Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Constantin Milea Sandu         Publicat în: Ediţia nr. 1876 din 19 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Brâncuşi în conştiinţa românească. La 140 de ani de la naşterea marelui sculptor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Foto: Două coloane infinite ce sprijină cerul  
 
“Lucrurile nu sunt greu de făcut; ce este greu este de a ne pune noi înşine în starea de spirit pentru a le face » (Constantin Brancuşi)  
 
Dragi prieteni,  
 
O zi bună să vă dea Dumnezeu, cer înalt şi idealuri pe măsura Cerului Cristalin!  
 
Astăzi este Ziua universalului nostru Brâncuşi, pentru prima oară o sărbătoare naţională care ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni, conaţionali cu personalităţi care au avut un impact decisiv asupra lumii.  
 
La propunerea unor buni prieteni de pe Facebook, fraţi şi frăţioare de bună credinţă întru înalta (re)facere a conştiinţei şi recunoaşterii valorilor neamului românesc prin Arta-transformării PP-EFB*, am redactat eseul de mai jos, scris în 2007 şi publicat în 2008 pe site poezie.ro şi galeriadeartă.ro. Cu mici adăugiri la textul din 2007, la care am inclus şi două Anexe, îl public acum în premieră pe revista Confluenţe literare, la 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi.  
 
* * *  
 
Despre genialul sculptor, un lucru vreau să spun încă de la început: că, prin opera lui, începând cu Sărutul din 1907 şi cu prima Coloană fără sfârşit din 1918, din lemn de stejar, Brâncuşi a fost primul semiotician al iubirii din arta modernă care a ştiut cum să transforme semnele arbitrare în simboluri consacrate. După Brâncuşi, toată arta modernă a sărit în aer sau a intrat în pământ. Coloana infinită, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii, Domnişoara Pogany şi cele 49 de Păsări Măiestre – aceste simboluri deja consacrate – au spulberat întraga artă modernă într-un ocean de eter-aer-foc-apă. (elemente primordiale ale pământului).  
 
(Foto: “Coloana infinită” de Constantin Brâncuşi)  
 
Un ocean al postmodernitaţii care înconjoară acum lumea aceasta ce se arată încă, din păcate, pe pământ fără centru, iar în cer într-un război al focului stelar. Este vorba de un ocean de eter-aer-foc-apă din care pulsează de peste 70 de ani Coloana infinită de la Târgul Jiu; din care pulsează forma de foc a adevăratei ape, dar din care, atenţie!, lipseşte tocmai elementul pământ.  
 
“Pământul? Care pământ? Pământul sunt chiar eu, unealtă!” parcă ar spune înţeleptul Brâncuşi “teleportat” prin Coloana infinită în memoria pulberii stelare pentru a-şi regăsi acolo “Începutul lumii”.  
 
(Foto: “Începutul lumii” de Constantin Brâncuşi)  
 
Şi a fost seară – mai precis Occident, adică tărâmul unde are loc (pe un “loc fără de loc” într-un “topos atopos”) “uciderea soarelui” prin “moarte integrală” - şi a fost dimineaţă, adică Orient – zi întâi – primind setea duhului fără spaţiu şi timp şi intrarea în neantul divin prin Coloana infinită (“Stâlpul Moştenirii”), devenind călători neînfricaţi prin Coloanele ciorchine înlănţuite de popoare solare, şi prin Coloana Soarelui de Vis, prelungită de pe axa Pământului pe axa Cerului Cristalin, spre împărăţia sufletelor de lumină fără de sfârşit...  
 
Dar această Împărăţie-Înălţare-Împlinire nu vine atunci când o cauţi, ci numai atunci când eşti pregătit să-ţi primeşti moartea din dragoste ca pe un semn de lumină vie.  
 
(Foto: “Coloana soarelui de vis” de Constantin Sandu-Milea, bronz şlefuit)  
 
Brâncuşi şi-a primit moartea cu o demnitate cerească în 1957, la vârsta de 81 de ani. Şi-a primit moartea ca pe un semn de lumină vie în atelierul său din Paris, după 53 de ani de exil, însă a murit neîmpăcat sufleteşte pentru că poporul român, prin reprezentanţii lui din vremea aceea, a refuzat opera lui de sculptură. Aceasta a fos cauza prin care Brâncuşi în ultimii cinci ani a renunţat la cetăţenia română şi a devenit cetăţean francez.  
 
