Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Tonalitati > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1963 din 16 mai 2016        Toate Articolele Autorului

Cezarina ADAMESCU - METAFORA IUBIRII NESFÂRŞITE

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Alexandra Mihalache  
Între cer şi pământ  
Editura Universitară  
Bucureşti, 2015  
 
Firimituri de frumos din „ramuri de lumină”. Acestea ne sunt oferite cu bucurie de autoarea de faţă, căutând cu o ansă de alun, locul magic unde sunt adânc ascunse „fântâni de vise”, „magie şi candoare” pe care şi-a propus să le destăinuie, lăsându-ne să-i pătrundem sufletul şi gândurile. Pe linia subţire dintre zenit şi nadir sau, cum spune chiar titlul cărţii „Între cer şi pământ”, acolo unde „trecutul poartă vălul de mister” (Fântâni de vise). O poezie purtând aura dimineţii, după o noapte cristalină, „Când a căzut şi ultima ninsoare” (Fântâni de vise). Amintiri prefăcute în rouă care devine roua lacrimii străbătând obrazul crud, de fecioară.  
 
Poezia Alexandrei Mihalache este înfiorată de „valuri de speranţă” şi de „doruri pământeşti”, în timp ce, paradoxal, ţinteşte Înaltul. Poemele sunt precum meteoriţii gravitând în jurul planetei mamă – atraşi irezistibil de Lumina neîncepută, cea care aprinde tăcerea în mii de steluţe uituce să se mai stingă. Poeta a ales versul clasic şi, în cadrul acestuia, specia sonetistică, atât de riguroasă structural, dar cu atât mai inefabilă, un act curajos, într-o vreme când tinerii se lasă învinşi de noile structuri apoetice, un fel de bâiguieli confuze, licenţioase şi dezlânate, în care ritmul, măsura, rima, semnele de punctuaţie sunt neglijate în favoarea limbajului vulgar, scăpat din frâie (dar atât de gustat!), de tineri din ce în ce mai năimiţi şi tulburaţi de ispitele clipei. Conştientă de darul său creator, Alexandra Mihalache îl pune în valoare în plenitudinea lui, străduindu-se să-şi găsească filonul propriu din care extrage pepita preţioasă care-i va aduce recunoaşterea şi consacrarea. Acest suiş continuu, sisific şi perseverent, îi configurează statura morală şi spirituală.Tot ce doreşte poeta în demersul său este „Să-mi promiţi că zborul nu se frânge” (Valuri de credinţă).  
 
Structural, poeta foloseşte versul endecasilabic, cu rimă 1-4; 2-3, aranjamentul strofelor în forma clasică a sonetului 4-4-3-3, pe care le respectă cu stricteţe, iar la ultimele 2 strofe, rima e 1-3-5 şi 2-4-6. Una din temele care mereu revine este plecarea, absenţa, despărţirea, aşteptarea în zadar, depărtarea. Ceea ce atrage după sine: zarea plumburie, tristeţe, vină, regrete, renunţare, vise răvăşite ş.a. Tonul, în aceste cazuri este elegiac, tânguitor, melancolic, uneori melodramatic, patetic: „Şi-n suflete a început să plouă” (Adio), Sau: „Tu ai plecat şi şlefuiesc în daltă/ Metafora iubirii nesfârşite,/ Să-mi readuci puteri nebănuite/ Când inima-n acorduri vii tresaltă” (Tu ai plecat). Ori: „A câta oară drumul ne desparte,/ Desculţi să rătăcim printre cuvinte,/ Să ne scăldăm în lacrimile sfinte/ Ce-au ferecat trecutul într-o carte?” (A câta oară?)  
 
Poemele te cuceresc prin sinceritatea textului şi asumarea trăirii personale. Din asemenea stări, un singur lucru te poate salva: „Doar dragostea ne e eternitate/ Iar focul ei ne mistuie nespus” (A câta oară...) Fiecare om îşi cântă iubirea în felul său. Uneori, fără cuvinte. Câţi oameni, atâtea voci care ilustrează sentimentele în mod sincer, curat. Aici nu încap minciuni, falsuri, mistificări. Se poate lesne constata la această tânără poetă un stil deja format, o siguranţă a rostirii, expresivitate, nuanţare, folosirea iscusită şi generoasă a mijloacelor de expresie artistică. Versurile curg limpede ca un „râu în lumina care-n suflet sapă” (Am nevoie de tine).  
 
