Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Vechi amintiri despre Ion
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cred că aveam vreo 5 ani când l-am văzut pentru prima oară pe Ion pictând. La acea vârstă, copii alunecă prin toate ambiguitățile lor datorită tumultului fără de astâmpăr al anilor de joacă dar și al altor fapte fără de însemnătate. 
  
Impresia resimțită de mine șață de Ion, și el copil pe atunci, nu mi-a putut stinge-o anii, el rămânânmd în mintea mea pentru ceea ce făcea față de ceilalți, ca o lumină scântâietoare care mă veghează și acum. Pemanent era preocupat de învățătură, de muzică și pictură. Firaf, cu o privire care te săgeta pe loc de-i și acordai ascultare când îți vorbea cu căldura din glas. Vara, în după amiezile tărzii se înfățișa în grupul nostrum de copii – simțind bucuria noastră - și începea cu mare entuziasm să ne spună povești fermecătoare sau să ne mărturisească ce a mai pictat el în fața șevaletului, la care unii dintre noi, întreba ce este acela… 
  
Într-o zi, ne-a luat pe toți în curtea casei lor, ne-a pironit pe câte un scaun sau ceva improvizat și ne-a arătat cum lucrează el în fața șevaletului. Cu toții îi admiram talentul și îl priveam cum se desfășoară în fața lui, precum un fluviu cu previziuni artistice imense. Această bucurie a noastră de-a fi acolo lângă el, s-a repetat toată vara, odată pe săptămână. În alte zile îi ascultam poveștile și poeziile scrise de Eminescu, Vasile Alecsandri și George Coșbuc spuse pe derost. 
  
Uneori mama lui, cum îi spuneam noi copii, tanti Gâță, îi impunea să aibe o atitudine mai aristocratică față de noi ceilalți și să se mândrească fiindcă știe să picteze. Atunci Nicu, cum îl dezmierdam noi pe Ion, lua o atitudine plină de severitate și cu amărăciune în suflet îi răspundea mamei sale; dar dumneata ce ești mamă, cumva vreo baroneasă ? Cobori din familie de plugari ! Vedeam șocul simțit pe fața dânsei la ironia lui Nicu și brusc se făcea nevăzută, el continuând să aibă aceiași atitudine față de noi; de bunătate și prietenie. Simțeam că are un character original plămădit pe un spirit de observație. 
  
Alteori, i se umpleau ochii de lacrimi și cuprins de emoție cu o sensibilitate veșnic ascunsă ni se destăinuia când lua o notă proastă imaginându-și că iarăși se va întâmpla ceva tragic: o bătaie cu cureaua primită de la tatăl său care lucra în armată. Dacă două zile nu ieșea din curte să vină în grupul nostrum, noi considerându-l ca pe un frate mai mare, stăteam tăcuți și cu privirile întrebătoare iar zilele curgeau în jurul nostrum pline de melancolie. Când își făcea apariția, veselia se împrăștia pe chipul nostrum, precum razele de soare primăvara. 
  
Peste un an mai târziu după ce a terminat cele 8 clase, a dat examen la liceu dar și la Școala de Pictură, cum ne spunea bucuros. Reușise la amundouă. În ochii mei, îl vedeam atunci precum un balaur înfometat de cunoaștere. Mai târziu am înțeles această contopire de dorinți ale sale. Permanent spunea că dorința lui este să ajungă pictor. După câteva luni de cursuri la pictură, într-o zi îmi spune de nu vreau să-i pozez, să-mi facă portretul. Eu, foarte intimidată de cele auzite, încercam să-I evit privirile fără aid a un răspuns, neștiind ce înseamnă acest lucru. După ce a vorbit cu mama, a doua zi mă așeză pe un scaun în fața șevaletului său. Privirile lui mă rușinau, însă căutam un punct anume unde să privesc, numai să I le evit pe ale sale. Uneori mă plictiseam așa de tare încât mă mișcam ori căscam. Aveam 6 spre 7 ani și tânjeam după copii care se jucau în stradă. Apoi mă uitam pe furiș spre el să observ de mi-a văzut oboseala de pe chip ori plictiseala. Vedeam doar cum își mișca mâna cu rapiditate, păstrând o tăcere de nerecunoscut. După o oră sau poate două, când își termina desenele sale de la șevalet, cu ochii săi mari mă privea cu bucurie iar pe chip i se arăta o expresie de exaltare. Atunci constatam că acele schițe i-au reușit. Mă lua de mână și mă ducea acasă la mama, rugând-o să-mi mai dea voie să-i pozez. 
  