Aceasta este cea mai mare sărăcie a unui popor şi cea mai mare sfidare a memoriei, când lipsesc două elemente fundamentale ale poporului: conştiinţa şi recunoaşterea valorilor culturale şi universale.  
 
Brâncuşi a lăsat moştenire lumii întregi o operă de artă universală, cu semnificaţie profundă în planul cosmic şi în planul uman. În plan cosmic, Coloana fără sfârşit face şi azi mediere energetică între cer şi pământ, între oameni şi zei, între îngeri şi demoni, între piramidele soarelui şi alte obeliscuri în lume, iar în plan uman Coloana valorează azi miliarde de dolari.  
 
Astăzi, Coloana fără sfârşit (“Stâlpul Moştenirii”) şi cele 49 de Păsări Măiestre se înalţă asemenea unor pulsaţii de bioluminiscenţă creatoare spre adâncurile cerului şi le deschid spre iluminarea finală, spre a păşi pe un nou drum în universalitate.  
 
“Cu această pasăre eu pot mişca Universul. Pasărea mea nu e pasăre. E simbol. Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul. Trebuie să ne întoarcem la începuturi, să regăsim tot, tot ce-am pierdut. Eu iubesc frumosul primar etern. Începutul!”, spune Brâncuşi despre Pasărea în Spaţiu umplând Bolta Cerului.  
 
(Foto: “Pasărea în spaţiu umplând bolta cerului” de Constantin Brâncuşi)  
 
Când se mişcă universul, după linia continuă a cerului, numită şi “Şarpele Cerului”, Coloana fără sfârşit cântă un cântec de aprigă Slavă, tot aşa cum mai înainte de Facerea Lumii flautele sacre declarau dragostea eternă şi întoarcerea sufletelor neamurilor de femei din cer, printr-o “migraţie spirituală a sufletelor prin trupuri succesive”.  
 
Pentru un neam de femei solare, Coloanele nesfârşite coboară din cer, pentru un alt neam, de femei lunare, Coloanele ies din Pământul Interior, iar pentru un alt neam, de oameni de la zei, Coloanele Luminoase cântă o uriaşă Simfonie a Durerii şi Fericirii umane, plâng, strigă, dansează sau vorbesc într-o limbă a raiului în care popoarele îşi adăpostesc fiinţa de milenii.  
 
Astfel, Coloanele infinite dau putere popoarelor, pentru că ele există pe pământ şi în cer din vremuri imemoriale. Cele sacre sunt ascunse în munţi şi peşteri adânci, căci la vederea lor femeile sunt vrednice să moară ascultând sunetele lor sacre.  
 
Demult, din vremea civilizaţiei atlanteene şi al misteriosului zeu uriaş Pelasgos, pe când misterioşii pelasgi şi atlanţi erau conduşi de femei, aceste Coloane sacre erau deţinute doar de femei, Soarele, mai concret, cel de-al cincilea soare, soarele mişcării, despre care se spune că are ghiare şi se hrăneşte cu inimi omeneşti pentru că vrea mereu sângele şi regatul de aur pierdut este cel care, din gelozie, a furat Coloanele sacre ale femeilor şi le-a dat puterea bărbaţilor să conducă ei lumea.  
 
Acum a sosit timpul ca aceste Coloane infinite să se întoarcă la femeile solare şi să facă cu puterea lor ce vor, să conducă ele lumea, iar bărbaţii să treacă în planul secund.  
 
Acum Coloanele nesfârşite au devenit lanţuri universale de femei care nasc una din cealaltă acelaşi copil; un copil cu o faţă de soare în două mâini din care se naşte, în chiar clipa aceasta, Copilul-solar: un copil zeificat cu o Dublă-Faţă, divină şi umană, una de Soare, iar cealaltă de Lună întoarsă mereu spre o Simplă Coloană a Soarelui de Vis.  
 
“Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”, spunea Brâncuşi.  
 
Marii artişti care iubesc fără măsură lumea aceasta nu sunt altceva decât nişte Copii-solari ai Artei-transformării PP-EFB* în jocul lor cu cerul şi cu oamenii de la zei. Ei nu fac altceva decât o artă care odihneşte şi vindecă prin bucurie deplină. Căci aceasta este adevărata artă din familia sacrului.  
 
