Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Constantin Ştefan Şelaru         Publicat în: Ediţia nr. 2089 din 19 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Constantin Ştefan ŞELARU - TICBARABURIBITARAC CERFIJEMISLETEPOCAIOMIJE !!! CLAR !?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Să vă fie foarte clar! De două zeci şi şase de ani mă tot străduiesc să aflu de ce aşa deodată nu mai pricep nimic, cine sunt, ce ţară este asta în care mă aflu, de fapt, dacă este o ţară ori un maidan oarecare aflat la discreţia oricărui ciocoi pribeag adus de vânt.  
 
Ce s-a petrecut oare cu mine? Nu cumva, în timp ce umblam şi eu teleleu pe străzi asemenea gloatei rătăcite dintre care, din când în când, ici-colo câte unul mai cădea nimerit de vreun glonţ vagabond tras de nici unde, deci în vâltoarea acelor zile şi nopţi nebune în care, fără să ne cunoaştem, după fuga lui Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului ne întrebam buimaci unii pe alţii pe cine să alegem ca să conducă România închipuindu-ne că, hodoronc-tronc, am fost instantaneu împodobiţi cu nimbul puterii dăruită prin antichitate acelor greci visători cărora li s-a vârât în cap faptul că ar fi inventatorii democraţiei iar în noua mea calitate am fost probabil răpit de pe stradă de nişte extratereştri ori ce-or fi fost ei şi dus aiurea.  
 
Rătăcind astfel pe undeva prin cosmos mi-au umflat capul cu prostii spunându-mi tot felul de inepţii cum ar fi de pildă faptul că în realitate, tot ce trăisem şi văzusem în Bucureşti, adică tinerii morţi, gloanţele care ne şuierau pe la urechi, răpăitul mitralierelor, răniţii plini de sânge şi căraţi de trecători spre scările blocurilor unde să fie feriţi de alte gloanţe şi casele incendiate, deci despre toate astea îndrăzneau ca să susţină zâmbind batjocoritor că ar face parte dintr-un spectacol grotesc menit ca să-l înlăture pe Ceauşescu şi regizat de occidentali împreună cu ruşii. Indiferent cum încercam să-i contrazic şi orice argumente contrare invocam ei mă desfiinţau motivându-mi cu lux de amănunte că europenii, americanii şi ruşii au nevoie de România ca ţară furnizoare de materii prime aflate încă din belşug în subsolul ei precum şi în calitate de cumpărătoare a producţiei lor şi în nici un caz să se numere printre ţările europene cu industrie puternică şi economie dezvoltată aşa cum visa Ceauşescu să ajungă Ţara. Îmi amintesc perfect când şi-au zâmbit unii altora iar unul dintre ei a precizat foarte sigur pe el: „O să pună tătucu Iliescu hamul pe ei şi îi va potoli rapid ca să-şi vadă de lungul nasului şi să se apuce de treabă, că sunt destule de făcut pentru ca România să reintre pe făgaşul stabilit” - iar ultimul detaliu pe care mi-l mai amintesc destul de vag a fost privirea mulţumită pe care şi-au aruncat-o în timp ce mă cercetau ca pe o gânganie ciudată.  
 
Când m-am dezmeticit mă aflam întins pe o bancă dintr-un parc fără ca pe moment să realizez cum am ajuns acolo şi cât timp a durat coşmarul meu sau ce o fi fost acea rătăcire. La început mi-a fost teamă că poate vreun glonţ rătăcit m-a rănit şi astfel mi-am pierdut cunoştinţa însă după ce m-am controlat rapid constatând că sunt întreg şi fără nici o rană, m-am ridicat de pe bancă îndreptându-mă spre puhoiul de oameni care alergau bezmetici în toate direcţiile în timp ce răpăiala mitralierelor şi fasciculele luminoase ale trasoarelor care se încrucişau pe fundalul cerului întunecat asigurau o imagine şi un fond sonor specific oricărei confruntări militare în adevăratul sens al cuvântului.  
 
Imediat ce am ieşit din parc m-am aflat instantaneu printre cei care fugeau în toate direcţiile iar când am privit în jur pentru a mă orienta cât de cât am zărit clădirea Televiziunii Române aşa că am pornit ca să traversez strada şi să mă îndrept în acea direcţie însă un tânăr care se furişa pe lângă mine aplecat din mijloc m-a smucit de mâneca hainei certându-mă intrigat: „Unde te duci? Nu auzi cum se trage la televiziune?”  
 
