Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Valori > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1973 din 26 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Cezarina ADAMESCU - O VOCE CONŞTIENTĂ STRIGÂND ÎN PUSTIU

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Virginia Vini Popescu  
„Între porţi de univers”  
Editura ANAMAROL, 2016  
Bucureşti  
(în curs de apariţie)  
 
Invitaţia autoarei Virginia Vini Popescu de a pătrunde împreună cu ea „în universul gândirii şi al trăirilor cu încărcătură emoţională”, pe care o lansează în cuvântul său, aşezat în fruntea cărţii de faţă, este mai mult decât un imbold, este o tentaţie irezistibilă. Nobila profesiune de om de ştiinţă i-a conferit autoarei o viziune largă asupra Cosmosului, cu întreg cortegiul planetelor cunoscute şi necunoscute, care i-a inspirat din totdeauna pe poeţii care stau de veghe la Porţile Universului. Lumea fascinantă a macrocosmosului, dar şi cea a microcosmosului nu se putea să nu-i capteze atenţia poetei, invitând-o la meditaţie, la contemplarea creaţiei universale. Realitatea transpusă artistic, cu mijloace de expresie adecvate artei şi literaturii e de natură să uimească prin multitudinea nuanţelor pe care le oferă. La aceasta se adaugă din belşug şi sensibilitatea creatorilor, diferenţiindu-i ca stil şi mesaj transmis oamenilor pentru a-i face părtaşi la aceste frumuseţi create de Dumnezeu sau făurite de mâna omului.  
 
Volumul de faţă, expresia cea mai înaltă a trăirilor poetei, aduce în prim plan misterul Creaţiei universale transpus în cuvinte, atât cât permite înţelegerea umană a fenomenelor. În aceeaşi măsură, poeta are un adevărat cult pentru istorie, neam şi limbă, pe care le cinsteşte-n cuvânt, le omagiază în cântec şi vers, atât cât îi stă în putere unui român autentic.  
 
Structura volumului este destul de interesantă, pe cicluri de poezii al căror cuprins este tematic asemănător. Primul ciclu de poeme este intitulat „Joc în Univers” – şi, aşa cum se menţionează în titlu, cuprinde texte axate pe elemente cosmice, fenomene astronomice, descoperiri ştiinţifice, elemente care ţin de misterul Universului în desfăşurarea lui naturală şi supranaturală. Iar prima poezie dă şi titlul volumului.  
 
Categorii fizice precum Materia, Spaţiul şi Timpul, sunt prezente permanent în lirica Virginiei Vini Popescu, confruntându-se necontenit, în mişcarea lor ancestrală. Şi alte categorii cosmice se întâlnesc în lirica acestei poete: neantul, forţa de gravitaţie, norii, planetele şi sistemele, infinitul, ş.a. Dar şi elemente naturale, „apă, foc, lumină, viaţă” (Un punct ciudat), formele de relief, munţii şi marea, câmpia şi cerul.  
 
Dar mai presus de toate, autoarea pune preţ pe „particula OM” (Cu puteri nemăsurate). Din toate confruntările acestor elemente cosmice şi naturale, spune poeta, „Biruitoare e credinţa, / Biruitor e Dumnezeu” (Joc în Univers). Autoarea aminteşte şi de anumite teorii care se vehiculează în lumea fizicii: teoria Big-Bang-ului, Particula lui Dumnezeu, particula Higgs, care menţine Universul în echilibru. Coborând printre oameni, pe urmele picăturilor de ploaie, poeta aminteşte de dezlănţuirea stihiilor naturii ale căror urmări nefaste îi fac pe oameni să sufere: „Se scurge lacrima din cer, / Peste pământul ţării mele / Şi casele spre vale pier, / Cu jalea vieţilor în ele. // În apa tulbure şi tristă / Dispar cu sutele, bătrânii / Sub ochii celor ce asistă / Neputincioşi la moartea Lunii. // În hău, un munte se afundă, / Se întrevede infinitul / Şi malurile se scufundă, / De parcă a venit sfârşitul. // Se-aşteaptă curcubeul păcii / În lupta zeilor cu noi / Şi se doreşte pactul sorţii, / Şi învierea de apoi.” (Se scurge lacrima din cer).  
 