A fi un mare artist, sculptor, pictor, poet, filozof, semiotician, nu înseamnă a practica pur şi simplu o artă, ca proces ritualic al creaţiei de idei sau ca meditaţie artistică transcendentală, fie pe calea ritului, fie pe calea intelectualismului. Toate acestea sunt inutile până nu obţii experienţa revelatoare directă a ceea ce cauţi, adică a ceea ce ştii deja, pentru că deja eşti acel lucru până la iluminarea finală.  
 
Tot ceea ce poate să obţină un mare artist prin artă sacră este o permutare continuă de elemente ale unei matrice primordiale. Pentru că tot ce se leagă pe pământ este legat şi în cer prin Legea Universului.  
 
În ceea ce mă priveşte, spre deosebire de Brâncuşi, care nu opera cu goluri, eu operez cu goluri şi plinuri echivalente. Există în sculptura mea monumentală o influenţă a marelui sculptor englez Henry Moore. Brâncuşi spunea că golurile nasc umbre, şi era urmărit de aceste umbre. Golurile din sculpturile lui Henry Moore n-au născut umbre, ci doar viziuni spre găurile negre, spre alte lumi paralele, spre alte energii, au fost ca nişte ferestre de lumină.  
 
Influenţat de aceşti doi mari titani ai artei, am început să operez cu goluri şi plinuri echivalente, conform teoriei lui Heraclit din Efes (544-484 î.H.) potrivit căreia echivalenţa dintre formele goale absolute şi formele pline absolute generează Coloane infinite înlănţuite prin nişte verigi succesive ale fiinţelor de lumină vie.  
 
Aşa cum muzica cerului se naşte din goluri şi plinuri, din peşteri, din munţi şi din văi adânci, tot aşa şi Coloanele infinite se nasc din îmbinarea golurilor şi plinurilor echivalente, înlănţuite de elemente ale unei matrice primordiale.  
 
Prin aceasta, eu îl contrazic pe Brâncuşi, căci maestrul nu poate fi imitat, ci doar contrazis. Eu mă ridic împotriva formei închise şi deschid Coloana (“Stâlpul Moştenirii”), respectând aceeaşi faimoasă proporţie de 2:4:8, pe care a folosit-o Brâncuşi în expansiunea Coloanei fără sfârşit.  
 
Astfel, prin deschiderea “romburilor lipite” din Coloana infinită, descopăr în romboidul închis “săgeata magică de aur” a lui Abaris, respectiv: Coloana Soarelui de Vis şi “arma secretă” a lui Apollon Hiperboreeanul, reprezentată de mine în sculptură Geneză în trei variante.  
 
Atrag atenţia acum acelor artişti căutători de forme noi că nimeni n-ar trebui să deschidă o formă a materiei, decât numai atunci când a primit revelaţia acelui “spaţiu curbat” care poate fi legat de o nouă stare a materiei vii**. (detalii la Anexa 2)  
 
“Sculptura ar trebui să înceapă doar acolo unde sfârşeşte materia. Numai acolo spiritul poate tăia în materie, măsura propriei fiinţe”.  
 
Această învăţătură a lui Brâncuşi mi-a fost de mare folos în căutările mele dintru-început. Eu însumi am desenat multă vreme numai pe ouă, până ce am descoperit “linia continuă” şi o îmbinare perfectă între “desenul interior” şi “desenul exterior” din care se naşte un anumit desen de tip “mandala”, după care mi-am permis să deschid romburile lipite din Coloana infinită, sau să deschid această mirifică formă a oului, liberă de orice gravitaţie pământească, care pentru Brâncuşi însemna Începutul Lumii.  
 
(Foto: “Coloana soarelui de vis II”, “Geneza II” şi “Maria Magdalena” de Constantin Sandu-Milea)  
 
La fel ca Brâncuşi, la realizarea Coloanelor mele am avut de luptat cu trei mari probleme:  
 
1. Trebuia să străpung materia cu tăietură dreaptă şi să o eliberez de balast, rămânând din ea doar acel spirit lucitor şi subtil ce înalţă Coloana în ascensiune infinită spre Cerul Cristalin. Acest prim proces de creaţie s-a petrecut mai întâi ascultând în mare taină sunetul lemnului de stejar bătrân, de salcâm, de nuc şi de cireş, căci aceste lemne sunt sacre şi sunt purtătoare de o radiaţie mitogenetică, pe care eu am numit-o “lemnyoactivitatea”. Aceste lemne sacre sunt purtătoare de şoapte divinatorii şi de sunete sacre care se transmit prin fibrele lemnului numai acelor meşteri care ştiu să le asculte.  
 
