Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Actualitate > Mobil |   


Autor: Constantin Ştefan Şelaru         Publicat în: Ediţia nr. 1480 din 19 ianuarie 2015        Toate Articolele Autorului

Constantin-Ştefan ŞELARU - CINEGETICA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De-abia se terminase războiul şi viaţa dădea zor ca să reintre în drepturile ei în vreme ce timpul îi împingea de la spate pe care mai rămăseseră ca să-şi reia fiecare rosturile pentru că, unora fie că nu li se cunoştea soarta adică, dacă mai trăiesc ori nu, despre alţii se primiseră scrisori de pe la comenduire că au fost înmormântaţi care pe unde le-a fost scris ca să-şi încheie socotelile cu viaţa iar alţii mai apăreau din când în când fie târându-se sprijiniţi în cârje, fie aduşi de la gara din Buzău cu vreo căruţă aflată întâmplător cu vreo altă treabă pe acolo.  
 
In aceste condiţii, fiecare era bun la ceva. Dacă adulţii îşi cunoşteau bine rosturile şi se înhămau la treabă cam odată cu al doilea cântat al cocoşilor, noi cei mici ne străduiam ca să ţinem şi noi pasul cu ei dar fără ca să-i încurcăm stându-le în cale aşa că, după ce tocam iute buruiana culeasă de cu seară şi uneori o mai amestecam cu ceva tărâţe pentru a le da un gust mai bun, ne grăbeam ca să deschidem uşile de la coteţe pentru a le da liber orătăniilor care astfel, conduse de cocoşi dădeau imediat buzna în ogradă tăbărând asupra deliciilor pregătite de noi în locurile ştiute de ele timp în care noi, profitând de ocazie, ne strecuram iute dând o raită pe la cuibare ca să luăm ouăle proaspete dintre care multe încă erau calde fiind de-abia făcute.  
 
Curând oile şi vitele erau scoase şi porneau spre fâneaţa de pe Poduri cum îi spune şi acum acelei pajişti de unde vitele reveneau acasă sătule de păscut iar noi frânţi de oboseală de atâta joacă. Locul era o adevărată feerie. Fiind situat în pantă, nu urcam cine ştie ce pentru că ajungeam imediat la marginea pădurii Bârzei a cărei margine din cealaltă parte nu am apucat ca să i-o aflu niciodată deoarece se întindea peste încă vreo patru dealuri până hăt în zare. De multe ori, fiind încălziţi de la urcuş, odată pătrunşi în întunecimea pădurii ne simţeam deodată spatele îngheţat aşa că, ne dezbrăcam iute de cămăşile pe care le fluturam rotindu-le prin aer pe deasupra capetelor până ce se zvântau după care le îmbrăcam uscate ca să nu răcim.  
 
Aşa cum ne tot dăscăleau cei mari, bântuiam pădurea hăulind pentru a ne anunţa din timp prezenţa şi astfel, să punem pe goană vreo fiară care ar fi putut să ne atace. Şi cu tot alaiul poposeam în cele din urmă pe muchea Fâcâienii ori mai sus unde erau parcele imense binecuvântate de Dumnezeu care abundau de zmeură, mure imense şi zemoase, frăguţe, măceşe, porumbe, merişoare şi fructe de cătină cu acreala cărora ne strepezeam dinţii. Dacă s-ar fi nimerit vreun urs prin acele rugării precis că ar fi întins-o de frică fiind alarmat de teama vandalilor care se apropiau.  
 
Rare ori părinţii noştri mai conveneau din timp cu pădurarul care le indica de unde să poată tăia pentru toamnă salcâmii necesari întreţinerii focurilor de sub cazanele de ţuică iar când venea vremea îi însoţeam la locurile stabilite şi ajutam la ştergerea oricăror urme ale locului unde a existat până atunci vreun salcâm.  
 
Seara coboram împreună cu vitele şi prima mea grijă era ca să spăl şiştarul şi ceaunul cel mare pregătindu-le pentru laptele pe care bunica mea îl mulgea de fiecare dată iar mai mereu, mă mai întindeam cu faţa în sus lângă şiştar şi mă străduiam ca să prind în gura deschisă jetul de lapte călduţ pe care îl mulgea. Când era aproape gata înhăţam şiştarul aproape plin şi coboram cu mare grijă până lângă prispă unde mămăliga cea mare era aproape gata şi chiuiam de bucurie la auzul bolboroselii laptelui turnat în ceaunul din care tocmai fusese răsturnată mămăliga iar cu linguroiul cel mare mestecam de zor pentru a desprinde cât mai multă lipitură de pe fundul ceaunului.  
 
Ce mândru eram de importanţa misiunii mele al cărui rezultat ştiam că-l aşteptau toţi deoarece fiecăruia i se cuvenea câte o strachină rasă cu lapte fiert de mine şi bine afumat cu lipitura cojită de pe fundul ceaunului ceea ce-i dădea un gust de excepţie.  
 
