Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Constantin Ştefan Şelaru         Publicat în: Ediţia nr. 1442 din 12 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Constantin-Ştefan ŞELARU - NOSTALGIE…
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Bunicii mei au fost numai părinţii tatălui meu, născuţi şi rămaşi pentru eternitate într-un sat modest din Munţii Buzăului, acolo unde m-am format ca om şi mai ales, ca român. Pe părinţii mamei nu i-am cunoscut decât din fotografii deoarece mama mea a rămas orfană de mică. Dacă în primii ani de viaţă, acolo la munte am reuşit ca să ne ferim din calea războiului şi a perioadei dificile cu care s-a confruntat poporul român după încheierea acestuia, trecând anii a trebuit ca să mă reîntorc împreună cu părinţii mei la Bucureşti pentru a putea urma cursurile şcolare de care n-aşi fi avut cum să beneficiez de ele în sătucul din munte.  
 
Venind de la „ţară” cum se mai spune şi acum unora dintre localităţile rurale ceva mai depărtate de furnicarul oraşelor, mi-a fost necesară o destul de îndelungată perioadă de acomodare pe care, sincer să fiu, nici astăzi după şaptezeci de ani de viaţă încă nu am epuizat-o şi tare mă bucur pentru treaba asta. Dacă în primii ani de oraş colegii mei de şcoală şi vecinii din cartier se uitau cam ciudat ori amuzaţi la mine neînţelegându-mi chiar toate expresiile, multe dintre obiceiuri şi firea în general, cu timpul s-au familiarizat cu comportamentul meu iar eu, încet, încet m-am mai orăşenizat aşa că, în cele din urmă m-au agreat fără reţineri în „gaşca” lor care însă diferea radical de fosta mea gaşcă formată numai din copii care aduceau pe Poduri, la păscut, vitele şi oile familiilor lor, adică pe o fâneaţă întinsă aflată pe coasta muntelui şi care ţinea până la liziera pădurii. Pot spune cu mândrie că această primă gaşcă a mea m-a ajutat enorm ca să mă formez ca om reuşind ca, urmându-le exemplul, încă de la vârsta fragedă pe care o aveam m-am deprins ca să învăţ cum se aprinde un foc, cum se mulge o vită ori o oaie, cum să coc ouăle de găină în spuza fierbinte a focului, cum se coace la jar ştiuletele de porumb ori dovleacul şi multe, multe altele despre care noua mea gaşcă nici nu auziseră. Ce ştiau ei despre fructele de cătină, despre porumbe, despre frăguţe şi celelalte fructe de pădure ori nucile verzi care ne colorau buzele şi palmele culegându-le de zor pentru a nu pierde din vedere animalele pe care le aveam în grijă şi care oricând puteau să cadă victime vreunui urs sau lup pe care însă îi întâmpinam cu hăuituri, cu ciomege răsucite ameninţător pe deasupra capetelor şi fluierături astfel că până la urmă renunţau la carnea proaspătă visată şi se lăsau păgubaşi reîntorcându-se în întunecimea pădurii de unde apăruseră.  
 
N-aşi putea spune că noua mea gaşcă mi-ar fi schimbat concepţia de viaţă ori caracterul şi obiceiurile pentru că maniera de abordare a vieţii încă de la începuturile ei mi s-a ancorat cu atâta tărie în sufletul şi conştiinţa mea încât le voi duce cu mine şi acolo unde-mi va fi hărăzit să ajung până la urmă.  
 
Datorită vremurilor pe care le-am trăit alături de familia mea în mod firesc m-am aflat alături de ei şi inevitabil, ne-am bucurat ori am suferit sau ne-am încleştat de viaţă uniţi pentru a putea să răzbatem mai departe. Astfel, datorită faptului că tatăl meu a fost ofiţer de marină şi a refuzat ca să continue războiul alături de ruşi, eu am rămas cu amintirea constantă a originii mele sociale de „mic burghez” pe care mi-am însuşit-o fără nici un resentiment ba chiar dimpotrivă, chiar mă mândream cu ea ca de o distincţie pe care o primisem din partea noului regim în timp ce tatăl meu era permanent gonit din întreprinderea unde se angajase deoarece, în cadrul şedinţelor politice comisarii îi obligau pe muncitori să scandeze „afară cu ofiţerii din uzină!” şi astfel, după câteva săptămâni de stat acasă îl rechemau la întreprindere ca să-i descurce!  
 