Așa m-am deprins cu personalitatea lui ce l-a făcut să strălucească în ochii mei. Așa m-am deprins și cu autoritatea lui, fiind pentru mine un minuțios genial. Nu căutam niciodată să-i întorc vorbele prin cuvinte nemăsurate. Simțindu-i firea singuratecă, nu voiam să-I irit auzul. Totdeauna îmi adresa cuvinte de încurajare, dăruindu-mi speranțe în ceea ce încercam să fac.Cuvântul și hotîrârea lui nu se asemăna cu a nici unui prieten din copilărie. Îmi impresiona ochii de copil nu numai cu talentul și bunătatea, nici cu cu chipul său ales, ci, mai ales că ne vorbea nouă celor mai mici ca el, desire sfinți și Dumnezeu și cât de frumoși sunt redați prin picură. Anii au trecut, punându-mă să-i pozez ori să lucrez alături de el, pentru a vedea de am simțul creației. Până să termin școala generală, ream singura elevă la care desenam pe coli immense de carton duplex, hărți geografice, animale domestice și sălbatice, flori și copaci pentru laboratoarele școlii fiindcă uneori, acestea nu existau. Nicu, niciodată nu m-a ajutat prin a mi le face el. Îmi explica, apoi le supunea controlului ochiului său. 
  
Odată când m-am dus să-I arat niște desene, era așezat la masa de lucru din camera lui pe care o numea și atelier. Pe masă era un borcan plin cu pensule de diferite dimensiuni, caiete, hârtie și multe culori de apă care-mi spunea adesea că sunt acuarele chinezești. Pe pereții încăperii se aflau multe tablouri unul lângă altul și o imensă bibliotecă cu rafturi mai mari ori mai mici pe care reau așezate cărți de diferite dimensiuni și diferite grosimi. Această bibliotecă era făcută de el și un alt prieten meseriaș, din scândură groasă și vopsită în alb. Nicu, privea departe apoi așeza pe hârtia din fața sa diferite schițe. La început am crezut că nu sunt observată, însă ușor mi-am dat seama aducându-mi aminte că nu trebuie să-l deranjez când lucrează. Mi-a spus să rămân, iar eu i-am răspuns că aștept să-și termine desenul. În mintea mea îl comparam cu un profesor fiindcă și-a dobândit singur și cu multă pasiune acest respect. După ce-mi cercetă desenul, îmi explică câteva mărunțișuri și-mi spune că peste o săptămână va avea loc într-o locație din centrul orașului, o expoziție de pictură la care va participa și el cu 7 lucrări, printre care și portretul meu făcut în acuarelă. Dacă doresc să merg la vernisaj, să-I spun că-I va face plăcere să-l însoțesc. Eu, o copilă fără pretenții, i-am înțeles sinceritatea, dar nu puteam să-I dezvălui o taină; că-mi este rușine să-l însoțesc. Tăcerea mea, l-a făcut puțin agresiv radicand tonul la mine. A fost ca un coșmar de neînchipuit pentru el văzând că nu doresc să văd expoziția la care participă cu lucrări și nici oamenii aleși din oraș. Când a trebuit să plec, mi-a repetat din nou desire simplitatea acestor lucruri. Atunci, am îndrăznit să-I spun: nu te supăra, între noi este o mare diferență, tu, ești de-acum artist ! 
  