Fiind încă rupt de realitatea înconjurătoare am aruncat şi eu o privire rătăcită în direcţia Turnului Televiziunii şi de această dată, în afara luminilor proiectate care se zbenguiau pe cerul întunecat am remarcat înfiorându-mă de teamă nenumăratele luminiţe ale gloanţelor trasoare îndreptate spre toate direcţiile:  
- Ce naiba fac acolo? Cine trage şi … în cine?  
Tânărul care încă mai continua să mă măsoare cam nedumerit de aerul meu rătăcit mi-a răspuns cam circumspect:  
- De unde ai picat, măi şefule? … Ori eşti chitrofonit? - şi s-a aplecat asupra mea de m-a mirosit iar după ce s-a edificat că nu miros a alcool a continuat plin de el – Acum m-am prins. Ai fost plecat din Bucureşti, nu-i aşa?  
- Mda, … cam aşa ceva – i-am răspuns în doi peri pentru că nici eu nu ştiam ce să-i spun iar dacă i-aş fi îndrugat povestea cu extratereştri sau cine naiba or fi fost ăia precis că ori ar fi rupt-o la fugă ori m-ai rău, mi-ar fi dat cu ceva în cap.  
- Păi, după spectacolul de la ceceu şi fuga lui Ceauşescu, teroriştii ori securiştii, ce or fi fost ăia au pus mitralierele pe noi iar eu am rupt-o la fugă şi m-am pomenit pe la Statuia Aviatorilor unde m-am hotărât ca să vin aici deoarece am auzit pe stradă că la Televiziune se va constitui Guvernul.  
- Ce vorbeşti?  
- Dacă-ţi spun! E unu Iliescu despre care se zice că ar fi luat frânele şi acum adună oameni care să conducă Ţara.  
Am rămas blocat şi revenindu-mi rapid l-am întrebat cu un ton aparent indiferent:  
- Ăsta cine mai e?  
- Cine, Iliescu? - şi mi-a aruncat o privire surprinsă după care a ridicat nepăsător din umeri – Păi, habar n-am cine e, dar vorbeau unii că ar veni regele Mihai iar alţii că ăia de la Europa Liberă ar fi spus mai zilele trecute că un oarecare Iliescu de pe la ape ar fi cel care îl va înlocui la putere pe Ceauşescu aşa că…  
 
Zilele s-au scurs, ba chiar şi anii! Am vrut să mă înscriu şi eu în vreun partid dar nu am avut de loc mână bună. Cum mă apropiam de vreunul declarat ca fiind mai democrat, ori îi lecturam mai înainte statutul după care mă lăsam păgubaş datorită cantităţii imense a promisiunilor evident deşarte ori când să mă înscriu recunoşteam imediat pe culoare foşti lectori de la învăţământul politic care plimbau foarte importanţi stive de hârtii iar când l-am întrebat pe un individ care părea a fi de-al casei cine sunt respectivii acesta, după ce m-a privit cam nemulţumit mi-a aruncat în cele din urmă cam în silă:  
- Dumnealor sunt membri de nădejde ai partidului, … au fost aleşi în comitet şi acum organizează conferinţa pe ţară.  
 
***  
 
Şi iar au trecut anii, poate prea mulţi … In cele din urmă m-am pensionat fără ca să reuşesc a mă implica în viaţa naţiunii deoarece pentru asta musai trebuie să fii înscris într-un partid şi bine înţeles s-o faci într-un cadru organizat.  
In fond cine şi ce eram eu? Doar unul dintre numeroşii plătitori de taxe şi impozite, un fel de aplaudac modern devenit oarecum important numai în campaniile electorale după care mă înregimentau urgent acolo de unde apărusem adică la … „şi alţii!”. De mult prea multe ori stau singur în faţa televizorului şi ascult fără să văd ori văd fără să aud aceleaşi şi mereu aceleaşi vorbe goale de neînţeles spuse la nesfârşit de aceleaşi persoane indiferent cu ce ocazie, scop sau misiune se află ei în studio. O viaţă întreagă am muncit ca jurist şi îmi este imposibil ca să mă împac cu ideea existenţei unor foarte numeroşi autori de infracţiuni care deşi sunt identificaţi şi dovediţi totuşi nu numai că nu sunt deferiţi justiţiei şi nici nu li se aplică de îndată sechestru asigurător pe averea mobilă şi imobilă pentru garantarea despăgubirii statului pentru pagubele pricinuite dar funcţionarii care aveau obligaţia legală să o facă se motivează tardiv şi în batjocură că pur şi simplu au uitat dosarele prin vreun sertar ( bine înţeles, în deplină conivenţă cu şeful lor fiind în aşteptarea împlinirii termenului de prescripţie!) ori, cu aceeaşi nepăsare ironică acceptată constant de şefi, invocă pretextul bine cunoscut al volumului imens de muncă. Punct!  
 
Privesc undeva aiurea şi gândurile dau buzna învălmăşindu-mi informaţiile adunate de-a valma. România nu mai are flotă comercială deşi până în anul 1990 deţinea una dintre cele mai valoroase flote care, după evaluarea făcută de un expert anume selecţionat de un procuror aceasta a rămas intempestiv fără nici o valoare deşi sutele de nave astfel „evaluate” circulă nestingherite sub alte pavilioane în timp ce România nu mai deţine nici măcar o barcă. Ei, şi ce-i cu asta?  
 