Şi astfel, originea socială cu care am fost împodobit de autoritate am transformat-o în fală şi în ciuda tuturor, mi-am asumat singur riscul de a-mi valorifica pasiunea pentru aventură iar astfel, într-un secret absolut, uluindu-mi pur şi simplu părinţii şi celelalte rude, toţi foşti ofiţeri, preoţi şi cadre didactice, deşi nu acceptasem ca să devin membru de partid şi totodată, declarându-i pe toţi in corpore muncitori şi ţărani colectivişti, mi-am depus totuşi dosarul la şcoala de ofiţeri de miliţie optând încă de la început numai pentru munca judiciară.  
 
Deşi eram încă foarte tânăr nu pierdeam prilejul ca să-l ascult pe tatăl meu şi pe bătrânii de la ţară care încă mai trăiau şi de la care acumulam constant o sumedenie de învăţături. De fapt, una din marile mele pasiuni era ca să-l asist pe „tataie” pe când rezolva multiplele probleme cu care veneau oamenii la el. Astfel, imediat ce se crăpa de ziuă îşi făceau apariţia oameni veniţi de peste munte ori de plin alte părţi îndepărtate care astfel se înfăţişau la „dom Gavrilă” care încă din tinereţe ţinuse şcoala înfiinţată şi menţinută numai prin strădania lui şi unde, în singura încăpere erau patru rânduri de bănci hârbuite, fiecare an cu rândul lui iar în afară de abecedarul care se transmitea din an în an, restul materiilor erau predate verbal.  
 
Ca urmare, de câte ori primeau vreo scrisoare se înfăţişau imediat la tataie care le citea „cartea” – cum o numeau ei - şi după ce conveneau le scria şi răspunsul. Alţii veneau ca să le judece neînţelegerile ori problemele de sănătate sau orice altceva le era neclar iar tataie, după ce-şi lua cele trei beţişoare lustruite de atâta folosinţă şi cu care ştergea sticlele lămpilor de gaz din toată casa fiind însoţit de nelipsitele pisicuţe care i se tot împleteau printre picioare, se apuca de treabă ascultând în acelaşi timp cu multă răbdare pe oameni astfel veniţi la sfatul lui. Şi bine înţeles că eu nu scăpam nici o vorbuliţă din tot ce se spunea şi tare eram mândru de câte ştia bunicul meu.  
 
Îmi aduc aminte cum, peste ani, pe când practicam avocatura în domeniul comercial, într-o dispută colegială l-am rugat pe un confrate mai tânăr ca să-mi spună care sunt primele două forme ale contractului comercial în Ţările Române şi bine înţeles că a rămas blocat până când, amintindu-mi cu drag de soluţiile juridice necontrazise de nimeni şi respectate cu sfinţenie pe care le stabilea tataie dezvăluindu-le astfel şi colegului meu, acestea fiind băutul aldămaşului ori bătutul palmei.  
 
Şi nu de puţine ori, după terminarea treburilor prin gospodărie ne apuca seara stând pe treptele pridvorului cu urechile ciulite la ce ne transmitea tataie din ce asculta el la căştile radioului cu galene iar cel mai aşteptat mesaj era cel al Europei Libere sau al Vocii Americii când tataie ne şoptea: „Gata oameni buni, de data asta s-a hotărât… E clar, vin americanii!”  
 