M-a privit uimit și cu darul lui oratoric a încheiat spunându-mi; sunt dezamăgit, mă simt tachinat și biciuit de cuvintele tale ! Auzind cele adresate, mi-am cerut iertare promițându-I că-l voi însoți. În după amiaza acelei zile de vernisaj care era la începutul lunii martie, fiind prezentă acolo, mi-am dat seama cât de mult este apreciat de prieteni, de colegii de școală și alte cunoștințe, cu toții stându-I prin praejmă. Bucuria și surpriza de care am avut parte, a fost aceea de a primi în dar o cutie cu bomboane și multe mărțișoare. Am plecat de la acest vernisaj bucuroasă și cu fața luminată. Nu-mi părea rău că l-am însoțit. De multe ori am văzut în atelierul lui – acasă la ei, oameni mai în vîrstă, colegi de școală, prieteni necunoscuți mie, când uneori asistam la discuțiile lor și auzeam vorbindu-se despre artă, literatură ori proiecte de vacanță. 
  
Când am trecut în clasa a VIII-a, Nicu, a dat pentru a doua oară examen la facultatea de arte și a reușit de această dată cu medie mare. Când a urmat ca eu să dau examen la liceu, odată Nicu m-a întrebat; 
  
- Ești pregătită pentru examenele ce vor urma ? 
  
- Cu siguranță sunt pregătită…i-am răspuns. 
  
- Minuni cred că există permanent; dar trebuie să și înveți. Minune, este atunci când ești sincer cu cineva, fiindcă fiecare dintre noi are nevoie de sinceritate. Și nu este puțin lucru când cineva este sincer față de tine oferindu-ți prin gândurile sale, pace în suflet. 
  
Reflectam la cuvintele pe care mi le spunea și la starea lui de spirit gândind la remarca făcută că totdeauna a avut dreptate fiind cu mult mai bun decât alții ca el. La insistențele lui am mers să dau examenși la Școala de Arte – Pictură. După reușita și aici, mult s-a bucurat. Cred că a fot printre cei puțini. Atât l-a lăudat pe Domnul și minunile sale ! 
  
După ce a terminat facultatea, a devenit artist și professor de desen, mai întâi la o școală din Ostrov și Racovița, apoi la Casa Pionierilor, Liceul Industrial de Petrol Ianca și Liceul de Artă din Brăila. Dar Nicu, a rămas pentru mine același prieten din copilărie. Cu inteligența sa excepțională, de câte ori ne întâlneam, rar se plângea de cei ce nu voiau să-i recunoască talentul și valoarea, deși eu știam din anii trecuți cât de mult suferea din această pricină. Dar era răbdător. Uneori, rămânea în atelierul lui din centrul orașului și lucra zile în șir. Atunci îl vedeam mai rar; când ne întâlneam, venea în vizită la noi acasă și atunci mi se destăinuia: 
  
,, Încă din copilărie fiecare om dorește să fie iubit. Fiecare o mar trebui să știe ce trebuie să facă celălalt ca el să se simtă iubit. Simțim permanent acest lucru și ne întristăm când ea lipsește din partea celor ce primesc de la noi iubire și respect. Dacă există un Dumnezeu în această lume, el a venit să ne binevestească și să ne dăruiască dragostea Sa, tuturor. Fiecare om, cred eu, ar trebui să facă un effort să fie bun și să-și iubească aproapele. Și de stau să mă gândesc, de când mă știu, nu a existat nimeni în viața mea care să mă fi iubit, ca eu , să-i răspund cu aceiași măsură. Nu am dorit daruri de la cineva, să-mi arate că mă iubește ! Darurile primate uneori, poate avea o altă față – interesul. De mic mi-am dorit să pictez mult: să ajung un mare pictor, să fac atât de multe tablouri spre a le vinde. Banii luați din ele, să ajut copii săraci, copii flămânzi și desculți, pe cei care nu au bani pentru școală, pe cei bolnavi și loviți de soartă. 
  