2. Trebuia apoi să fac să fuzioneze în acelaşi timp spiritul eliberat din materie cu noua formă de Coloană creată după eliberare. Această legătură am realizat-o, aşa cum am mai spus, prin dezlipirea conurilor din Coloana infinită şi apoi prin unirea golurilor şi plinurilor echivalente în succesiune ritmică pe coloană din care a rezultat Coloana Soarelui de Vis.  
 
3. Trebuia în sfârşit să dau un sens spiritului eliberat din materie prin noua formă de Coloană creată. Este vorba de spiritul unui Înger, înţeles ca libertate înlănţuită fără efort. Căci la urma urmei libertatea este şi ea o formă de înger sau de Daimon în expansiune infinită, cum de altfel şi conţinutul acestei forme de înger sau de daimon este însăşi libertatea noastă. Existăm atâta timp cât suntem oameni liberi, îngeri sau demoni. De aceea, calitatea existenţei este determinată de forma libertăţii acestor entităţi spirituale.  
 
Această a treia problemă a fost cea mai grea, întrucât a obţine libertatea înlănţuită fără efort într-o nouă formă de Coloană a Îngerilor Melancolici, înţeleasă ca materie primordială a creaţiei ce se perpetuează prin prelevare de ADN fantomă prin codul nostru genetic, echivalează cu a obţine zborul prin înfrângerea apăsării gravitaţionale. Înseamnă în ultimă instanţă a obţine zenitul umanităţii. Adică, victoria Sufletului Viu asupra nevoinţei de a fi a naturii, la confluenţa dintre plasma solară albastră şi plasma verde-albastră a magnetismul biotopului nostru terestru. Sufletul Viu fiind parte din Sufletul lui Dumnezeu Creaţie-procreaţie-casă.  
 
Astfel, Coloanele infinite fac medierea energetică între cer şi pământ, între spaţiul sublunar şi spaţiul supralunar, între oameni şi zei, între îngeri şi demoni, şi nu în ultimul rând între piramide şi alte obeliscuri existente în lume.  
 
România şi întreaga lume va păşi pe un alt drum dacă va mai avea încă un obelisc ca acela construit de C. Brâncuşi (din “Stâlpul Moştenirii”).  
 
Eu propun o construcţie octogonală formată din opt Coloane asamblate la Steaua Arzătoare cu 8 Raze, la care lucrez acum. Dar, mai mult, am descoperit că această Stea asamblată la opt Coloane ar putea deveni un Telostellerator, un generator octogonal de energie tahionică solară, BEMF, adică de unificare cuantică a energiilor biologice, electrice, magnetice şi fotonice, foarte benefică pentru celula vie.  
 
Acest generator de energie solară, construit din 8-16-32- 64 “coloane cuantice” şi asamblate la această Stea Arzătoare cu 8 Raze care se multiplică în expansiune infinită spre Cerul Cristalin, ar putea deveni azi o construcţie monumentală hipersferică, transcendentală, insensibilă la războiul informaţional său atomic.  
 
Este, dacă vreţi, Şarpele înfocat de aramă al lui Moise (Numeri, 21; 8, 9) sau Scăldătoarea Betseda (Ioan, 5; 2, 3, 4.), sau Izvorul Tămăduirii (pe care la un moment dat am dorit să-l construiesc la Mănăstirea Sâmbătă de Sus), sau “Fântâna Mercurială”, unde Regele şi Regina se unesc în spirit, suflet şi trup.  
 
Cu adevărat vă spun că îngerii din Coloanele mele sunt acum responsabili de razele corpului nostru luminos, de mişcarea pământului în jurul soarelui şi de cel de-al doilea Soare uriaş din Pleiade ce vine spre noi din adâncimile cerului cu căldura, lumina şi energia lui iradiantă.  
 
Cu adevărat, razele corpului nostru luminos cresc şi descresc odată cu “spaţiul curbat” care stă între noi şi un alt corp luminos, cum e Luna sau Soarele sau o altă fiinţă luminoasă. Dar de ce cresc şi descresc noi nu ştim, numai Dumnezeu Creatorul Cerului şi al Pământului ştie.  
 
