ṣi petrecerea. 
  
Am întrebat pe domniṣoarele de onoare despre PETRACHE LUPU ṣi ele ne-au propus să mergem să vizităm locul unde se afla STÂNA lui, precum ṣi TROIŢA ridicată în cinstea lui. 
  
PETRACHE LUPU devenise celebru după ce avusese o viziune în care i-a vorbit Bunul Dumnezeu. Am aflat că era un cioban modest, bâlbâit ṣi stingher. Într-o zi când se afla cu oile la păscut în Lunca Dunării, a avut o viziune în care i-a apărut Bunul Dumnezeu sub forma unui MOŞ - după cum a povestit dânsul mai târziu - care i-a spus să meargă în satul lui ṣi să le spună oamenilor de acolo ca să se roage mai mult, să dea de pomană ṣi să se poarte cum se cade cu vecinii lor. 
  
Se spune că în urma viziunii cu MOŞUL, PETRACHE LUPU ṣi-a recăpătat vorbirea ṣi a început să predice. 
  
Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului în toată ţara, au început să vină pelerini cu sutele, unii erau grav bolnavi; ei veneau la MAGLAVIT ca să se vindece atingând SFÂNTUL, după cum i s-a spus după viziunea sa cu Bunul Dumnezeu. 
  
Pelerinii aveau nevoie de gazde ṣi atunci satul a început să prospere, s-au refăcut casele, s-au construit multe locuinţe noi ṣi toţi oamenii din sat au progresat. Au apărut ṣi trăsurile care transportau pelerinii de la gară la stâna lui PETRACHE LUPU unde s-au ridicat o TROIŢĂ ṣi o platformă unde SFÂNTUL îṣi ţinea predicile, care erau pregătite minuţios cu preoţii din sat, care, la fiecare întâlnire cu pelerinii, ţineau ṣi ei o slujbă religioasă, urmată întotdeauna de o colectă de bani, precum ṣi de alte daruri aduse de aceṣtia. 
  
În sat se construise o biserică mare ṣi se întâmplaseră minuni - după cum povesteau localnicii - precum unii epileptici s-ar fi vindecat ṣi alţii suferinzi de diverse boli ar fi fost tămăduiţi de către SFÂNT atunci când îi atingea cu mâinile lui mari. 
  
SFÂNTUL nu se manifesta numai la MAGLAVIT. Acesta era purtat cu mare pompă de către preoţi prin marile unităţi militare din ţară, cele de la partea sedentară, pentru că restul militarilor erau pe FRONTUL DE EST, unde se înregistrau mari pierderi în morţi, răniţi ṣi dispăruţi. Vizitele lui PETRACHE LUPU urmăreau ridicarea moralului ostaṣilor care trebuiau să plece pe FRONT, precum ṣi a poporului care afla zilnic din telegramele aduse de jandarmi despre sacrificiul celor căzuţi eroic pe FRONT. Organizatorii Bisericii l-au dus pe PETRACHE LUPU ṣi pe FRONT ca să-i binecuvânteze pe militari ṣi să le ridice moralul. 
  
Până la Locul Sfânt din Lunca Dunării unde era STÂNA ṣi TROIŢA am trecut prin niṣte lanuri mari de orez ṣi bumbac, recolte din care localnicii câṣtigau bani frumoṣi. 
  
Ne-am întors la casa miresei unde începuseră să se adune nuntaṣii. Noi am fost invitaţi la masă împreună cu domniṣoarele de onoare. S-a servit un meniu deosebit cu antreuri, fripturi de pasăre ṣi porc, sarmale, deserturi variate ṣi băutură la discreţie. În afară de vinul ṣi ţuica care s-a servit la masă, o bună parte din nuntaṣi se ridicau repetat de la masă pentru a gusta băutura din cele două butoaie din curte. 
  
La masă am avut marea surpriză de a fi aṣezat alături de PETRACHE LUPU. Mi-am dat seama că era un om deosebit, cu mult bun simţ, care vorbea cu har, se comporta civilizat, povestea din activitatea lui ṣi răspundea cu răbdare la întrebările mele. A mâncat cumpătat, a băut cu măsură ṣi la cererea nuntaṣilor a binecuvântat pe cei doi miri ṣi pe ceilalţi musafiri, după care a mulţumit cu smerenie pentru că fusese invitat la masă, după care ṣi-a luat rămas bun de la cei prezenţi. 
  
După masa copioasă, a urmat oferirea darurilor tinerilor căsătoriţi, începând cu naṣii ṣi urmând cu ceilalţi nuntaṣi. 
  
Un taraf de lăutari foarte talentaţi au interpretat cântece melancolice de pahar, alte melodii specifice nunţilor, precum ṣi muzică de dans, hore, sârbe, chiar tangouri ṣi valsuri. Noi, tinerii cavaleri de onoare am fost invitaţi la dans de către domniṣoarele de onoare într-o altă încăpere, unde era ṣi un patefon la care am pus muzică de dans, în timp ce ceilalţi nuntaṣi erau înlănţuiţi în sârbe ṣi hore. În pauza dintre jocuri, unii nuntaṣi plăteau lăutarilor să le cânte melodiile lor preferate, pe care le fredonau sau le cântau cu voce tare. Noi am continuat petrecerea în încăperea cu patefon, unde eram aprovizionaţi cu prăjituri ṣi băutură. 
  