Interesant de remarcat, viziunea poetei care afirmă că pământul „vrea alt Univers”, din altă galaxie. Bătrân şi obosit, dar mai ales, „sub povara ce ne-o poartă”, pământul se îndreaptă „spre altă poartă”: „E prea bătrân şi obosit, / Însă priveşte demn în faţă, / Îşi mişcă miezul cel topit / Spre alte lumi, spre altă viaţă. // Ştiind ce e firesc în lume, / Ne părăseşte detaşat, / Căci a făcut doar lucruri bune, / Iar noi, parşivi, l-am înşelat. // Când se cutremură voit, / Vesteşte clar a lui plecare, / Dând semn că nu s-ar fi dorit, / Bătrân şi singur pe cărare” (Alt Univers). Perspectiva aceasta nu e de natură să ne bucure. Până şi răbdătorul pământ s-a săturat de nimicnicia umană care merge îndărăt, spre pieire, fără să ţină cont de menirea lui iniţială.  
 
Folosind ca procedeu stilistic personificarea, autoarea închipuie o poveste romantică despre Selene ce suspină după iubitul care o urmăreşte vrăjit: „Luna trăirilor pustii, / A cerului pictat cu aur, / Mireasa nopţilor târzii, / Lampă aleasă din tezaur. // Cu-o rază albă îi şopteşte, / Din clopotul nemărginit, / Iubitului ce-o urmăreşte / În nopţile cu cer vrăjit. // Prin gestul tandru de lumină, / Pământului îi dovedeşte / Că are zile când suspină, / Căci după viaţă iar tânjeşte. // Atunci, chiar faţa îşi ascunde / Să nu i-o scalde mândrul Soare, / Genele ei au urme ude, / De dorul vieţii Selenare.” (De dorul vieţii selenare).  
 
Virginia Vini Popescu i-a dedicat savantului o odă, intitulată: „Savantule, măria ta!” în care îi proslăveşte meritele de a descifra tainele lumii. Şi autoarea se întreabă, cu reverenţă, plecându-şi genunchii în faţa ştiinţei savantului, ce fel de om este el, un om ca toţi oamenii, un om de excepţie sau pur şi simplu, un nebun? O altă selecţie din acest volum se intitulează: „Puterea unei clipe”. Şi aici, din elemente cosmice, autoarea alcătuieşte o lume proprie, în care „Soarele e la beţie”; lumina stă în cer tăcută, îşi schimbă sensurile şi activitatea, până se produce un fel de „haos programat” care strică „Universului structura”. (Într-un haos programat).  
 
Ceea ce doreşte autoarea să comunice prin aceste poezii e că omenirea se află într-o răscruce primejdioasă, lumea a luat-o la vale, „Nava războiului se îmbarcă”; toate naţiunile se înarmează şi nu mai e loc de pace la masa tratativelor. În atare situaţie, îngrijorarea creşte pentru soarta planetei, fiindcă „O clipă poate-nghiţi era”. Nu mai e vremea simbolurilor abstracte, e timpul ca poeţii să strige, conducătorii naţiunilor să ia măsuri urgente, pentru că planeta este în primejdie de moarte. Viziunile ei sunt cu adevărat apocaliptice: „În miezul nopţii, aparate / Contorizează un nucleu, / În mijloc de pământ se zbate, / Plasma în care-i Dumnezeu. // Un alt infarct suportă Terra / Şi timpul dă să răscolească, / O clipă poate-nghiţi era / Şi toată lumea pământească. // Secunda s-a scindat în două, / Miimile-i sunt veşnicie, / Între ce-a fost şi-o lume nouă / Putea să fie-o tragedie. // Am fost uniţi în a trăi / Această clipă de trezire, / Gândită spre a nu muri / Un neam făcut pentru iubire” (O clipă poate-nghiţi era).  
 