(Foto: “Labirint I” şi “Labirint II” de Constantin Sandu-Milea)  
 
Artă este felul lui Dumnezeu de a se descoperii omului, în Jocul Minţii lui cu cerul şi cu oamenii. Iar modalitatea în care facem artă este chiar felul în care Dumnezeu e cu noi. Dumnezeu se întâlneşte cu omul în sfera creativităţii anticipate a viitorului prin Duhul Sfânt.  
 
Deviza mea în Arta-transformării PP-EFB* este: dă artă întru Înaltă Facere a Lumii Noi şi ia duh din “duh ascuns”, care, pe linie creştină, este echivalent cu dă sânge şi ia duh. Pentru că sângele e sediul sufletului, iar Sfântul Duh e întâlnirea dintre om şi Dumnezeu.  
 
În încheiere, vreau să vă mărturisesc cum s-a petrecut cea mai misterioasă întâlnire cu Brâncuşi în primăvara lui 1992, pe data de 16 martie, dimineaţa, pe malul Mureşului, în Arad, la 35 de ani de la trecerea în eternitate a maestrului, când am fotografiat atunci, pe o ploaie măruntă, cele cinci poziţii alb-negru a “Coloanei prizonierelor neantului divin” din stejar, aflată chiar din luna aceea în colecţie particulară în Ferrara - Italia.  
 
Foto: Coloana prizonierelor neantului divin (stejar bătrân)  
 
Atunci, în primăvara aceea sacră, am avut o revelaţie mistică, o vedenie interioară a Coloanei nesfârşite, ce mi-a marcat definitiv destinul. A fost o întâlnire revelatoare în care am trăit o dedublare, o dublă devenire, în timp ce fotografiam Coloana. A fost o experienţă întreită pe care o trăiesc până în clipa de azi.  
 
Azi, la 140 de ani de la naşterea maestrului şi la 59 de ani de la trecerea în eternitate prin Coloana fără sfârşit în memoria pulberii stelare pentru a-şi regăsi acolo Începutul Lumii, pot să spun că Brâncuşi a răsturnat placa turnantă a modernităţii.  
 
Modernitate care, aşa cum se ştie, a rămas până azi un proiect neterminat, tocmai pentru că s-a pornit pe o cale greşită în arta modernă. S-a pornit de la ideea unei ştiinţe lipsită de obiect. Adică, de la proiect la obiect şi nu de la obiect la proiect. Cu alte cuvinte, s-a pornit de la proiectul de destrămare a formei la obiectul semn arbitrar, şi nu de la obiectul simbol consacrat la proiectul umanităţii creatoare, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple pe cale naturală. De aceea, tot ce e artificial în om generează război: război cu tine însuţi şi în final război cu toată lumea.  
 
A fost misiunea specială a lui Brâncuşi să parcurgă calea dreaptă în arta modernă de la obiectul-simbol la proiectul umanităţii creatoare şi să cureţe drumul formelor de toate mortăciunile şi obscenităţile artei moderne. Brâncuşi este primul înger de lumină care a ridicat singur lespedea de pe mormântul umanităţii creatoare.  
 
Rămâne marilor artişti de pretutindeni, care iubesc fără măsură lumea aceasta, să ridice tot mai sus Marea Lespede care apăsa tot mai greu peste umanitatea noastră politică, economică, cultuală, culturală şi nu în ultimul rând ecologică.  
 
Sculptor Constantin Sandu-Milea  
 
* * *  
 
ANEXA 1  
 
Transcriu mai jos un fragment din Jurnal de atelier, publicat pe blog în articolul “O nouă Cupolă pentru omenire”, un proiect care face parte din vrianta mea de templu solar, la care i-am păstrat denumirea dată de Brâncuşi: „TEMPLUL DRAGOSTEI, AL MEDITAŢIEI, AL CONTEMPLĂRII ŞI AL ELIBERĂRII” (TDMCE) – un templu pe care Brâncuşi a dorit mult să-l realizeze în Indor, în India, şi în România.  
 
Proiectul de MONUMENT PENTRU OMENIRE – pentru Oraşul Sacru – Atlantisul – Oraşul Coroanelor din Terra Mirabilis, aşa cum l-am conceput şi l-am prezentat pe internet, încă din anul 1997, a apărut, spontan, pe câteva site-uri pe internet, dar nu a fost sprijinit din lipsă de fonduri.  
 