Cu ochii mirați, fără a scoate un cuvânt, ascultam ce-mi spune. Gândul mă ducea în urmă cu ani și ani când el uneori era terorizat din cauza bătăilor primate de la tatăl său…apoi mai târziu când terminase facultatea, i se interzicea a fi prieten sau a se căsători cu fata pe care o iubește. Tăceam și ascultam și Nicu, continua cu tristețe… 
  
,, Uneori nu pot să-i mai îndur pe cei ce mă atacă cu vorbe în fiecare zi, fiindcă eu am pătruns mai adânc decât ei în tainele picturii prin natura înconjurătoare, prin flori, copaci și case, prin sufletele oamenilor. Nu le voi reproșa niciodată ceea ce-mi spun, făcându-mă atât de des să sufăr din acest motiv. Uneori simt cum totul se frământă și fierbe în mine, când unii dintre ei, netalentați, mă cred un individ neputincios, un stricat ! Va veni o zi când unii dintre acești ptieteni artiști plasici vor rămâne mai puțin cunoscuți sau poate, de ei nu se va mai auzi. Deși unii gândesc că nimeni nu-i poate egala sau depăși, ori că le este permis ca profesioniști cum se consideră, să aștepte ora inspirației, iar eu care fac lucruri de profesionist, trebuie să fiu disponibil la orice oră. ,, 
  
Cu o forță revelatoare prin tot ceea ce-mi dezvăluia cu sinceritate de fiecare dată, așa am aflat multe lucruri de la el despre unii artiști plastici brăileni, despre rușinoasele concepții ale unora – deși inferiori din punct de vedere artistic – care-l atacau prin cuvinte ori se purtau brutal și hidos. Fire deschisă și talentată, un observator excelent, meditativ și perspicace, ingenios și stabil în sentimente față de cei ce i-a cunoscut fără a le purta ranchiună sau ai ignora, Ion, este nevoit să ducă o luptă necontenită ani la rând pentru a intra în Uniunea Artiștilor Plasici. Printre toate deziluziile primate din partea familiei sau a societății uneori, el suferă marea deziluzie primită din partea unor prieteni artiști, care i-au trecut sub tăcere și ignorare, talentul lui și adevărata valoare. Permanent supus unor influențe dispersate, Ion, a știut să-și păstreze permanent fondul său original de omenie și creație artistică. Suferind și uneori plângând ca un copil, această remarcă îl determină să-și schimbe și să-și perfecționeze stilul aducându-l la o sinteză, devenind unic și inconfundabil în creația sa variată și plină de coloratură. 
  
În anul 1983, luna februarie, eu am avut la Biblioteca Județeană Panait Istrati o personală compusă din aproape 60 de lucrări de grafică în tuș, acuarele și ulei pepânză și carton. La vernisajul acesteia, alături de fostul meu prof. Vespasian Lungu, a fost și Ion, care a vorbit atât de frumos, încurajându-mă. 
  
La câteva zile în aceiași lună pe data de 13, am fost și eu la vernisajul expoziției sale de pictură unde l-a avut alături pe Gelu Naum, fiind deschisă la Galeriile de Artă din Brăila. Apoi în anul 1984, am fost la o altă personală a sa de la Făurei. În ambele expoziții am putut vedea un imens fluviu de creații plastice care m-au încântat. Indiferența încordată a unora nu l-a umilit pe Ion. Dimpotrivă; toate i-au servit la construirea operei sale, a stilului său cât și a numelui. 
  