Se pare că oamenii nu conştientizează aceste primejdii şi-şi văd mai departe de treburile lor. Dar tocmai aceasta este misiunea poetului, de a anunţa primejdiile, el este vocea naţiunilor, vocea cetăţii. Omenirea a uitat pentru ce a fost creată, să se iubească între ei şi să progreseze. Omul este cel care a făcut ca răul să prolifereze. Acest tip de discurs este luminat, cu toate acestea, de Lumina care vine de la Dumnezeu şi de lumina din fiecare om. Îngrijorarea poetei creşte o dată cu luciditatea sa. Ea nu poate să nu observe că: „Se scot valorile la bursă, / Se vrea câştig cu orice preţ / Şi startul într-o nouă cursă / Este simbolul de dispreţ. // Se vând şi Cerul şi Pământul, / Valul înalt din largul mării, / Şi Tatăl Nostru, şi mormântul, / Şi sufletul şi fiii zării. // Dreptul la viaţă nu contează / Şi se confundă programat / Cu cel al morţii ce veghează / Să facă ultimul păcat. // Voinţa lumii se încalcă / Prin planul unui nou război / Şi minţi bolnave iar încarcă / O hiroşimă pentru noi” (O Hiroşimă pentru noi).  
 
Continuând în acelaşi ton, poeta deplânge starea naţiunii române, în care valorile pier în paragină, şi răsar non-valorile ca din apă. Apelul autoarei este motivaţional: „Se surpă Ateneul Păcii, / Se prăbuşesc valori, în zare, / Şi nu se ştie costul bărcii / Şi dacă Noe mai apare. // Să-nvingă viaţa, că-i minune, / Să auzim tunul cum tace, / Doar Imnul Terrei să răsune / Şi să ne înrolăm în pace!” (Să ne înrolăm în pace).  
 
Viziunea continuă şi în poezia următoare, care e ca un strigăt al disperării, lansat către omenire: „E plin pământul de torpile / Şi păsările mor în zbor, / Natura nu îşi vine-n fire / Şi a pierit cuvântul dor. // Pe cerul luptei se aprind / Rachete-n fiecare noapte, / Urmele lor nu mai surprind, / Vorbele tac sau devin şoapte. // E frică, ură între fraţi, / Se numără războaie-n gând, / Se văd adesea-mbrăţişaţi / Copii cu mamele plângând. // Se roagă lumea-n mănăstire / Să se întâmple al său vis, / Să fie pace şi unire, / Să stea Butonul Roşu-nchis” (Să stea Butonul Roşu-nchis).  
 
Partea a treia, mai consistentă, cuprinzând 33 de poezii, este dedicată ţăranilor români care, în viziunea poetei sunt nemuritori, „talpa ţării”, „eroii pâinii”, pe care se sprijină omenirea. Sunt amintiţi aici, marii bărbaţi ai ţării care şi-au înscris cu demnitate numele în istorie. Acestea sunt cele mai emoţionante şi pline de simţire poezii din întreg volumul. Poezia „Nemuritorii” este dedicată strămoşilor, care au rămas „prezenţi în noi” şi a căror amintire o purtăm toată viaţa, transmiţând-o urmaşilor: „Nu vin, nu pleacă şi nu spun, / Au fost tot oameni şi-s apoi, / S-au dus fără de rămas-bun, / Dar sunt mereu prezenţi în noi. // Eu cred în nemurirea lor, / Le simt în mine trăinicia. / Sufletul meu îmi e izvor / Şi-mi dăruieşte veşnicia. // Încerc, de dragul lor, de dor / Către urmaşi o plecăciune, / Să facă nemurirea lor / Icoană pentru rugăciune. // Şi mă mai rog ca nemurirea / Acestui neam nemuritor, / Să-i fie veşnică menirea, / Să mor în locul tuturor.”  
 