Acest Monument va fi compus dintr-un grup statuar, alcătuit din Coloana Îngerilor Melancolici de 64 de metri, amplasată pe un triunghi alb pe colţurile căruia vor fi cele trei zeiţe-mume ale pământului, iar acestea, împreună cu Coloana, înconjurate de trei cercuri concentrice, de eter-foc-apă.  
 
Cercul de apa va avea o formă octogonală, având şi rolul de Izvor al Tămăduirii şi de Scăldătoare, care, prin vibraţia apei asigurată de oscilaţia Coloanei şi de fluxul energetic din flăcările odice şi tahionici din cele trei cercuri de “eter-foc-apă”, va putea vindeca omenirea de toate bolile de lumină şi bolile de întuneric şi de toate maladiile creaţiei umane.  
 
Mai departe, aceste patru sculpturi, respectiv Coloana şi cele trei zeiţe-mume, vor fi amplasate pe un suport format din conturul hărţii României (care este aproape rotund) împrejurul căruia vor fi amplasate 12 sculpturi, printre care şi „Apolon- Vânătorul stelelor” de 12 metri, care vor avea rolul de mediere energetică între cer şi pământ, dar şi de „pietre de hotar” între două lumi.  
 
Coloana de 64 de metri, din oţel inoxidabil, ar avea 16 elemenţi-moduli de 3,60 metri elementul. Grupul statuar sculptural şi întreg complexul arhitectonic cu cele 16 sculpturi, ar fi împrejmuit apoi cu un gard confecţionat din 360 de elemenţi-moduli asemenea celor din Coloana soarelui de vis II.  
 
Întreg complexul arhitectonic acoperit apoi cu o construcţie octogonală, astfel: un dom central care se înalţă pe o bază octogonala formată din opt Coloane (toate formate din elemenţi-moduli ca acela din Coloana Soarelui de Vis.  
 
Octogonul central se va extinde printr-o capelă pătrată în fiecare din cele opt laturi. Capelele însăşi, formate din Coloane, vor fi perpendiculare pe trei abside, iar în centru cele opt Coloane vor susţine o Cupolă formată din Steaua Arzătoare cu 8 Raze, care se înalţă deasupra Coloanei centrale.  
 
Un deosebit interes va constitui folosirea acestei Stele în octogonul central al planului de ansamblu, care va face legătura între Cupolă, cele opt Coloane care susţin Cupola şi cele 16 sculpturi amplasate în centru ei, jos. Această Stea, având funcţia de rezonator stelar de bioluminiscenţă solară, se va încărca energetic de la soare şi astfel poate să transmită o nouă formă de comunicare telepatică şi transpersonală prin rezonanţă holografică şi electroautoconvergenţă dintre Pământul Interior, Lună şi Soare, respectiv: cu cele două Coroane: Coroana de Sus („Keter”) şi Coroana de jos („Malchut”).  
 
Numai o astfel de construcţie transcedentală ar mai putea întoarce pe Terra pe Maica Domnului, Diana Sancta Potentisima, Eva mitocondrială, Işa, Mama Celor Vii şi pe Fiii şi Fiicele Soarelui uriaş din Pleiade.  
 
În conformitate cu planul de ansamblu al acestei construcţii transcendentale de forma octogonală, exteriorul ei, format din cele opt capele pătrate, vor fi articulate din abundenţă cu o succesiune neobişnuită de nişe şi „abside-intrări şi ieşiri”, cele dintâi conţinând, de asemenea, statui şi alte rezonatoare biofotonice şi instrumente de comunicare telepatică, care vor avea rolul de a comunica cu Zeii Cei Mari de la Dunăre şi cu cele zece triburi ale Atlanţilor.  
 
Întreg complexul arhitectonic ar avea zece intrări, un dom central de 96 de metri înălţime, împrejmuit de cele opt capele pătrate, cu diametru de 64 de metri. După cum spun cărţile sfinte, în civilizaţia atlanteeană şi post-atlanteeană, au existat astfel de construcţii transcedentale înălţate în zece locuri pe glob, pe vreme Atlanţilor. Aceste construcţii erau denumite generatoare solare sau tahionici şi aveau puterea să capteze atâta energie solară încât să alimenteze cele zece Oraşe sacre ale Atlanţilor, dar şi de a obţine revelaţii, provocând descinderea zeilor şi zeiţelor solare în astfel de statui special pregătite în acest scop. Astfel, omul de la zeu este în măsură să provoace coborârea fluxului divin asupra lui însuşi, devenind el însuşi un tron de energie solară peste care se aşează un alt tron cu Coroana regală.  
 
