Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Constantin Milea Sandu         Publicat în: Ediţia nr. 1335 din 27 august 2014        Toate Articolele Autorului

Rene Descartes - Un titan al ştiinţei universale sau un Demiurg coţcar al conştiinţei individuale - eseu (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Foto: “Soarele Atlanţilor din Carpaţi” (şablon din carton pentru sculptura “Geneza II” (lemn de nuc), 2004. autor: Constantin Milea Sandu  
 
Dragi prieteni,  
 
aşa cum am promis în scrisoarea anterioară, în această scrisoare de tranziţie voi scrie despre filozoful francez Rene Descartes (1596-1650), pentru a mă lămuri eu însumi şi a răspunde la întrebarea legitimă şi obligatorie de altfel pentru noi toţi: ce s-a întâmplat cu acestă axiomă dualistă şi controversat - “cuget, deci exist” - pe “scara creaturală”?  
 
Să presupunem că Descartes ar fi descoperit în urmă cu aproape patru sute de ani noua “ştiinţa universală” – gradul zero al conştiinţei universale. Considerând că universul este conştiinţă în expansiune infinită, titanul Descartes merge mai departe în căutarea adevărului absolut şi, plasându-l pe om în centrul universului – eu spun ca a plasat omul mai degrabă în centrul materiei -, postulează primul principiu al filozofiei cartesiene pe care o caută: “gândesc, deci exist”.  
 
Dar, atenţie! Aici este vorba de un principiu mai degrabă tiranic decât titanic în filozofia clasică. Căci spunând “gândesc, deci exist”, Descartes nu postulează o conştiinţă de grup, ci doar extrage inteligenţele separate ale grecilor şi arabilor (din existenţa conştiinţei individuale cugetătoare din alte grupuri de conştiinţă clasică, din Grecia antică platoniciană până la Roma lui Giordano Bruno) şi le “predă” Frăţiilor babiloniene şi Ierarhiilor demonilor sublunari, care ne-au “uscat intelectele” până azi.  
 
Cu totul altfel ar fi evoluat omenirea pe “scara creaturală” dacă Descartes ar fi spus: “exist, deci gândesc”. “A fi” înainte de “a avea” este cu totul altceva. De aceea eu îl consider pe Descartes primul Demiurg coţcar al conştiinţei individuale şi individualiste din epoca modernă.  
 
Pentru tânărul Descartes, conştiinţa individuală îi apare din întuneric, ca o fantomă, în sensul de spirit, născută din propria lui inimă, sau revelată “prin vis”, (după cum afirmă chiar el la 23 de ani), care coboră asupra lui ca un trăznet sub forma “Spiritului Adevărului” şi îl întreabă: “Ce drum al vieţii voi urma?”.  
 
Decartes are, de fapt, trei vise revelatoare – visează prima dată un pepene galben (pe care şi-l închipuie că este un “melon” sau un “soare galben”- Luna), apoi visează o mulţime de scântei de foc, care îl sperie şi, în final, în stare de somn sau de veghe, mai visează o carte Dicţionar pe care nu-l cunoaşte, dar care îi revelează câteva axiome dualiste pe care el le consideră “revelaţii”: “Da-ul şi Nu-ul”, “Adevărul” şi “Falsitatea”, “Entuziasmul” şi “Revelaţia”, etc. Pentru ca, în final, din aceste aşa-zise “revelaţii”, să descopere “Ideile clare şi distincte” care formează cel de al doilea principiu al raţionalismului cartesian, din care se naşte apoi noua “ştiinţă universală”, pe care Descartes o numeşte – “Mathesis universalis”.  
 
Din aceste trei vise şi “revelaţii”, Descartes, care adoptă o atitudine de revoltă totală împotriva destinului, ajunge la concluzia că, suprimând Da şi Nu din orice limbă, limbajul omenesc îşi va pierde sensul, durerea va dispare, şi astfel fiecare om va putea să gândească raţional propria lui existenţă, creând propriul lui sistem şi o nouă “ştiinţă universală”.  
 