Când occidentalii ne-au dat în sfârşit pe la nas cu imaginea de basm a democraţiei pentru care am participat cu entuziasm nestăvilit la petrecerea din 1989 imaginându-ne şuvoaiele de miere, lapte şi bogăţii care urmau să inunde România eram prea fericiţi ca să înţelegem ceea ce era de altfel evident şi anume că, acel capitalism atât de jinduit se afla deja la noi în ţară şi în euforia noastră bine dirijată de către artizanii aşa zisei ”revoluţii?!”, în timp ce noi ne bucuram că prin celebra „privatizare” a tuturor mijloacelor de producţie am apucat-o în sfârşit pe drumul bunăstării lăsându-i în urmă pe americani, respectivii, în deplină conivenţă cu ruşii, ne-au cărat spre destinaţiile prestabilite toate întreprinderile în timp ce în ţară au rămas numai bogăţiile subsolului însă şi astea aparţinându-le în fapt tot lor.  
 
Cert este că, la momentul trezirii din coşmarul mult visatei democratizări a vieţii noastre ne priveam buimaci fără să ştim de unde să începem şi implicit, spre ce să tindem. Spre nimic! Normal că spre nimic deoarece nu mai aveam absolut nici o speranţă de remediere. Bine dirijaţi de fantomele amplasate strategic prin „ţările prietene” care se implicau şi continuă să o facă în mod constant în înfiinţarea şi subvenţionarea ONG-urilor, în numirea tuturor factorilor de conducere şi direcţionarea politicii economice a României astfel încât resturile bogăţiilor subterane rămase încă la aparenta dispoziţie a ţării să fie dirijate în totalitate tot spre ei timp în care întreaga politică internă să fie destinată destrămării sociale şi teritoriale a ţării pentru satisfacerea intereselor celor care, direct sau indirect deţin din umbră controlul absolut asupra tuturor măsurilor adoptate ori în curs de adoptare ca atare.  
 
La ora târzie din noapte când reuşesc să mă desprind din teroarea vălmăşagului de aşa zise ştiri disperate furnizate constant de jurnaliştii care au scăpat de mult controlul asupra existenţei unor eventuale ori posibile soluţii necesare ieşirii României din acest marasm şi într-un târziu mă dezmeticesc brusc cu privirea aţintită undeva în bezna nopţii căutând doar în neant soluţia izbăvirii neamului nostru oropsit.  
 
In aceste momente crâncene, pe când Premierul Cioloş aflat prin America unde pretinde că s-ar strădui ca să rezolve favorabil pentru români şi obligativitatea vizelor necesare pentru pătrunderea lor în SUA şi Canada, demnitarul român, mai mult ca sigur că s-o fi lăsat în genunchi la picioarele respectivilor fiind pregătit ca să le pupe imineii aşa cum era cândva obiceiul în faţa Înaltei porţi. Oare nu ar fi fost mult mai normal ca acelaşi Premier pretins român, dacă ar fi avut măcar un dram din demnitatea care ani mulţi i-a caracterizat pe dacii liberi şi ulterior pe români, nu i-ar fi rugat atât de plecat pentru o asemenea favoare ci le-ar fi comunicat ferm faptul că, începând de la o anume dată cât mai apropiată, cetăţenii americani şi cei canadieni vor putea pătrunde în România numai pe bază de viză aplicată pe paşaport.  
 
Păi, lăsăm la o parte alte considerente privitoare la tot felul de interese economice unilaterale şi referindu-ne numai la baza americană de la Deveselu în timp ce Statul Canadian a beneficiat şi încă beneficiază de multă disponibilitate din partea părţii române pentru dezvoltarea afacerilor legate de exploatările aurifere din Munţii Apuseni, normal şi foarte echitabil ar fi fost ca oferta de desfiinţare a vizelor să vină chiar din partea SUA şi a Canadei, eventual ca o recunoaştere a bunelor relaţii existente de atâta timp între cale două ţări şi România. Dar, colonia asta europeană exploatată de toţi mai are oare vreo legătură cu România? Oare, unde este Ţara mea? Ce-a mai rămas din ea? Acest maidan ocupat numai de buruieni şi stăpânit de infractori, fără alte legi decât cele adoptate unilateral de ei, a fost ori este Ţara mea? Eu n-o mai pot recunoaşte. Ce-aţi făcut din România mea, nenorociţilor?!  
 
Doar acest „ticbaraburibitaraccerfijemisletepocaiomije” a mai rămas din ea?!  
 
Cu toată disperarea,  
 
Col. av. Constantin Ştefan ŞELARU  
iulie 2016  
Bucureşti  
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin Ştefan ŞELARU - TICBARABURIBITARAC CERFIJEMISLETEPOCAIOMIJE !!! CLAR !? / Constantin Ştefan Şelaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2089, Anul VI, 19 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Constantin Ştefan Şelaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Ştefan Şelaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!