În vacanțele cele mari din anul 1982 și 1983, pe când Ion era professor la Liceul din Ianca, a organizat o tabără de creație cu elevii talentați din liceu tocmai în Munții Apuseni. Cum îi plăcea lui să colinde locuri necunoscute și nevăzute, la întoarcere a venit și mi-a povestit desire pitorescul acestor locuri, mai ales despre stațiunile Stâna din Vale și Padiș. Aici, toți elevii au desenat și pictat iarăși el la rândul său, nu numai că a supravegheat și a dat sugestii, însă, a făcut și el câteva pânze și două caiete pline cu desene, schițe și crochiuri. Copacii, stâncile, florile de munte, peisaje cu stâne de oi și vite alcătuiau o schiță de expoziție original de emoționantă. Lui Ion, totdeauna i-a plăcut să acumuleze fapte și întâmplări neobișnuite. După ce cutreierase doi ani la rând Munții Apuseni, uneori spunea că dorește să revadă Bucovina cu toate mănăstirile, Maramureșul și Banatul, apoi să facă o excursie de la Porțile de Fier pe tot cursul Dunării până în Delta Dunării. 
  
Când se întorcea din unele tabere de creație din afara țării, lucrul acesta petrecându-se înainte de 1989 fiindcă nu era acceptat la toate, venea și-mi povestea despre locurile văzute, muzeele vizitate ori civilizația întâlnită aici. Când putea face mici economii, cumpăra celor apropiați lui, mici amintiri. 
  
Printre aceștia mă număram și eu. Odată văzându-l mai bine dispus, am îndrăznit să-l întreb: 
  
- Oare de ce mergi în tabără de creație numai în Bulgaria, unii sunt invitați și în alte țări ! 
  
- Mi se spune că am dosarul cu semnul întrebării . 
  
- Tot nu înțeleg ce dorești tu să-mi spui. Te cunosc pe tine și familia ta de când eram copil mic, și nu-mi pot da seama de ce ți se spune acest lucru. 
  
- Nuu ! exclamă el surprins. Poate că se dă informații despre mine unde se dau informațiile de bine, punândumi-se piedici. Bănuiesc cine le dă. Cunoști bine această persoană, însă nu-ți voi spune acum să te dezamăgesc, îți voi spune cândva. 
  
Din curiozitatea mea personală, am tot așteptat și mult sperat, să-mi spună despre lucrul promis. Nu a făcut-o niciodată; am aflat de la alții după ce el a plecat dintre noi. 
  
În vara anului 1991 a avut o expoziție personală în Franța la Nantes, orășel pe malul Loarei în Câmpia Bretagniei. Atunci a vizitat mai multe orașe din Franța ajungând și în Spania la Madrid, unde a vizitat multe muzee. Impresionat de tot ce a văzut, de prieteniile legate aici și de amabilitatea oamenilor pe care i-a întâlnit, tot atunci mi-a spus că va face tot posibilul și va mai deschide o nouă expoziție în anul care va veni. 
  
În vara lui 1992, Ion pleacă în Franța cu o nouă expoziție tot în orașul Nantes dar și la Vallet, o mică localitate în apropierea acestuia. Cu lucrările pe care le-a pictat aici pe timpul șederii lui în aceste locuri, mai deschide o expoziție la Chapelle sur Erdre și în mica localitate Bouai. După ce s-a întors din Franța, la câteva zile primesc un telefon de la el, și-mi spune de vreau să vin la ateleirul lui din centrul orașului, să-mi povestească despre expozițiile din Franța fiindcă s-a reîntors de o săptămână, însă s-a odihnit foarte mult fiindcă s-a simțit tare oboist. I-am sugerat să amânăm această întâlnire pentru a-și reveni…Atunci a insistat foarte mult că va fi prezentă sora lui de la Galați fiind în vizită și un văr de-al său pe care eu îl cunoșteam, însă nu-l mai văzusem de mult timp. Așa, am avut prilejul să aflu atât de multe lucruri interesante, despre expozițiile sale din care vânduse aproape tot. După jumătate de oră de la sosirea noastră în atelierul său, își făcu prezența și prof. Vespasian Lungu. Atunci Nicu, a întrerupt orice comentarii despre ceea ce ne povestea, trecând la alt subiect. Pe moment am rămas puțin blocată, însă mi-am zis că s-a schimbat total de când deschide expoziții în străinătate, ascultându-l cu interes în continuare. 
  