Cu alte cuvinte, Descartes intuieşte “gradul zero al conştiinţei individuale”, doar că o postulează greşit, în sens invers: adică, în loc să fi spus “exist, deci gândesc” el spune “gândesc, deci exist”. Lucrul care, după părerea mea, a adus poate cele mai mari prejudici în evoluţia omenirii pe “scara creaturală”.  
 
Căci noi, zgrăbunţe de lumină la apogeul călătoriilor în lumea de dincolo, de la Mahomed la Dante Alighieri, şi de la Dante la Giordano Bruno, în loc să fi parcurs Marea Trecere în urmă cu 400 de ani din universul magiei, erosului şi al Renaşterii spirituale în evoluţia naturală a ştiinţei viului, “graţie” aşa-zisei “ştiinţe universale” a lui Descartes, care s-a pogorât asupra lui ca un fulger sub semnul “Spiritului Adevărului”, am făcut drumul exact invers: adică, în “exegeză inversă” a religiei şi ştiinţei, am parcurs drumul din ştiinţa viului şi din “preştiinţa divină” în universul tehnologic, care în mod sigur ne va elibera către nimic.  
 
Pentru Descartes, conştiinţa ne e durere, dar doare. Şi dacă îl doare, găseşte de cuviinţă să o ascundă sub “mască unui demon travestit în înger”, sau invers.  
 
Pentru Descartes, această conştiinţă individuală nu e moarte, dar e ucigătoare. Şi dacă e ucigătoare, decide singur să schimbe sensul evoluţiei pe “scara creaturală”.  
 
Pentru Descartes, conştiinţa individuală se naşte doar între învingători ca să-i răzbune pe învinşi. Şi astfel, acest curios filozof francez, reuşeşte să-şi redescopere singurătatea şi să decidă singur pentru următorii 400 de ani cine sunt învingătorii şi cine învinşii, în toate războaiele care au urmat în Europei şi în lumea întreagă.  
 
Descartes, însoţit de fantoma propriei lui conştiinţe, născută din propria lui inimă, merge ca un om singur prin întuneric şi, asemenea doctorului vrăjitor şi mafistofelic Faustus, hotărăşte să devină propriul său stăpân. Dar nu orice stăpân, ci un stăpân absolut peste întreaga Lume, care în numele Raţiunii va reuşi să decidă singur între învingători şi învinşi, fără ca aceştia să observe că, încet, acest “adevăr absolut” proclamat de el va lua forma unei absenţei ce îi va ucide în cele din urmă pe toţi. Ceea ce îi asigură până azi lui Descartes o glorie filozofică pe cât de adevărată, tot atâta nemeritată în sfârşitul istoriei celei mai mari înşelătorii umane.  
 
Astfel, singurătatea descoperită de Descartes nu este punctul de plecare, ci de sosire a unui oaspete necunoscut pe planeta noastră. Descartes nu a plecat de la singurătatea Universului, care e conştiinţă în expansiune infinită; a ajuns la ea, la singurătate conştiinţei individuale şi individualiste, aceasta este chiar marea sa descoperie, “noua revelaţie” şi noua sa “Mathesis universalis”.  
 
Descartes uită însă revelaţia esenţială: că mai întâi existăm fizic şi apoi gândim metafizic pe această planetă numită Terra Mirabilis. Şi că, aşa cum un “răsad de fantasmă” are întâietate asupra cuvântului, tot astfel şi miracolul existenţei are întâietate asupra cugetului. Descartes uită că, această revelaţie primordială a existenţei ne-a fost dată nouă în conexiune cu ceva măreţ. Şi că acel ceva nu din noi răsare, ci o moştenim de la acest Planetoid viu, de la Titanul pământ, care abia ne mai rabdă pe toţi, ca pe nişte “morţi în viaţă”.  
 