A fost o nuntă bogată ṣi foarte bine organizată, unde nimeni nu s-a îmbătat ṣi nu s-a produs nici un scandal. În timpul petrecerii nu s-a amintit deloc despre incidentul cu trăsurile, ca ṣi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
  
Către dimineaţă ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, le-am mulţumit frumos pentru invitaţie, iar dânṣii ne-au invitat să-i vizităm din nou. 
  
Petrecerea a continuat, iar noi însoţiţi de domniṣoarele de onoare ṣi de alţi nuntaṣi ne-am îndreptat spre gară, pentru că urma să sosească trenul ṣi am observat că rănitul de la nuntă se afla pe o targă pentru a fi dus la spitalul din Craiova. 
  
Dimineaţa am ajuns cu bine la Craiova, ne-am prezentat la datorie, ca ṣi cum nu am fi petrecut noaptea întreagă, pentru că eram tineri, plini de energie ṣi nu ne resimţeam după o zi ṣi o noapte fără somn. 
  
BIJUTERIILE NU ADUC FERICIRE! 
  
Am fost trimis într-o misiune la OBSERVATORUL unei Baterii din cadrul REGIMENTULUI 9 ARTILERIE pentru a constata situaţia reală din acel sector al FRONTULUI DE VEST. 
  
Am ajuns la Comandantul Bateriei de tragere împreună cu sergentul care mă însoţea totdeauna în asemenea deplasări, Baterie care se afla într-o poziţie foarte bine camuflată, într-o viroagă. 
  
M-am legitimat la Comandantul Bateriei, prezentându-i Ordinul Diviziei. Comandantul Bateriei a luat legătura cu OBSERVATORUL, explicându-i ofiţerului Comandant că urma să fie vizitat ṣi i-a ordonat să-mi dea toate informaţiile. Mi-a dat un ofiţer din Baterie care ne-a condus la OBSERVATOR, pe un drum protejat pe unde transporta ṣi mâncarea pe poziţie. 
  
Am ajuns la OBSERVATOR, m-am prezentat, am arătat Ordinul Diviziei ṣi am început discuţia ca între camarazi. 
  
Era o zi cu liniṣte pe FRONT, era cald ṣi bine, iar ostaṣii se relaxau în adăposturile săpate. 
  
Am privit ṣi prin luneta foarfece - poziţia inamică se vedea ca în palmă cu nemţii care unii se odihneau, alţii scriau scrisori sau stăteau de vorbă. 
  
Am intrat în vorbă cu unii ṣi cu alţii, care mi-au cerut informaţii despre spatele FRONTULUI. La un moment dat am observat un subofiţer, un om atletic de aproape doi metri, care purta un sac atârnat pe umăr. Am vorbit ṣi cu dânsul, l-am întrebat într-o doară de ce poartă sacul ṣi nu-l lasă în adăpost. M-a privit ciudat, glacial, a salutat ṣi s-a îndepărtat fără a-mi răspunde la întrebare. 
  
Unul dintre ceilalţi ostaṣi ṣi-a făcut curaj ṣi mi-a explicat de ce respectivul purta totdeauna sacul pe umăr, ba chiar ṣi în timpul nopţii dormea cu el sub cap. În timpul luptelor din BUDAPESTA, el golise un magazin de bijuterii în urma unui bombardament. De atunci nu se mai despărţea de sacul lui cu bijuterii. Nu mi-a venit atunci să cred, i-am replicat că acesta ar putea duce o rezervă de hrană pe care o păzeṣte să nu i se fure. Ostaṣul însă o ţinea una ṣi bună că în sac erau bijuterii, pe care însă nimeni nu le văzuse în realitate. 
  
Când mi-am socotit misiunea încheiată, mi-am luat rămas-bun ṣi m-am întors la Bateria de tragere pe acelaṣi drum, după care am revenit la Divizie ṣi am dat Raportul de cele constatate. 
  
Peste vreo două săptămâni, după niṣte lupte intense, unitatea ṣi-a schimbat poziţia, ca urmare a retragerii nemţilor. Am fost din nou trimis de la Divizie la OBSERVATOR să văd situaţia reală. 
  
Totul s-a repetat ca în timpul vizitei dinainte. Singurul care lipsea era subofiţerul cu sacul. M-am interesat de soarta acestuia ṣi am aflat că în timpul unui bombardament german, un proiectil de aruncător a căzut peste OBSERVATOR ṣi l-a pulverizat împreună cu sacul cu bijuterii! Soldaţii ṣopteau că trebuia să fi fost blestemul proprietarului magazinului de bijuterii! 
  
Referinţă Bibliografică:
Fragmente din Memoriile unui ofiţer de Artilerie / Constantin Zavati : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1560, Anul V, 09 aprilie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Constantin Zavati : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Zavati
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!