Era pe vremea când o parte din rudele noastre executau pedepse grele pe învinuiri politice, fie ca foşti ofiţeri, fie cotaţi ca bandiţi prin munţi, fie chiaburi iar până şi mobila noastră din casă fusese luată şi folosită pentru dotarea biroului primului secretar comunist numit în comună dar care, cu bunul simţ al munteanului şi astfel, cunoscând de unde i-a fost adusă mobila şi ştiindu-ne familia, n-a îndrăznit să se aşeze pe nici măcar pe unul dintre fotolii pentru ca, peste ani când am recuperat-o am constatat că era neatinsă ca de altfel şi pendula din perete a cărei cheie o pierduseră când au luat-o din casă şi care, de asemenea era neatinsă şi noi doar i-am întors arcul iar astfel funcţionează perfect şi astăzi.  
 
Un alt unchi de al meu care locuia într-o comună alăturată, fost director al unei şcoli din apropiere, la declanşarea războiului a fost încorporat ca sublocotenent şi a plecat pe front cu singurul obiect pe care îl îndrăgea şi anume o mandolină. Familia nu a mai ştiut nimic despre el până prin 1954 când, într-o bună zi, lumea care se îmbulzea la acceleratul de Suceava Nord care a oprit în Gara Buzău a rămas blocată descoperind un ofiţer al armatei regale române care a coborât din tren ţinând la subţioară … o mandolină.  
 
Drumul până acasă l-a putut face numai cu un car cu boi al unui ţăran care-l cunoştea iar tot drumul până sus la munte a fost presărat cu lacrimile şi rugăciunile femeilor îngenunchiate pe marginea drumului care îşi pierduseră băieţii ori soţii în război şi care, în disperarea lor i-au umplut carul cu prescuri, cu pâine coaptă în casă, cu mere, cu prune crude şi uscate, cu sticle cu ţuică şi fiecare cu ce-a avut. Vestea că n-a murit şi se întoarce acasă nenea Mitică a ajuns sus la munte înaintea lui şi mătuşa mea, sora tatălui meu, nu s-a clintit de lângă stâlpul verandei până ce nu a zărit pe după cotul drumului coloana interminabilă de oameni cu preoţi în frunte care conduceau carul în care se afla unchiul meu.  
 
Serile stăteam cu toţii până târziu în noapte pe veranda spaţioasă şi îl ascultam pe unchiul meu acompaniindu-se la mandolină şi interpretându-ne cântece din prizonierat iar uneori, îmi amintesc cum i se punea câte un nod în gât şi nu mai putea rosti nici un cuvânt însă în bezna din jur îi zăream numai jarul ţigării din care sorbea fumul cu năduf. O singură dată ne-a povestit câte ceva din câte a pătimit deoarece, fiind luat prizonier la Codul Donului a refuzat ca să revină în Ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu şi asemenea tatălui meu, să lupte în continuare alături de ruşi.  
 
Când ne povestea îl înţelegeam perfect deoarece, mătuşa mea care aşa cum a putut, a ţinut şcoala din comună toţi anii cât a fost singură, ne lua pe mine şi pe o verişoară a mea, ne urca în podul şcolii unde scotea din spatele unor cărămizi o cutie din tablă nichelată iar când o deschidea, primul lucru era Tricolorul cu efigia regală iar apoi, portretele Regilor Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I, Reginele Maria, Elena şi Elisabeta, după care era poezia interzisă atunci „Doina” a lui M. Eminescu, alte scrieri semnate de N. Militaru şi o carte de istorie veche. Acolo în podul şcolii, de la mătuşa mea şi acasă la noi din partea bunicului meu am luat eu primele lecţii de istorie adevărată deoarece mai mereu apăreau pe nepusă masă tot felul de civili şi jandarmi care ne răscoleau casele. Drept urmare, pentru a mai scuti câte ceva din casă, mătuşa mea a turnat o picătură de cerneală dintr-un stilou pe chipul Regelui Carol al II-lea fotografiat pe când îi strângea mâna unui alt unchi de al meu, colonel de vânători de munte care a fost Comandantul Gărzii de la Peleş şi care, în anul 1947 după abdicarea M.S. Regelui Mihai a trebuit să predea garda unei unităţi de muncitori înarmaţi însă neavând în componenţa lor nici un militar căruia să-i poată preda sabia a fost obligat ca să şi-o frângă pe genunchi iar gestul i-a fost catalogat ca afront politic pentru care a executat apoi ani grei de temniţă grea.  
 