În centrul lui, în Pământul Interior, e ceva sfânt şi mare, e Marele Eon de bioluminiscenţă solară, din care se ivesc în copilăria umanităţii cei trei eoni distincţi, primordiali: Existenţa, Forma şi Beatitudinea. În Marele Eon e sămânţa de Fiinţă primordiale a creaţiei ce se perpetuează prin codul nostru genetic. Iar în centru Pământului e Mama celor Vii, eonul al treilea, şi o “Bilă de memorei universală” făcută dintr-o “pulbere stelară”, ce nu ar fi putut fi concepută decât de însuşi Dumnezeu, Tatăl universal, Creatorul cerului şi al pământului, care după ce şi-a desăvârşit Templul “cerului-pământesc” şi-a încununat creaţia făcându-l pe om după chipul şi asemănarea sa.  
 
Iată de ce “cogito” lui Descartes nu este decât proclamaţia singurătăţii omeneşti de azi care încearcă să se afirme pe ea însăşi, fără misterul acestui Planetoid viu, fără misterul Trinităţii şi fără Dumnezeu.  
 
Dacă în dacism, în iudaism sau în lumea greco-romană singurătatea se manifesta prin “plângerea naşterii”, prin “plânsul teurgic” sau prin “plângerea morţilor”, asta se datora faptului că Hiperboreea, lumea greco-romană şi Ierusalimul încă mai avea un model al Cosmosului solar la care se putea raporta fiecare pământean sau nepământean, muritor sau nemuritor, zeu sau sclav. Iar acel model era o “scară creaturală” conectată permanent la frecvenţa unei Navete spaţiale prin care se putea realiza o stare modificată a conştiinţei (SMC); şi la frecvenţă Modonnei Inteligenţa care oscila între două staţii: Staţia Pământ numită Terra Mirabilis şi Staţia finală – Sfântul Soare – spre care ştiau că se îndreptă toţi muritorii şi nemuritorii, toţi zei şi semizei, şi toate zeiţele pământului venite din cer, pline de senzualitate, de bogăţie şi mister, inclusiv Fecioara Maria din Loreto, de care Descartes are cunoştinţă şi pe care în 1619 o caută pe jos cu toată devoţiunea, de la Veneţia până la Notre Dame de Lorette.  
 
Atunci când Decartes postulează primul principiu al noii filozofii cartesiene prin axioma “gândesc, deci exist”, şi pune bazele unei noi “ştiinţe universale” pe care el o numea Mathesis universalis, se naşte şi prima întrebarea legitimă şi obligatorie pentru toţi “maeştri gânditori” care au urmat: unde se plasează Descartes cu naveta spaţială platoniciană pe “scara creaturală”?  
 
De la Plotin până la Marsilio Ficino şi Giordano Bruno, treptele procesiunii pe această “scară creaturală” erau bine procesate, cunoscute şi delimitate de toţi maeştri gânditori ai vremii, ba chiar şi înalţii prelaţi le recunoşteau, cu deosebirea că întreaga papalitate îl plasa pe Dumnezeu în centru “scării creaturale”, pe Altar, sub o Cupolă uriaşă numită Bolta cerului.  
 
După “schema alexandrină”, treptele procesiunii pe această “scară creaturală” erau următoarele: Trupul, Sufletul, Natura-mamă, Raţiunea, Intelectul Activ sau Intelectul angelic şi universal, Stâlpul Central sau “Coloana soarelui de vis” şi Dumnezeu.  
 