Îmi aduc aminte că maestru Barbu Brezianu, care a scris monumentala monografie “Brâncuşi în România”, înainte de a trece în eternitate, mi-a spus la telefon să fac tot posibilul să continui proiectul de templu al lui Brâncuşi. Spunea maestrul, în vârstă de 98 de ani, că, prin sculptura mea, m-am apropiat foarte mult de Brâncuşi, şi de ceea ce Brâncuşi a dorit să realizeze prin acest Templu, şi că este posibil să fac chiar eu lucrul acesta.  
 
* * *  
 
*PP-EFB = Primul Principiu din care s-au ivit în copilăria umanităţii cei trei eoni distincţi primordiali: Existenţa, Forma şi Beatitudinea.  
 
ANEXA 2  
 
Pentru susţinerea Artei-transformării PP-EFB* şi a crezului meu artistic, redau mai jos şapte fragmente despre formă şi materie, din cartea „Despre cauză, principiu şi unu”- Cinci Dialoguri de Giordano Bruno* (Humanitas, 2002). Idei care m-au ajutat în cercetarea mea în formele sculpturale de peste 25 de ani.  
 
(Am citit pe net că, după asasinarea prin arderea pe rug a lui Giordano Bruno, temperatura pământului (a planetei) a scăzut la maxim timp de 60 de ani. Aceasta coincide cu anii cei mai friguroşi, de eră glaciară de pe planeta Terra).  
 
1)„Acolo unde este forma este într-un anumit fel totul, acolo unde este sufletul, spiritul, viaţa, acolo este totul: formatorul este intelectul prin speciile ideale (n.m: Intelectul angelic şi universal, nu Intelectul Activ, care e nenominalizat); iar formele, dacă nu le poate scoate din materie, nici nu se duce să le cerşească undeva din afara ei; deoarece acest spirit umple totul.”  
 
(Raţionamentul lui Bruno urmăreşte să demonstreze unicitatea materiei, care e unică în coordonatele veşniciei, dar multiplă în coordonatele timpului. În acest fel el identifică o materie unică, fundament al corporalului şi necorporalului şi care, în măsura în care se contopeşte cu viaţa infinită care animă universul, sfârşeşte prin a coincide cu Dumnezeu.)  
 
2) „Timpul domneşte asupra universului desfăşurat, asupra existenţenţelor invididuale, dar nu are nicio putere asupra celor două principii veşnice: materia şi forma, care rămân neschimbate îndărătul perindării indivizilor şi destinelor.”  
 
(Bruno afirmă că există un Intelect activ (n-m: Intelectul angelic şi universal) care dă fiecărui lucru esenţa sa, pe care pitagoreicii şi Timaios îl numesc „dătător de formă”; că există un suflet şi un principiu formal, care plăsmuieşte şi care dă formă fiecărui lucru, şi care îl numeşte „izvor al formelor”; că există o materie din care se alcătuieşte şi capătă formă fiecare lucru şi pe care toţi o numesc „receptacol al formelor”)  
 
3) „Scoaţă pământul fiinţele însufleţite, nască apele suflete întrupate”, spune profetul Moise. „Marele Spirit a separat apele de ape” şi din mijlocul lor a apărut uscatul. Aşadar, iată că toţi susţin că lucrurile se nasc din materie prin modul separării iar nu prin acela al alăturării şi al adăugirii. Deci mai curând trebuie să gândim că ea conţine formele şi le include, decât că este goală şi le exclude. Această materie care desfăşoară ceea ce ea conţine contopit, trebuie numită divină, născătoare şi mumă a lucrurilor naturale, şi chiar natura în întreaga ei substanţă.”  
 