Şi atunci, cum să uit ori să nu-mi aduc aminte cu strângere de suflet despre ce-mi povestea tatăl meu când apropiindu-se de Bosfor cu vaporul pe care era îmbarcat nici unul dintre marinarii de pe navă nu-şi mai găsea locul, cum îşi spălau echipamentul, cum îl cârpeau şi stăteau lipiţi de copastia navei nerăbdători ca să zărească primii lumina farului de la Constanţa. Şi ce fericire şi lacrimi de bucurie erau atunci iar cea mai tragică pedeapsă pentru vreun camarad era ca să-i vie rândul la cart tocmai când nava ancora în port, în portul României !  
 
Iertaţi-mă dar poate am înşirat prea multe amintiri, poate m-au luat din nou gândurile, amintirile, dorul de ce-am lăsat în urmă, aleanul pentru oamenii şi locurile sfinte ale copilăriei, oare nu aceste duioase şi neasemuite simţăminte definesc nostalgia?  
 
Imi aduc aminte cum într-o noapte extrem de întunecoasă după cum am văzut-o şi am simţit-o eu atunci, reveneam în Ţară cu trenul care urma să oprească la Stamora Moraviţa. Fusesem trimis în Jugoslavia cu o oarecare misiune şi de-abia aşteptam să revin acasă aşa că nici măcar în compartiment nu mai aveam răbdare să stau. Drept urmare, am lăsat geamul jos pentru a savura curentul rece al aerului reamintindu-mi de povestirile tatălui meu care nu o singură dată mi-a spus despre tăria de nestăvilit a dorului de ţară pe care o simţi din ce în ce mai puternică pe măsura apropierii. Şi ca prin farmec, inhalând curentul de aer la geamul vagonului, deşi habar nu aveam pe unde suntem şi cât mai dura până ce intrăm în România ori ajungeam la Stamora Moraviţa, deodată am simţit cum s-a schimbat mirosul aerului, pur şi simplu nu mai era acelaşi aer de până atunci deoarece căpătase ceva familiar şi astfel, pe moment am avut o revelaţie şi am ştiut că trenul a intrat în Ţara mea! Şi chiar aşa a fost deoarece, nu peste mult timp s-au zărit luminiţele cantonului şi ale Gării de la Stamora Moraviţa. La plecare din gară însă am intrat în compartiment unde m-am culcat şi am dormit buştean până la Gara de Nord.  
 
Este pentru prima dată când îmi dezvălui simţămintele, când răsfoiesc agenda mea intimă pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o tocmai ca să notez în ea momentele, trăirile şi întâmplările mai aparte din viaţa mea. Nimeni nu mi-a răsfoit-o vreodată dar având convingerea că vor fi bine primite, am siguranţa că nu am săvârşit un sacrilegiu povestind câte ceva din notiţele mele de suflet.  
 
Copil fiind, când simţeam mirosul pâinii scoase de bunica mea din cuptorul aflat în curte, lăsam vitele singure câteva momente şi coboram panta ca o vijelie oprindu-mă numai lângă copaia din lemn acoperită cu un ştergar alb şi sub care ştiam că se află pâinea casei pentru săptămâna în curs, prescurile şi colacii pentru biserică şi obligatoriu… cele două lipii ale mele după care eram topit. Deoarece îmi aparţineau, bine înţeles că le luam imediat şi fugeam cu ele la pivniţă unde, după ce le rupeam în două iar aburii îmi dezmierdau nările, introduceam în fiecare jumătate câte o lingură de unt galben de casă aflat în ulcelele de pământ înşirate la răcoare pe lângă pereţi după care, din cele două căzi în care se aflau fagurii de miere decăpăciţi şi astfel pregătiţi pentru centrifugă, turnam câte două sau trei linguri pline cu miere peste untul aproape topit de căldură iar apoi fugeam înapoi la vite cu picăturile de miere prelinse până la coate şi cu albinele pe urmele mele. După acest deliciu pe care nu aveam puterea şi nici voinţa ca să mi-l refuz, urcam până la fântâna Bârzii aflată chiar în mijlocul pădurii de unde îmi umpleam burta cu apă rece ca gheaţa iar la coborâre mă însoţea clipocitul vesel al acesteia în timp ce făcea ordine prin stomacul meu. Când mă gândesc acum, sper sincer că Dumnezeu m-a iertat pentru ce mâncam eu în plină perioadă a foametei care îi tortura pe orăşeni.  
 