Ca o curiozitate, în legătură cu Stâlpul Central sau “Coloana soarelui de vis” - care pe “scara creaturală” din “schema alexandrină” ocupă penultimul loc în vecinătatea lui Dumnezeu -, există până azi un mister creştin, practicat în “religia ca sistem” în termeni de “fractali”. Astfel, odată pe an, se pare că doar în Duminica Floriilor, papa de la Roma nu face slujba în Biserică sau Capela, nu într-un altar în aer liber ci împreună cu alţi înalţi prelaţi catolici şi ortodocşi aghezmuiesc şi desăvârşesc ritualuri numai de ei ştiute la baza Obeliscului de la Vatican, iar papa are tronul papal cu spătarul lipit chiar de Obelisc. Or, se ştie că Obeliscul de la Vatican este un obelisc egiptean, adus la Roma de către Caligula pentru a orna spina noului său circ de la Vatican, pe atunci în construcţie. Astăzi se găseşte în vasta piaţă Sfântul Petru şi este singurul obelisc egiptean din Roma care, în mod fericit, nu a fost răsturnat pe timpurile vitrige de războaie barbare şi fratricide.  
 
Azi, deschizând unghiul de incidenţă dintre planul cosmic şi planul uman şi scanând cu un “scaner biofotonic” această “scara creaturală” clasică , veţi observa că Descartes, prin axioma “gândesc deci exist”, se plasează exact la mijlocul scării, pe treapta a patra, în chiar inima Raţiunii. Inima are raţiuni pe care mintea - gândirea noastră – încă nu le cunoaşte, nu-i aşa? Oare, chiar aşa să fi fost: să nu fi putut Descartes coborî cu mintea în inimă sau să se fi înalţat cu naveta spaţială platoniciană până la Dumnezeu?  
 
Desigur, Descartes cunoaşte prea bine toată filozofia din Grecia antică, toate riturile sociative religioase şi toate aceste rugăciuni mistice ale minţii coborâte în inimă şi alte Meditaţii transcendentale, care conţineau fundamentale Fizice ale conştiinţei din vremea aceea, ba chiar face “tabula rasa” din această “scara creaturală” şi îndrăzneşte şi îşi propune un “dans pudic” pe această “scară creaturală” cu fantomele conştiinţei din jurul lui.  
 
Descartes aduce lumii o nouă ştiinţă universală, dar care apare pe firmamentul istorie ca un oaspete necunoscut. Şi de aceea el este nevoit să se comporte în societate ca o “femeie pudică”, la început cu ruşine şi timiditate, apoi intră în Jocul serios al istoriei celei mai mari înşelătorii umane. Şi pentru ca să fie respectat, aplică metoda dansului pudic “cu mască-fără mască”: când se urcă cu inima pe “scara creaturală” la Dumnezeu, îşi pune masca pe figură, ca să nu fie văzut de autorităţile eclesiastice. Iar când coboară cu mintea în inimă, postulează şase Meditaţii ale raţiunii, care conţin fundamentele fizice ale conştiinţei, dar care le postulează pentru o conştiinţa individuală, nu pentru o conştiinţă universală, sau măcar pentru o conştiinţă de grup (I-VI), cum ar fi fost corect să le postuleze. Aici e păcatul trufiei şi greşala gnostică a lui Descartes.  
 
Astfel, principiile lui Descartes anulează întreaga filozofie din Grecia antică. Şi în golul rămas postulează fundamentele unei conştiinţe moarte şi reci, o conştiinţă stearpă, strict individuală şi individualistă. Pentru că este convins că realizarea perfecţiunii în orice deomeniu al cunoaşterii nu poate fi decât opera unui singur om. Mai mult, este convins că numai un singur om poate să comită o “crimă perfectă” în gândirea socială, adică, la nivel social-planetar. Şi prin aceasta, timpul social spărgându-se, Descartes reuşeşte să răstoarnă întreaga “scară creaturală” şi să reconstruiască Sistemul în întregime, prin noua ştiinţa universală - “da Capo al fine”.  
 