Pe data de 13 februarie 1993, la Galeriile de Artă din Brăila, Ion a avut o mare expoziție personală. Cu un numeros public iubitor al artei lui, prieteni, profesori și elevii săi, aici m-am bucurat să-I reîntâlnesc pe părinții lui Ion, mutați de multă vreme la Lacul-Sărat,pe fratele și sora lui, dar și pe soția sa cu copilul lor, o fetiță pe numele de Iulia, având doar un an și jumătate. Vernisajul expoziției a fost făcut de către critical de artă Ana Maria Harțuche care a spus atunci printre multe altele: 
  
,, Artistul plastic Ion Gâță, președinte al Uniunii Artiștilor Plasici – Filiala Brăila, face o pictură fără asprimi și fără excese, fără false dramatizări; este picture unui emotive în căutare de valori sigure, în care să se investească pe sine – cum a încercat de multă vreme; fără ostentație în liniște și demnitate.,, 
  
Auzind cele menționate de doamna Harțuche, lacrimile îmi umpluse toată culoarea ochilor. Știam din sursă foarte sigură de la o persoană care l-a ajutat a ajunge la un mare spital din București pentu o investigație temeinică, că Ion suferă de o boală necruțătoare. Nu spusesem nimănui despre acest lucru fiindcă promisesem, și nici nu puteam crede ! Cei din preajma mea, prieteni foarte cunoscuți, mă tot întrebau ce am. Le-am răspuns că nu-mi este prea bine… 
  
Pereții Galeriilor De Artă, erau toți tapetați cu lucrările lui Ion executate în ultimii ani. Lucrarea ,,Muntele,, fusese realizat printre ultimile sale lucrări. De dimensiuni îndrăznețe în centrul acestui tablou, ochiul meu a perceput o pasăre care prin zborul ei atât de îndrăzneț dorește să biruie întunecimea muntelui la lăsarea nopții. Pe chipul, sau poate pe ochiul ei sugestiv redat prin culorile cerului, parcă citeam suferința ei neluată în seamă de alte păsări, truda ei plină de abnegație – sau mai curând sfârșitul vieții ei în apropierea unei furtuni purificatoare. Pasărea din tablou percepută de mine, nici nu mai știu de era pasăre în ziua vernisajului…gândeam că este o parte din spiritul lui pus pe pânză, înainte și tot mai sus, ori poate liniștea sufletului său știind ce are, el stingându-se încet, încet fără a cere, fără a spune. Până la sfîrșitul lui 1993, i-am făcut cîteva vizite la atelier cu pretextul de a-I arăta din noile mele lucrări. 
  
Deseori imi spunea; nu-mi pot da seama de ce ești atât de lașă cu tine ! 
  
Îl întrebam de ce-mi spune acest lucru. Cum de ce, răspundea el uneori parcă cu vocea stinsă: 
  
- Ți-am sugerat de atâtea ori să-ți faci dosar să intri și tu în U. A. P. cât mai am posibilitatea de-a te 
  
ajuta. Mai târziu, vei vedea ce greutăți o să întâmpini. Doar știi atât de bine prin câte am trecut eu. Câți au fost împotiva mea. Este vorba, să pună pe altcineva în locul meu ! 
  
Știam că nu-mi mărturisește adevărul; nici nu bănuia că eu știu demult despre boala lui. 
  
La sfîrșitul anului, înaimte de Sfintele Sărbători al Nașterii Domnului, i-am făcut o nouă vizită la atelier. Mi-a spus, în momentul în care am intrat pe ușă: De venei acum jumătate de oră, o găseai aici pe Liliana cu fetița mea și pe soră-mea. I-am mărturisit că-mi pare rău că nu am avut inspirația de a veni mai devreme. Deși îi știam atelierul curat și ordonat, acum ochii mei nu puteau percepe ceea ce văde. O dezordine totală; pe lângă toți pereții atelierului lui erau așezate tablouri, după tablouri. Unele mai vechi, știute de mine, altele mai noi; multe chiar nevăzute vreodată. Parcă era o revoluție între ele ! 
  