Gaşca de pe Poduri era foarte bine organizată iar fiecare membru avea sarcina ca să aducă ceva de mâncare aşa că, în mod obligatoriu, când treceam prin locul unde se afla cel mai apropiat cuibar strecuram mâna chiar şi pe sub vreo găină gata de ouat şi şterpeleam patru ori cinci ouă, dacă îmi ieşea în cale vreo puicuţă şi o nimeream o apucam repede de gât ca să nu cotcodăcească ori să chirăie şi să dea alarma, din grădină îmi umpleam buzunarele cu roşii şi castraveţi iar astfel garnisit, ieşeam în calea vitelor şi urcam împreună. Odată ajunşi sus, aduceam cu toţii bucatele la „bucătărie” adică, un fel de hrubă săpată de noi în pământul nisipos al malului de pământ unde aveam o plită improvizată dintr-una de fontă spartă şi astfel recuperată iar deasupra un burlan de asemeni recuperat tot de noi. Pe deasupra mai aveam tot din recuperări, un ceaun, o oală de vreo doi litri şi o cratiţă aşa că, atunci când se ridica soarele sus şi astfel ştiam că se apropie prânzul, băieţii plecau că completeze cămara iar fetele se apucau ca să pregătească masa.  
 
Ca urmare, dădeam mai întâi o raită prin culturile de porumb ale oamenilor de unde vânam câţiva ştiuleţi mai în lapte şi unul sau doi dovleci nu prea mari iar doi dintre noi mulgeau câte un pic de pe la fiecare vacă astfel încât să nu ne descopere nimeni mişelia. Când reveneam la bucătărie mămăliga era aproape gata aşa că, tăiam dovlecii şi o parte din miez îl puneam în lapte iar bucăţile cele mai mari le aşezam pe jar la copt, împreună cu ştiuleţii de porumb alături de ouăle care erau deja ascunse în spuza fierbinte. Din când în când mai exploda câte un ou însă masa era pe cinste. După ce ne ghiftuiam bine, câţiva mai vioi dădeam o raită pe la pădure de unde aduceam ceva fructe pe post de desert şi bine înţeles, aduceam înapoi vesela pe care o spălam la fântână iar la întoarcere era plină cu apa cristalină şi bună la gust cum nu cred că am mai băut vreodată prin altă parte.  
 
Iar seara când aduceam vitele acasă, de regulă eram aşa de ghiftuiţi că nu prea mai puteam mânca ce ne puneau părinţii în farfurii şi mai întotdeauna, ne plângeam că suntem atât de obosiţi încât nici să mâncăm nu mai putem.  
 
Dragi prieteni, sunt sigur că fiecare are amintiri adnate din anii care s-au scurs, unele mai frumoase, altele mai puţin frumoase dar adunate la un loc constituie albumul personal de amintiri.  
 
Tot din copilărie îmi aduc aminte cum, negăsindu-l pe tataie pe prispă unde stătea de regulă şi discuta cu oamenii, intram în camera de zi şi acolo, aproape de fiecare dată, îl descopeream stând cu fruntea sprijinită pe pumnul strâns:  
- Ce faci tataie acolo? – îl întrebam eu curios.  
- Eh, … mă gândesc.  
- La ce, tataie? La ce te gândeşti?  
- Lasă Ruruţel (că aşa mă alinta el care mă iubea nespus de mult), nu ştii tu, îţi spun când o să mai creşti.  
 