„Argintul brazilor cărunţi” îi vorbeşte poetei despre eroii care-au slujit ţara, luptând pentru pacea gliei, ce le-a fost „stindard învingător”. Conştientă că datoria ei este să-i cinstească, poeta spune: „Am datoria de-a cinsti, / Prin versul meu de închinare, / Pe cei ce veşnic vor clădi / istoria nemuritoare.” (Argintul brazilor cărunţi). În spirit creştin, autoarea îndeamnă: „Aprindeţi lumânări pe Caraiman!” acolo unde stau de veghe Sfinxul şi Omul. Poeta îl aminteşte pe Mihai Viteazul, despre care spune: „Mă-nchin la candela aprinsă, / Te dau copiilor în dar, / Să fie harta lor întinsă, / Iar tu, înscris în calendar” (Lacrima Primei Uniri). Şi lui Avram Iancu îi cântă un imn, Virginia Vini Popescu: „Cu Horea-n sânge şi în gând, / Şi-nvăluit de dor de drept, / La Blajul nostru, Blajul sfânt, / Şi-a pus un tricolor pe piept. // Simbolul luptei pentru toţi, / Pentru cei vii, pentru străbuni, / Glasul lui Iancu dintre moţi / Răsună-n suflet de români.” (Avram Iancu)  
 
Prototipul bărbatului român străluceşte în versurile poeziei „Bărbat român...” în care autoarea elogiază îl el, întreg şirul milenar de bărbaţi de-a lungul istoriei şi pe care autoarea îl vede ca pe o efigie a curajului şi a luptei pentru ţară, pentru casă şi pentru neam: „Bărbat român, ai înfruntat, / De-a lungul vieţii milenare, / Pe toţi străinii ce-au călcat / Pământul pentru încercare! // Tu ai purtat cu râvnă hramul, / Te-a răscolit amarul plin, / Ai apărat ţara şi neamul, / De vitregitul lor destin. // Bărbat român, frumos bărbat / Cu cruce-ntreagă-ai fost sortit, / În capul mesei aşezat / ca stâlp al casei nemurit! // Tu eşti ţăranul, împăratul, / Tu eşti motivul de mândrie, / Ai merite ca nimeni altul, / Stăpân şi nestăpân pe glie. // Îmi eşti bunic, poţi fi nepot, / Eşti tatăl meu şi fiu poţi fi, / Eu te cinstesc aşa cum pot / Şi versul te va nemuri.” Dar poeta nu se opreşte doar la bărbaţii care au făurit istoria ţării, ea închină versuri şi marilor savanţi şi călători pe toate meridianele, care au purtat steagul românesc pe unde i-au dus paşii. Aşa a fost savantul Emil Racoviţă care a ajuns în călătoriile sale cu vasul Belgica, până la Strâmtoarea Magelan. Şi alte personalităţi sunt cântate de autoare: Regele Carol cel Fidel, Regina Carmen Sylva, Regele Ferdinand, Regina Maria, legată afectiv de Balcic unde şi-a lăsat inima, ş.a.  
 
Un îndemn de Unire la Alba, de Ziua României adresează autoarea, în spirit autentic de patriotism. De asemenea, „De Ziua Limbii Române”, autoarea invită românii, pe Caraiman, la Crucea ridicată acolo. De ziua comemorării lui Eminescu, poeta îi dedică o poezie vibrantă şi plină de fiori de emoţie: „La moartea lui s-a stins un soare, / Nu spun secretul nimănui, / Dar simt că Eminescu doare / Şi cred în nemurirea lui.” (La moartea lui s-a stins un soare). De altfel, Virginia Vini Popescu îşi mărturiseşte în vers, marea iubire pe care a purtat-o în suflet toată viaţa: „Rămâne marea mea iubire / Şi-o recunosc în neuitare, / Fiindcă-l iubesc spre nemurire, / Pe Eminescul nostru mare.” (Marea mea iubire). Totodată, recunoaşte că şi meleagurile Ozanei, pe al cărei mal „s-au scris poveşti”, au fermecat-o din copilărie. Prezenţa lui Nică se simte şi astăzi acolo, scăldându-se în apele sale, laolaltă cu alţi copii.  
 