L-am întrebat puțin mirată; 
  
- Vrei să deschizi o nouă expoziție la anul ?! 
  
- Da de unde, răspunde el: vreau să le fac un mic inventar fiindcă nu știu ce am și ce nu mai am. 
  
Totul îmi infirma confesiunea unui prieten comun, rugându-mă să țin sub tăcere, despre starea lui de sănătate. Am vrut să întreb multe, însă l-am lăsat pe el să vorbească…știam acest lucru că se bucură enorm când asculți și nu-l întrerupi atunci când povestește ceva. Îi citeam pe chip bucuria tristă…dar el, se bucura să-mi povestească. 
  
La începutul anului 1994, trecut de jumătatea lunii februarie, l-am întâlnit pe Nicu întâmplător, în centrul orașului, în stația de autobuz din fața atelierului său. Rezemat de zidul acelei clădiri, cu capul descoperit și scurta sa din piele de care nu se despărțea parcă, privea undeva departe, ca și cum era rupt de orice realitate; de oameni, de anotimp, de tot ce se petrecea în jurul său. La prima vedere, m-am blocat, apoi m-am apropiat de el speriată. Doream ca acel zid să se prăbușească piatră cu piatră, sau ceva strniu să coboare de sus pentru a schimba totul. Firea lui veselă cu care eram învățată, bucuria cu care te privea atunci când te întâlnea, acum mi se păreau exilate. Cu o teamă necuprinsă în suflet pășind parcă în gropi încet, încet, m-ama apropiat de el. L-am apucat de braț și totuși continua să aibe aceiași expresie pe chip. În acel moment mi-am dat seama că drumul cel drept și adevărat este mai curând necruțător. Mă feream să-l privesc în ochi pentru a nu le citi amărăciunea. Știam că lacrimile mele vor curge șiroi din milă și durere pentru un suflet care mi-a fost mereu aproape. 
  
Văzându-mă cu întârziere în fața lui, chipul parcă i s-a luminat puțin și chiar a dorit să stăm de vorbă. Nici nu bănuia câte știu despre boala lui ! M-a întrebat; de ce ești tristă ? Pari ca și cum ți s-au înecat toate vapoarele de pe Dunăre ! Ce să-i spun, pentru a fi crezută ?! Imediat am inventat ceva. 
  
- Ce să am, acum jumătate de oră într-un magazine aglomerat, cineva, mi-a furat portofelul din geantă și nu am mai avut cu ce plăti tot ce aveam în coșul de cumpărături. 
  
Nu-mi pot da seama cât de mult am fost crezută; după câteva zeci de secunde cu un zâmbet atât de șters mi-a răspuns; 
  
- Cu bani, poți face orice. Numai pacea în suflet nu poți cumpăra ! Lasă-i încolo de bani ! 
  
După jumătate de oră, timp în care toate cuvintele lui iscusite mai ca oricând și care curgeau precum o apă limpede compătimind cu multă milă anii copilăriei, faptele urâte ale unora ori reacția altora față de el, m-a pus pe gânduri, încât doream să lupt cu ele ca el să iasă biruitor în fața vieții unde și-a dăruit osteneli mari. Gândeam că viața lui atât de scurtă a-nflorit ca o minune și tot la fel s-a ofilit, neapucând să se bucure de toate roadele. 
  