Şi au trecut anii iar într-una din zile scena s-a repetat aidoma. L-am descoperit stând din nou cu fruntea pe pumnul strâns iar când l-am întrebat ce face mi-a zâmbit cum numai un om bun şi înţelept ca el o putea face, mi-a pus mâna pe creştet şi privindu-mă în ochi mi-a spus:  
- Ruruţel, să ai mare grijă de viaţa ta, trăieşte-o frumos şi cinstit să de aceea ţi-a dăruit-o Bunul Dumnezeu şi nu uita… nimic nu-i mai greu şi mai urât ca bătrâneţea fără amintiri! - după care m-a sărutat pe frunte şi mi-a făcut un semn al crucii iar eu am plecat la joacă însă peste câteva zile l-a luat Dumnezeu.  
 
Nu prea îmi era mie foarte clar ce s-a petrecut cu tataie al meu însă, când m-am apropiat de sicriul în care se afla întins cu acelaşi zâmbet bun imprimat pe figură m-a fascinat vânătaia pe care o avea în mijlocul frunţii. Mulţi dintre cei veniţi ca să se despartă de el s-au întrebat de la ce o fi acea vânătaie dar eu n-am dezvăluit nimănui secretul pe care numai mie mi l-a spus tataie.  
 
Şi peste foarte mulţi ani, într-o după amiază, mă aflam singur în camera mea unde, potrivit unui obicei de asemeni adus cu mine peste timp, în aşteptarea deschiderii sezonului de vânătoare îmi mai curăţam armele, mai făceam câte un cartuş iar privirile mi-au fost atrase de nişte vrăbiuţe zburdalnice care se hârjoneau pe o creangă din dreptul ferestrei mele şi urmărindu-le cu plăcere joaca, ba şi vălătucii de nori albi care se hârjoneau pe cer sub adierea calmă a vânticelului de vară târzie, m-am pomenit la un moment dat că, dus pe meleaguri trecute cam de multicel şi răsfăţat de scumpe şi duioase amintiri descoperite cu mare bucurie în agenda mea intimă, am uitat complet de treburile pe care le aveam şi de scopul pentru care mă aflam acolo.  
 
Iar cu o duioasă strângere de inimă mi-am reamintit cu nostalgie de ultimul sfat pe care mi l-a dat tataie al meu când m-a atenţionat ca să mă feresc de bătrâneţea fără amintiri şi cred că de-abia atunci l-am înţeles şi numai fiind singur cu amintirile mele mi-am dat seama de profunzimea sfatului pe care mi l-a dat de a mă bucura de viaţa pe care Bunul Dumnezeu mi-a dăruit-o, să am mare grijă ca să o trăiesc în cinste şi onoare, să am astfel amintiri cât mai frumoase pe care să le pot scrie în agenda mea personală fără să mă ruşinez de ele şi pe care astfel, să mi le pot reciti pentru a mi le reaminti cu mare plăcere gonind cu eficienţă singurătatea unei bătrâneţi urâte.  
 
Prieteni, eu consider că aceste câteva amintiri pot reveni oricând în actualitate plutind numai pe aburul nostalgiei care este departe de a putea fi confundată cu abdicarea ori cu renunţarea la viaţă sau la planul propus reprezentând numai parfumul timpului trecut care mai poate fi răsfoit din când în când în scurte şi trecătoare momente de reverie.  
 
Mi-a făcut mare plăcere ca să-mi răsfoiesc agenda că n-o mai făcusem de prea mult timp.  
 
Constantin-Ştefan ŞELARU  
Bucureşti  
12 decembrie 2014  
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin-Ştefan ŞELARU - NOSTALGIE… / Constantin Ştefan Şelaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1442, Anul IV, 12 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Constantin Ştefan Şelaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Ştefan Şelaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!