Pe de altă parte, „Poeta de la Văratec” îşi plânge şi acum poetul pe care l-a iubit toată viaţa şi l-a urmat până şi-n moarte. Veşnic nemuritor, făcând să vibreze cu vioara lui o întreagă ţară, Ciprian Porumbescu îşi cântă „Balada” şi cântecele înflăcărate sunt înscrise „Pe-al nostru steag”. Aceste repere istorice, culturale, artistice, sunt amintite de Virginia Vini Popescu pentru ca românii să nu-şi uite marile personalităţi şi să le poarte o neştearsă amintire. Momente emoţionante reînvie poeta, legate de accidentul tânărului Nicolae Labiş, poetul căprioarei murind, în poezia „Tramvaiul lui Labiş”.  
 
Şi pentru Ovidiu, exilat la Pontul Euxin, autoarea varsă lacrimi, pe ţărmul trist al Mării Negre, de câte ori trece prin faţa statuii poetului latin. Din galeria oamenilor mari nu putea să lipsească, sculptorul care şi-a aşezat viaţa „În marmură şi în destin”: „Titan al artei devenit / Prin ce-a lăsat şi prin credinţă, Masa tăcerii l-a hrănit / Cu linişte şi cu voinţă. // Şi azi, spre nemurirea lui, / Învăluită în mister, / Coloana Infinitului / Îi poartă sufletul spre cer”. E interesant cum, în doar câteva strofe, Virginia Vini Popescu surprinde portretul unei personalităţi, cu tot ce are el esenţial şi mai de preţ. Aşa este şi poemul „Iubire de muzician”, dedicat, fireşte, lui George Enescu. Ea alcătuieşte mici tablouri de epocă în care chipul celui omagiat, apare cât se poate de real şi încărcat de semnificaţii. De fapt, aceasta este şi arta poetului, de a schiţa în câteva versuri, o lume, o viaţă, un destin care merită să fie ştiut de toţi oamenii.  
 
Prototipul ţăranului, muncind pământul şi făcând pâinea, este surprins admirabil şi emoţionant în poezia „Eroii pâinii”: „Din brazda aspră şi trudită, / Din bob rotund, din frământare, / Din mâna mamei, obosită, / Iese franzela, cu sudoare. // Hambarele au obosit / Sub greul lanului cu rod; / Încet, încet au putrezit / Şi scândurile lor de pod. // Cuptorul cere îngrijire / Spre-a coace faţa lui Hristos, / Bătrâna-n tremurânda-i fire / Se-nchină zilnic, mai frumos. // Celor ce din pământ fac pâine, / Un steag şi-un imn le dăruiesc. / Mă plec, aşa cum se cuvine, / Eroi ai pâinii, îi numesc.”  
 
Şi marele regizor Sergiu Nicolaescu s-a bucurat de atenţia autoarei, într-un poem emoţionant, scris la moartea lui. Marele artist a plecat la cer cu toate personajele sale, să-i ţină de urât.  
 
O altă grupare de versuri, după ciclurile tematice, este intitulată „Destin de poet” şi e legată de marea pasiune pentru poezie şi pentru corifeii ei. E un grupaj destul de consistent, alcătuit din 39 de poezii. Prima poezie, „Destin de poet” – dezvăluie procesul creativ sau câte ceva din laboratorul de creaţie, dar şi Crezul artistic al poetei: „Cuvinte trec, cuvinte vin, / Se strâng şi se combină-n joc, / Şi se prefac într-un destin, / Şi ard ca lemnele în foc. // Din gândul cald se contopesc, / Din harul vieţii, cel divin, / Şi toate-n suflet se unesc / Să facă totul mai senin. // Din ele prin sublim ceresc /Se nasc doar versuri în secret, / Şi cei din jur le pomenesc / Sub semnul unui nou poet.”  
 