- Ți-am vorbit atât de mult, începu Nicu să-mi spună; despre toate problemele mele încât n-ai mai avut timp să-mi spui ceva despre însemnătatea lor. Dar să știi că am simțit o bucurie în suflet că te-ai arătat aici. Simt o ușurare dar și o mângâiere la toate durerile mele sufletești. Să știi că viața noastră se scurge pe pământ uneori cu fericire, dar de cele mai multe ori fără nimic statornic. Unii, beau din cupa vieții numai clipe luminoase, alții numai clipe întunecate fiind tot timpul în deznădejde și cu sufletul întristat. 
  
La despărțire, i-am spus că aceste clipe au o mare însemnătate pentru mine, iarăși spusele lui, le iau drept povață sau sfat, cum am primit totdeauna. Mi-a întins mâna, care mi se părea că văd prin ea. M-a strâns cu o putere abia perceptibilă spunându-mi; ,, nu-ți spun la revedere și nici adio, dragă Constanța, îți spun că te aștept să vii să stăm de vorbă.,, 
  
- Voi veni ! i-am răspuns plecân fără a întoarce capul înapoi. 
  
Zile la rând după ce mă trezeam dimineața, cădeam pe gânduri simțind acea întâlnire ca o slăbiciune iar cuvintele lui îmi stăteau permanent în urechi. Uneori gândeam c-o să moară; alte ori mă pălea atât de mult întristările, încât nu-mi găseam liniștea și plângeam simțind că mă întăresc și-mi ușurez sufletul. 
  
La atelierul lui nu am mai ajuns așa cum îi promisesem, ultima oară când ne-am văzut. Nu am putut să-mi înving sentimentele de tristețe, de milă și regret aflând cu mult timp în urmă desire boala necruțătoare care pusese stăpânire pe el. Cu puțin timp înainte de moarte, m-am hotărât să merg la spital pentru al vedea. Pe hol, m-am întâlnit cu mama lui care, văzându-mă, a început să plângă transmițându-mi și mie același sentiment de jale. Nu am mai ajuns în salonul unde era, zăcând pe acel pat de spital. Făceam un pas înainte și doi înapoi; simțeam că nu am puterea de-a învinge frica, tristețea și mila. Mi-am spus; mai bine să rămână în sufletul meu, așa cum l-am întâlnit ultima oară în centrul orașului. Așa m-am întors, cum ajunsesem în acel spital. Pe 25 iulie 1994, boala grea încheie prea devreme și atât de ușor firul vieții lui Ion, prietenul cu care am copilărit, cu care am împărțit bune și rele, și, de la care multe am avut de învățat. 
  
Astăzi, Ion, se odihnește în Cimitirul ,, Sfânta Maria ,, din Brăila iar mormântul său este permanent plin de flori și lumânări aduse de soția lui Liliana și fica lui Iulia, care într-un fel îl moștenește prin meșteșugul artei. După atât timp, ar fi trebuit să vorbesc desire Ion la timpul trecut; dar nu pot. Ion, este permanent în sufletul meu precum o lumină când eu, încep să fac lucru la șevalet. De-ar fi trăit, mult s-ar fi bucurat de izbânzile mele așa cum o făcea de fiecare dată în stilul lui authentic. În viață nu este loc de uitare pentru cei dragi. Dincolo de uitare, cuvintele și gândurile sunt cele mai capabile să servească misiunea fiecăruia dintre noi prin această viață; cum spunea și marele Hipocrate: ,, Viața este scurtă, iar arta lungă. ,, 
  
Aceste gânduri modeste sunt o mică parte a recunoștinței mele aduse frumuseții copilăriei și adolescenței petrecute alături de Ion. Dacă viața lui a fost un amestec de bucurii cu neîmpliniri, vise și renunțări, muncă și neodihnă, tregicul sfârșit pe care l-a avut, nu poate umbri niciodată amintirile mele dragi și strălucitoare desire spiritual lui, desire prietenia care ne-a legat. 
  
Referinţă Bibliografică:
Vechi amintiri despre Ion / Constanţa Abălaşei Donosă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1590, Anul V, 09 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Constanţa Abălaşei Donosă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constanţa Abălaşei Donosă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!