De aici rezultă “Discursul despre metodă” ce se bazează pe cele două principii cartesiene: pe “Ideile clare şi distincte” şi pe “Îndoiala metodică” şi nesfârşită. După ce aceste Idei raţionale şi incertitudini metodice şi nesfârşită sunt aplicate la nivel social-planetar, toate principiile fizice şi metafizice, inclusiv principiile creştine, devin Meditaţii ale raţiunii şi Metodă filozofică şi teologică în politica de stat. Adică, se transformă într-un nou “stat leviatan” cu putere de “ştiinţă universală”, iar “omul raţional” a lui Descartes redevine măsura tuturor lucrurilor.  
 
Din această “Îndoială metodică”, filozofică şi raţională se naşte noua “ştiinţă universală” care proclamă acest aşa-zis adevăr absolut: “cuget, deci exist”. Astfel, timpul social “creştin” spărgându-se şi fragmentându-se în mii de mii de bucăţele minuscule, noi toţi, dar absolut toţi, am devenit, fără şă ştim, liberi cugetători, nu-i aşa? Adică, liberi cugetători şi anticreştini, fiecare cu câte o pată neagră pe conştiinţă şi cu câte o gaură a raţiunii în cap, fără o cunoaştere teologică, filozofică şi ştiinţifică cu rigoare. Căci raţiunea fără cunoaştere teologică şi ştiinţifică face atâtea găuri în cap şi în inimă, până când ajungi să-ţi vinzi singur capul cu preţul inimii şi inima cu preţul capului.  
 
Cu alte cuvinte, Descartes prin axioma lui “gândesc, deci exist”, ne învăţă să gândim raţional şi să existăm murind.  
 
“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...” (Mihai Eminescu)  
 
Poate că de aceea am ajuns azi să trăim fără Adevărul Creaţiei, alternativă la toată istoria ideilor şi credinţelor religioase. Adică, încet, dar sigur ne-am rupt de cer şi am ajuns azi să trăim raţional, fără credinţă, fără mamă, fără tată, fără suflet şi fără Dumnezeu.  
 
De fapt, de drept, de iure şi de facto, Descartes, prin axioma lui “cuget, deci exist”, autorizează pe fiecare om în parte să aibă poziţia lui proprie asupra propriei lui raţiuni. Ceea ce înseamnă în ultima instanţă că fiecare om are dreptul să decidă singur propria lui soartă, şi să-şi urmeze fiecare destinul, cultura, religie, istoria şi planeta pe care o doreşte sau nu o mai doreşte.  
 
Cu alte cuvinte, această axiomă vrând să genereze o “ştiinţă universală”, nu a reuşeşit decât să creeze o “fiinţă pentru moarte”, un haos general la nivel social-planetar şi o dezordine socială în lucruri şi fiinţe, în spaţiu şi în timp, fără precedent în istoria universală. Adică, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Şi în final toţi împotriva tuturor.  
 
“Te simţi simplu sau multiplu? Nu ştiu”, zice (fiul ) Sfântul Augustin.  
 
Descartes pretinde că ştie! Fără să simtă, face din Dumnezeu Raţiune şi proclamă noua “ştiinţă universală.  
 
Dacă Descartes ar fi definit cu adevărat o conştiinţă universală, de grup, nu doar o conşţiinţă individuală şi individualistă - sau măcar să fi postulat o “ştiinţa universală”, sub forma unor Idei nu neapărat clare şi distincte, ci mai cu seamă sub forma unor Idei calde, umane şi rodnice -, aceasta nouă ştiinţă a cunoaşterii universale ar fi trebuit să aibă formula exact invers: “Exist, deci gândesc”.  
 
Ei bine, filozoful francez a găsit doar punctul central arhimedic de care atârnă pendulul ce încă mai ţine în aer “scăra creaturală” şi Stâlpul Central sau “Coloanei soarelui de vis” din vecinătatea lui Dumnezeu. Dar nu a descoperit nici pe departe, aşa cu pretinde, prin “revelaţie”, şi unghiul de incidenţă dintre planul cosmic şi planul uman.  
 