Cursive şi eufonice, curgând lin precum apele de câmpie, având răcoarea izvorului de cristal, poemele Virginiei Vini Popescu aduc o stare de linişte şi binefacere spirituală, cu rol taumaturgic pentru oricine este deschis la ele. Iar în „Frumoasa Doamnă, Poezia” – autoarea scoate în relief şi aceste binefaceri spirituale: „Ea, doamna noastră, poezia, / Uneşte inimi şi trăiri, / Sădeşte-n lume armonia, / E mama scumpelor iubiri”.  
 
Poezia Virginiei Vini Popescu pulsează de seve celeste şi telurice, e viguroasă şi delicată în aceeaşi măsură, cheamă la pace şi liniştea sufletească, la armonie cosmică şi la bunătate şi înfrăţire între oameni. E o poezie pozitivă prin excelenţă: degajă lumină, dragoste, îndemn la sfinţenie: „Lumina cerului pulsează / Şi se revarsă-n infinit, / În timp ce inima vibrează / Cu-o dragoste fără sfârşit.” (Împliniri de călimară). Tonul optimist este păstrat chiar şi în momentele de dificultate. Chiar şi atunci poeta găseşte o rază de lumină de care să se agaţe şi-i îndeamnă şi pe alţii să facă la fel: „Întunericul vine / Mă agăţ de o stea, / Sperând într-un bine / Aflat doar în ea.” (Prin norii tăcerii). Şi asta pentru că poezia purcede „Din izvoarele iubirii”: „Din izvoarele iubirii / Mă inundă apa vie / Cu preaplinul împlinirii, / Mă rodeşte şi mă-mbie”.  
 
Autoarea foloseşte sintagme şi metafore inedite: scrum de zile, frunza înserării, flori din gânduri, ş.a. În accepţiunea poetei, nu autorul alege ideea, ci ideea îl alege pe el: „În căutarea-i divină / De material discret, / Ideea pură, virgină, / Îl alege pe poet” (Versul). Versul capătă trăsături antropomorfice: „Dând prezentului un sens, / În vagonul de safir, / Într-un tren oprit din mers, / Versul e un musafir. // Prin cuvântu-i fredonează / Într-o scumpă înnobilare, / Arta lui se conturează/ În plăcută reflectare.”(Versul). Cu adevărat, versul e musafir, atunci când poetul e vizitat de muză.  
 
Imagini foarte frumoase adeseori se derulează prin faţa ochilor noştri, zămislite de imaginaţia şi harul poetei: „Într-un cuib de rândunică, / Urme de lumini din stele, / Cioburi de cristal şi sticlă. / Astea-s gândurile mele.” (Urme de lumini din stele). Şi tot autoarea face o pledoarie pro domo, pentru lumina cărţii nemurinde, învăţându-şi urmaşii să o preţuiască şi să-i caute tovărăşia.  
 
Cu tot romantismul şi sensibilitatea, autoarea nu poate să nu remarce problemele cu care se confruntă românii, nevoiţi să muncească în străinătate, să-şi lase copiii în grija altora şi să fie umiliţi pentru un salariu mai bun şi câteva privilegii în plus. Înstrăinarea familiilor, a copiilor de părinţi, este un bun pierdut care nu se poate preţui cu toate averile din lume. Toate acestea redate cu mult realism, în poezia: „La porţi străine”: „La porţi străine ne bat fiii, / Şi umiliţi sunt fără drept, / Îşi lasă la vecini copiii / Şi mai vorbesc cu ei pe Net.// De grija vieţii-ntre străini, / Le uită glasul şi privirea / Şi între ei se-aşează spini, / Şi încet, încet, îşi pierd menirea. // Şi fiul a-nceput să tacă, / Şi tatăl parcă nu-l mai ştie, / Şi sufletele azi se joacă / Pe un bănuţ la loterie. // Într-un târziu, la regăsire, / Când banii strânşi se socotesc, / Ca doi străini fără iubire / În amintiri mai vieţuiesc.”  
 