Şi aşa, pe nesimţite dar indiscutabil mult prea repede au trecut anii şi vizitele mele anuale la Bălăneşti au început să fie din ce în ce mai scurte, uneori rezumându-se doar la câteva zile însă niciodată nu am revenit pe acele meleaguri fără ca să dau măcar o fugă până la Pădurea Bârzei ori să urc pe Muchea Fâcâienii iar cu timpul, de fiecare dată m-au însoţit fetiţa mea iar mai apoi şi nepoţica mea dar de fiecare dată am coborât spre casă din ce în ce mai abătut deoarece, de la an la an îmi era din ce în ce mai greu ca să recunosc locurile unde am copilărit şi unde ştiam fiecare denivelare de teren. Urmele nemiloase ale drujbelor care au lăsat în urmă butucii arborilor semeţi care delimitau pădurea şi fâneaţa răvăşită de crampoanele şenilelor tractoarelor care au tractat pomii la vale până la drum m-au pus imediat la curent cu evenimentele.  
 
Cu inima strânsă am pătruns în locul fostei păduri care acum nu mai era decât un fel de maidan plin cu buturugi şi crăci aruncate în toate părţile înlocuind fără pic de milă răcoarea binefăcătoare pe care o ştiam cu o duhoare de putregai şi buruieni care năpădiseră fericite pârloaga ce le fusese astfel oferită în mod nesperat iar odată ajuns în poiana de la livada de sus unde ştiam că se află renumita Fântână a Bârzei, locul cu apa cristalină jinduită de toţi călătorii, mi s-a încleştat maxilarul de furie descoperind colacul fărâmat şi prăbuşit cu duşmănie în fântână împreună cu mai multe gunoaie printre care şi câteva cutii de conserve ce fuseseră consumate de unii care se consideră a fi oameni.  
 
Când am revenit acasă expresia feţei m-a dat imediat de gol aşa că a trebuit ca să le povestesc ce-am găsit pe Poduri şi la pădure iar auzind uruitul unui camion care se apropia din greu fiind încărcat cu trunchiuri de lemn mătuşa mea mi-a explicat plină de amărăciune:  
 
- Uite-i pe cei care ne-au furat pădurea iar acum taie sus la munte de au chelit dealurile şi versanţii. Europa are nevoie de lemn iar România are prea mult lemn, aşa că … Uite la ei, aşa cum îi vezi cară zi şi noapte de nu se mai opresc.  
 
Cu această povară care îmi apăsa sufletul am tot umblat prin pădurile Ţării mele şi am constatat dezastrul. Sunt sigur că nici vandalii sau orice alţi cotropitori care ne-au călcat hotarele de-alungul istoriei oricât s-ar fi străduit nu ar fi reuşit să devasteze o ţară aşa cum au făcut-o contemporanii mei care etalând o batjocură inegalabilă se tot minunează care ar putea să fie cauzele alunecărilor de teren, ale viiturilor şi inundaţiilor, atenţionând totodată tineretul pentru grija permanentă pe care trebuie să o manifeste permanent pentru protejarea pădurilor care sunt IZVORUL VIEŢII !  
 
In urmă cu câţiva ani am dat curs unor invitaţii pentru a călători prin Europa şi am fost extrem de impresionat de grija reală şi preocuparea permanentă pe care o au pentru pădurile lor pe care le îngrijesc la fel ca şi pe propriile grădini precum şi pentru animalele sălbatice care le populează.  
 
Imi amintesc o discuţie avută cu un grup de poliţişti olandezi cărora le-am povestit cum, circulând pe autostradă, am rătăcit un drum deoarece nu am reuşit ca să disting în timp util inscripţia localităţii care mă interesa datorită unei crăci care o masca şi astfel, le-am sugerat ca să anunţe firma care administra drumul şi să o taie.  
 
Sugestia mea i-a surprins găsindu-i total nepregătiţi pentru o asemenea propunere nesăbuită iar în liniştea apăsătoare care s-a lăsat brusc cel mai mare în grad mi-a replicat mustrător:  
 
- Cum poţi pretinde aşa ceva?! Cum s-o taie?  
 
De-abia după aceea mi s-a explicat cu răbdare cât de mult protejează ei plantele şi mai ales pomii aşa că, mai repede ascund complet respectivul semn de circulaţie desfiinţându-i utilitatea decât să reteze creanga buclucaşă.  
 
Iar în România se taie tot. Nu contează unde şi cât. Se aprobă orice şi oricâte defrişări iar sute de trenuri încărcate cu lemne aprovizionează chiar şi în exces întreaga Europă cu această materie primă de care se apreciază că românii nu mai au nevoie.  
 