În tratatul despre „Cauză, principiu şi unu”, Bruno îl combate cu argumente pe Aristotel care definea forma ca pe „Primul Principiu acticv care face trecerea de la potenţă la act”, astfel:  
 
4) „Într-adevăr, Aristotel se descurcă cam prost atunci când spune, împreună cu toţi filozofii antici, că principiile trebuie să fie întotdeuna permanente; căci dacă, scormonind în teoriile lui, încercăm să aflăm unde îşi poate avea reşedinţa perpetuă această formă naturală care pluteşte la suprafaţa materiei, nu o găsim nici în Stelele Fixe (n.n: din cel de-al IX-lea Cer, de pe Centura fotonică, din vecinătatea Cerului Empireu, unde locuieşte însuşi Dumnezeu şi Sfânta Familie) – deoarece aceste existenţe particulare pe care le vedem acolo sus nu coboară din înălţimea lor; nu o găsim nici în semnele ideale, separate de materie – deoarece acestea dacă nu sânt monştri sânt mai rău decât monştri, vreau să spun că sânt simple himere şi curate închipuiri. Atunci? Înseamnă că formele se află în sânul materiei. Şi mai departe? Înseamnă că materia este izvor al actualităţii. Vreţi să vă spun mai mult şi să vă arăt absurditatea la care a ajuns Aristotel? El pretinde că materia este în potenţă. Întrebaţi-l atunci când anume va fi materia în act. El, şi împreună cu el o mare mulţime de filozofi, va răspunde: „atunci când va avea formă”. Întrebaţi mai departe: care este acel lucru care are mereu o existenţă nouă? Vor răspunde, în contradicţie cu ei înşişi: obiectul făurit, şi nu materia; deoarece aceasta din urmă rămâne întotdeuna aceiaşi, nu se reânoieşte, nu se schimbă.”  
 
Şi mai departe, în Dialogul al Patrulea, Bruno afirmă:  
 
5) „După cum vaginul nu spune niciodată „ajunge”, la fel, aşadar, evident, cum s-a spus, materia ne este nicidecum sătulă să primească forme...(...) Aşadar, principele paripateticienilor cu prea înaltu-i spirit, pedagogul sublimului geniu ale marelui Macedonean (n.m.: Alexandru Macedon), nu mai puţin decât Platon divinul şi alţii, definesc materia drept haos, sau hyle, sau sylva, alteori drept masă, potenţă şi aptitudine (...) după numeroase şi diferite nume care au încercat să-i definească natura, ea, materia, e definită drept femeie. Şi nu fără mediocră raţiune le-a plăcut senatorilor regatului zeiţei Pallas să pună pe acelaşi taler al balanţei două lucruri: materia şi femeia.”  
 
6) Într-o altă figură de stil numită de unii complexio (repetiţie a unei structuri interogative, care reia aceiaşi formulare în întrebare şi o alta în răspuns), Bruno întreabă: Unde se află în potenţă distrugerea Troiei? Într-o femeie. Cine a fost instrumentul distrugerii forţei samsonice? Vreau să spun a acelui erou, care, cu o falcă de măgar pe care o găsise, a devenit triumfătorul de neînvins al filistinilor? O femeie. – Cine a înfrînt la Capua avântul şi forţa marelui căpitan şi duşman perpetuu al Republicii romane, Hanibal? O femeie! – Spune-mi, o, profet citared, care este oare cauza fragilităţii tale? – Tu, omul cel dintâi plăsmuit, pe când erai un grădinar al Paradisului şi îngrijeai de Arborele Vieţii, cum de ai fost vrăjit într-atât încât te-ai aruncat, tu laolaltă cu toată seminţia omenească, în prăpastia adâncă a pierzaniei?”  
 
7) „Iată cum forma nu păcătuieşte, şi din nicio formă nu se naşte eroarea, decât dacă este unită cu materia. De aceea forma, reprezentată de bărbat, pusă în strânsă legătură cu materia şi intrată în compoziţie sau în copulaţie cu ea, răspunde cu aceste cuvinte, sau, mai bine, cu această sentinţă, naturii naturante: „Mulier, quam de disti mihi, - id est”, materia pe care mi-ai dat-o drept soţie – „ipsa me decepit: hoc est”, ea este cauza tuturor păcatelor mele.”  
 
„Nouă trimisă de zei şi de natură /  
 
Ca grea pedeapsă şi învăţătură”  
 
* * *  
 
Aici un link cu eseul din 2008:http://www.galeriadearta.com/articole/brancusi-in-constiinta-romaneasca-853.htm  
 
Referinţă Bibliografică:
Brâncuşi în conştiinţa românească. La 140 de ani de la naşterea marelui sculptor / Constantin Milea Sandu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1876, Anul VI, 19 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Constantin Milea Sandu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Milea Sandu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!