Un alt capitol este intitulat „Prin zariştea unui gând”, versuri despre iubire, despre dimensiunea spirituală şi credinţa în Dumnezeu, despre natură şi oameni, gânduri, sentimente, toate transmise după ce au trecut prin filtrul sensibilităţii poetice. Dar şi al nostalgiei.  
 
Şi un alt ciclu se numeşte: „Răbdarea Timpului” din care răzbate puternic dimensiunea spirituală. E de ajuns să amintim poemul: „Doresc o întâlnire, Doamne!”: „Doresc o întâlnire, Doamne, / În viaţa aceasta, nu-napoi, / Să nu rămân uitată-n toamne, / Vreau să ne regăsim în doi! // Adesea mă gândesc la tine / Şi ştiu că şi tu faci la fel, / Când îmi e rău şi când mi-e bine, / Cu tine nu sunt om stingher. // Îţi datorez doar mulţumire, / Mi-ai dat părinţi, mi-ai dat copii, / Ei mi-au adus doar fericire, / Doresc cu noi, mereu să fii.”  
Mai mult decât atât, autoarea se roagă: „Răspunde-mi, Doamne, la scrisori...”, în care îşi reînnoieşte cererea ca Dumnezeu să-i apere familia, casa şi fiii, de toate relele şi ispitele şi să nu apuce pe cărări greşite. E rugămintea unei mame pentru pruncii săi.  
 
Poeta surprinde miracolul vieţii prin naşterea unui copil, în poemul „În clipa când se naşte un copil” – şi, susţine ea, „Tot Universul înfloreşte”. Capitolul „Rădăcini” , cuprinzând 20 de poezii, ne întoarce la primele începuturi, în care poeta îşi asemuieşte strămoşii cu brazii şi cu stejarii seculari, viguroşi, veşnic verzi, protejând între ramurile lor, norodul de vieţuitoare, păsări şi gâze. Un adevărat „Simbol Nemuritor”.  
 
Virginia Vini Popescu afirmă că a cunoscut „Mirosul demnităţii”: „Miroase-aici a demnitate, / Şi nu mă satur de parfum, / Şi-mi văd trecutul prin lumină, / Şi văd prezentul ca prin fum. // (...) // Văd faţa mamei şi-a bunicii, / Le văd şi palmele bătute, / Mă miră tainele furnicii / Şi gândul dă să le sărute. // Mâna miroase-a demnitate / Prin unghii rupte de pământ / Şi i se-ntinde din dreptate / Şi mâna mea spre legământ”. Şi acest poem poate fi înscris în categoria poeziilor de adâncă simţire patriotică. Acesta este un grupaj foarte emoţionant dedicat părinţilor şi strămoşilor plecaţi dintre noi. De pe „raftul inimii” – poeta desprinde portrete şi amintiri, aşa cum s-ar afla în faţa unui iconostas şi ar săruta icoanele sfinte. Şi, cum era şi firesc, pentru mamă a conceput un poem omagial tulburător, intitulat: „Mamă, univers de dor...”  
 
De la tatăl său, în clipa din urmă, a moştenit un mănunchi de cuvinte care i-au fost şi-i sunt înscrise pe frontispiciul inimii: „Icoana şi pământul nu se vând”. Acesta este mesajul ultim al tatălui poetei: „Pământul sacru nu se vinde / Mi-a spus plângând, când a plecat / Iubitul meu şi drag părinte. / Şi nici icoana nu-i de dat”. Frumoase principii moştenite şi ţinute cu sfinţenie. Tonul elegiac din aceste poezii, sporeşte emoţia şi lacrima. „Tabloul amintirilor” aşează în rame de argint imagini şi chipuri dragi, cele mai multe din copilărie. Este un ciclu alcătuit din 20 de poezii.  
 