Şi urmările acestui jaf criminal devin din ce în ce mai vizibile. Datorită dispariţiei pădurilor, în afara consecinţelor amintite, s-au redus din ce în ce mai mult numărul animalelor sălbatice care le populau din plin şi datorită cărora Ţara noastră era un adevărat Rai al vânătorilor şi încet, încet multe din aceste specii vor dispare în mod inevitabil. Din acelaşi motiv, reducându-se drastic suprafeţele împădurite, în special urşii sunt constrânşi ca să atace gospodăriile oamenilor pentru a-şi procura hrana iar motivaţia este cât se poate de pertinentă dacă se are în vedere că în perioadele anterioare când pădurile României erau aşa cum ni le-a lăsat Dumnezeu, urşii erau mult mai mulţi iar fostul Raion Cislău figura ca fiind zona cu cea mai mare densitate de urşi din ţară şi totuşi, mult mai rar, cu titlu de excepţie se petreceau asemenea evenimente şi aceasta dintr-o explicaţie foarte simplă şi anume deoarece, având la dispoziţie pădurea în care s-au născut şi erau îndreptăţiţi ca să trăiască aveau şi cu ce să se hrănească.  
 
Şi bine înţeles că aceşti ”gospodari” distructivi ai României au găsit iute şi soluţia prin care nu mai au nevoie de păduri pe care le pot defrişa liniştiţi iar pentru animale, au înfiinţat ţarcurile în perimetrul cărora hrănesc de regulă mistreţi şi cerbi iar prin sârma ghimpată împrejmuitoare circulă curent electric continuu pentru a le împiedica să scape.  
 
Şi astfel, periodic, VIP-urile din Europa şi America, marii iubitori de animale şi îndrăgostiţii de natură, sufletele caritabile şi atât de sensibile încât nu ar rupe nici măcar o creangă din vreun pom crescut în ţara lor, la primul semnal de deschidere a sezonului de vânătoare, năvălesc în România înarmaţi până în dinţi, transportând lăzi cu arme şi gloanţe cât mai mortale, cu care realizează performanţe cinegetice de neimaginat adică, sute de mistreţi împuşcaţi zilnic, cerbi, ciute sute ori mii de gâşte, raţe sălbatice, fazani şi alte vieţuitoare cu excepţia miilor de iepuri prinşi în plase pe care îi cumpără pentru a-şi popula propriile terenuri şi unde-i căsăpesc de îndată.  
 
Păi, când mai vine câte unul dintre aceşti vajnici „vânători de ogradă” care foarte mândru de vitejia lui relatează reporterei că în ziua respectivă a împuşcat nu mai ştiu câte zeci de mistreţi ori sute de gâşte ori raţe momite cu chemători electronice super sofisticate astfel că respectivele zburătoare nu mai au absolut nici o şansă ca să scape de moarte, îţi mai vine ca să te laşi convins de bunele sale intenţii pe care le-ar nutri pentru poporul român, de îngrijorarea constantă pentru creşterea nivelului de trai al acestuia, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă etc ?! Oare aceşti criminali care s-au auto botezat ca ”vânători” chiar sunt în stare să nutrească simţăminte umane atâta timp cât imensa lor plăcere este doar să ucidă ?!  
 
Păi, să ne fie foarte clar, din cele mai vechi timpuri, vânătorul a colindat şi continuă să colinde pădurile şi coclaurile pentru căutarea vânatului care are în mod indiscutabil şansa lui naturală de a se apăra ori a scăpa, vânând pentru hrana familiei împreună şi cu un posibil trofeu în timp ce aceşti indivizi pe care eu îi apreciez ca fiind dereglaţi psihic, UCID NUMAI DIN PLĂCEREA DE A OMORÎ, NEVOIA LOR FIIND ACEEA DE A UCIDE CU ORICE PREŢ ! ca la o competiţie. Care ucide mai multe animale!  
 
Spre deosebire de vânător, indivizii ăştia care împuşcă animalele crescute şi imobilizate în ţarcul de unde nu mai au nici o posibilitate de scăpare ori şansă de apărare, le împuşcă numai din plăcerea de a le omorî în timp ce gonacii le tot gonesc prin faţa standurilor unde respectivii aşteaptă cu armele pregătite.  
 
Oare acest carnagiu motivat într-un final de pretinsul gest pretins „umanitar” al acestor criminali sângeroşi potrivit căruia, carnea rezultată, deoarece ei au ucis numai din plăcerea de a ucide şi astfel, nu au nevoie de carnea animalelor omorâte o vor dărui unor aziluri de bătrâni?!  
 
Oare, gestul acesta departe de a fi umanitar, le va putea atenua păcatele ori le va mai corecta puţin din strâmbătatea caracterelor?!  
 
Dar să nu ne facem probleme pentru că ROMÂNIA CONTINUĂ SĂ FIE ŢARA TUTUROR POSIBILITĂŢILOR ! iar atâta timp cât indivizii ăştia se tot îngrijorează de soarta şi de viaţa poporului român, nu ne rămâne decât să dormim liniştiţi, … ceea ce şi facem!  
 
Col. (r) av Constantin-Ştefan ŞELARU  
ianuarie 2015  
Bucureşti  
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin-Ştefan ŞELARU - CINEGETICA / Constantin Ştefan Şelaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1480, Anul V, 19 ianuarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Constantin Ştefan Şelaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Ştefan Şelaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!