De aceea, omenirea a rămas până azi suspendată pe o planetă fictivă, într-un ocean de “eter-aer-foc-apă”, deposedată de Tatăl universal, de Mama celor Vii şi de unicul Dumnezeu, fără de care fii şi ficele acestui pămând nu-şi mai găsesc liniştea şi rostul pe acest Planetoid viu numit Terra Mirabilis.  
 
Ideea de a extrege din Univers existenţa conştiinţei individuale din ascensiunea ei celestă cu n-dimensiuni prin Cerul Cristalin apare pentru prima dată la Sfântul Augustin (354-430). În Solilocvii (Solliloquia), Sf. Augustin (întreabă pe fiul?) şi se întreabă: “Tu care vrei să te cunoşti, ştii că exişti? Ştiu. De unde şti? Nu ştiu. Te simţi simplu sau multiplu? Nu ştiu. Şti că te mişti? Nu ştiu. Şti că gândeşti? Ştiu.”  
 
Cu alte cuvinte, Descartes ar putea fi orcând acuzat că primul principiu al filozofiei pe care îl căută - şi pe care pretinde că l-a găsit în acest aşa-zis adevăr absolut: “gândesc, deci exist” - l-a preluat, de fapt, de la Sf. Augustin.  
 
Se pare că filozoful francez a fost acuzat de acest plagiat chiar în timpul vieţii lui, iar acesta ar fi răspuns detractorilor lui printr-o scrisoare particulară, însă fără să dea o dezminţire formală, ci arătându-le doar deosebirile de concepţie dintre el şi Sf. Augustin.  
 
În scrisoare se afirmă că: “Sf. Augustin se foloseşte (în dialog cu fiul său) de acest principiu - “Ştii că gândeşti? Ştiu!” – pentru a dovedi principiul certitudinii existenţei noastre pe pământ şi apoi pentru a putea vedea că există în noi o imagine a Trinităţii, pe când eu mă servesc de principiul îndoielii (n.n: de “principiul incertitudinii”) pentru a arăta că acest eu care gândeşte este o substanţă imaterială...” Probabil că Descartes când spune “eu - substanţă imaterială” se referă aici la “Spiritul Adevărului”, adică, la conştiinţa lui individuală care reflecta asupra lui “prin vis”, sau ca “umbră unui vis”. Sau “ca umbra unei Idei clare şi distincte”.  
 
Dar aceasta nu ar fi o acuză de plagiat atât de dureroasă pentru filozoful francez, dacă nu ar fi proliferat şi mărşăluit până azi armate întregi de politicieni corupţi, de sociologi darvinişti, de filizofi şarlatani, de aşa-zişi “maeştri gânditori”, de magisteri în arte şi de mai ştiu ce arhonţi şi demoni sublunari, ieşiţi parcă toţi dintr-un Hades subteran ori căzuţi din Cerul Hiperboreei într-un Cosmos demonizat, care, după ce au preluat acest aşa-zis adevăr absolut “cuget, deci exist”, s-au instalat fiecare pe Tronul lui în locul unui Dumnezeu necunoscut. Toţi, dar absolut toţi, sunt travestiţi acum din demoni în îngeri sau din îngeri în demoni, sub masca unor înalţi prelaţi şi filozofi şarlatani.Toţi, dar absolut toţi, sunt plasaţi şi instalaţi bine mersi deasupra pe Placa turnantă a modernităţii, în timp ce sub această Lespede neagră zac şi azi în “temniţa îngerilor” popoarele înghiţite în sfera de putere a Timpurilor Moderne.  
 
Se va găsi, oare, un singur înger alb, mai strălucitor decât lumina ce întrece toate luminile, ca să ridice singur această Lespede neagră ce apasă tot mai greu peste mormântul umanităţii?  
 
(va urma – partea a doua a eseului)  
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Rene Descartes - Un titan al ştiinţei universale sau un Demiurg coţcar al conştiinţei individuale - eseu (1) / Constantin Milea Sandu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1335, Anul IV, 27 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Constantin Milea Sandu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Milea Sandu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!