Poeta scoate „Din urna viselor” – câte o amintire şi o reînvie, pentru că, iată, a făcut „Pact cu amintirea”. Aici, în urna viselor, găseşte: „Culori, trăiri, petale, zbor, / Amestec de trecut curat / Frământă coca unui dor / Şi nu se lasă alungat.” (Petale de maci). Copilăria, în viziunea poetei este „o zână din poveste” şi „făcătoare de minuni”. Ea rămâne sfântă pentru toţi oamenii şi de multe ori te reîntorci la ea cu nostalgie, să mai retrăieşti clipele inocenţei de odinioară. Întoarcerea acasă, de oriunde ai fi, înseamnă întotdeauna, un bun prilej de emoţii şi de nostalgie: „Când obosesc de drum nebun, / Când forţa nu mai are forţă, / Mă-ntorc în satul meu cel bun, / Să îmi aprind o nouă torţă. // Mă întorc acasă de-Înălţare, / Când bate toaca-n satul meu / Şi simt din binecuvântare, / Că mă înalţ, prin El şi eu” (Mă întorc acasă de Înălţare).  
 
Ca mulţi alţi poeţi, şi Virginia Vini Popescu îşi cântă copilăria care îi apare ca un tablou pictat pe cer: „Tablou pictat pe cer de rai, / Copilăria mea curată, / Mi-ai dat tot ce puteai să dai / Copilului de altădată. // (...) // Mi-ai dat doar zâmbet de Hristoşi / Şi îngeri să mă ocrotească, / Blânzi, iubitori, cei mai frumoşi / Părinţi din lumea părintească” (Copilăria mea). Un frumos tablou de familie a alcătuit autoarea, din scenele de altădată, când stăteau cu toţii la masă şi se simţeau mulţumiţi şi fericiţi: „În tâmplă bate amintirea / Cu ziua ei de sărbătoare, / Şi îmi revăd în vis trăirea, / Familia-mi, la masa mare. // Bunici stăteau în cap de masă, / Ceilalţi, frumoşi, în jurul lor, / Domnea o linişte în casă.../ De viaţa aceea-mi este dor. // Se începea cu-o rugăciune / Şi se serveau doar bunătăţi, / Era şi o migală anume / Şi dragostea de-a fi cu toţi. // Duminica se mai gusta / Şi-un vin de viţă din ogradă / Şi se ura a se-ntâmpla // Ca anu-n curs să dea ofrandă. // Îndestulaţi şi fericiţi, / Copiii masa părăseau, / Şi „sărut-mâna” , mulţumiţi / Spuneau acelor ce-i creşteau.” (Masa de duminică).  
 
Şi ultima secvenţă lirică se numeşte „Împătăţia naturii”, cuprinzând 10 pasteluri, în care un rol important îl are reînnoirea naturii, cu toate frumuseţile şi binefacerile ei. Majoritatea sunt dedicate primăverii şi miresmelor ei de liliac, de magnolie, de trandafiri, salcâm şi flori de cireş. Orice carte e o sărbătoare, gătită în straie de duminică. Să ne bucurăm de ea, atât cât ne permit sufletul şi inima, fără teama că se împuţinează, pentru că, oricât ai lua din acest izvor nesecat, se va umple la loc, cu noi şi noi amintiri, speranţe şi binefaceri spirituale.  
--------------------------------  
Cezarina ADAMESCU  
Bucureşti, 4 Florar 2016  
Referinţă Bibliografică:
Cezarina ADAMESCU - O VOCE CONŞTIENTĂ STRIGÂND ÎN PUSTIU / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1973, Anul VI, 26 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!