Doar iubind poeta se simte adânc cufundată în veghea divină. Şi ca o contrapondere a liricii feminine, Alexandra Mihalache îşi revendică un destin androgin, rostind în locul bărbatului cuvinte de iubire în poeme tulburătoare. Ori, sunt mesajele pe care ar dori să le audă de la iubit: „Frumoasa mea de doruri mângâiată/ Eu am rugat ninsoarea să te cheme,/ Mătase să aştearnă în poeme -/ Privirea ta e-o rugă preacurată.” (Am rugat ninsoarea). Ori, în alt poem: „Eşti vinovată că trăieşti în mine,/ Sunt vinovat că mă ascund în vreme,/ De neguri niciodată nu te teme,/ Eu sunt potirul viselor senine.// (...)// Cât timp te-adăpostesc cu pasiune/ Să fii lumina mea spre infinit,/ Iar eu să fiu mereu acea minune// În care tu, adânc, te-ai odihnit./ De soarele în mine va apune/ Sunt vinovat că te-am adăpostit.” (Eşti vinovată). Şi chiar poezia care dă titlul este revendicată de un glas masculin sau de o proiecţie a dorinţei autoarei: „Între cer şi pământ mai caut răspuns,/ O toamnă în care dureri am cules/ Iar tu fără urmă să pleci ai ales/ Şi toarce-n nelinişti un vers nepătruns.// Răpus de poveri într-un dor ne’nţeles/ Mai tremur în palma tăcerii ascuns,/ E rece pustiul în care-am ajuns/ Căci doar amăgirea suspină-n eres.// Cum lunec spre iarnă cătând propriul Eu/ Rămân prizonier, iar tu un destin,/ Mi-e vocea străină, mi-e pasul mai greu,// Noianul de frunze plânge divin./ Un gând înnoptează în rugă mereu,/ Te-aşteaptă parfumul de rozmarin!” (Între cer şi pământ).  
 
Uşoare adieri eminesciene se simt în poezia „Dintotdeauna”: „Şi-mi pare că te ştiu dintotdeauna/ Şi te cunosc cum nimeni nu o ştie,/ De pleci un ceas îmi pare-o veşnicie,/ Ca tine de frumoasă nu-i niciuna.// Răsari în al meu gând, o rază vie,/ Eu te dezmierd cu soarele şi luna,/ Din stele-ţi împletesc cu dor cununa,/ Şi asfinţitul naşte-o poezie”. Muzicalitatea, ritmul, o eufonie fără cusur, tonul nostalgic, elegiac, toate la un loc nasc un poem tulburător. Până şi termenii sunt eminescieni: cu-al tău amor, îşi cată putere, răsari în al meu gând, lumea-i trecătoare, ş.a. Între etern şi efemer, poeta caută ceva să se agaţe, dar nu găseşte decât o frunză care zboară-n vânt: „Doar o petală s-a desprins din soare/ Şi a căzut pe umedul pământ,/ S-a odihnit şi cerul lângă mare// Ca un copil în leagăn de cuvânt./ Am înţeles că lumea-i trecătoare/ Iar omul zboară ca o frunză-n vânt” (Floare de argint).  
 
Orice poveste cu lacrimile ei. Sau orice lacrimă are povestea ei. Ne convinge poeta: „În lacrimi o poveste se ascunde”: „În serile târzii, pe calde unde,/ Un cântec sacru al iubirii mele/ Doineşte înălţându-se la stele,/ În lacrimi o poveste se ascunde.// Şi noaptea se strecoară prin inele/ Iar cerul în văpăi ne va răspunde,/ Scânteia veşniciei ne pătrunde,/ Strângând din ochii tăi sfinte mărgele.// Eşti mai departe azi, ca niciodată/ Îmi cânt iubirea într-un colţ de rai/ Sperând c-ai să revii, de dor purtată,// O duce sărutare ca să-mi dai./ N-am să renunţ la visul de-altădată:/ În drumul meu o clipă să mai stai.”(Lacrimi cristaline). Alexandra Mihalache este una din acele persoane care absolutizează iubirea ce purcede de la Dumnezeu. Ex. „E ora când iubim dumnezeieşte” – spune ea, încercând o definiţie: „Iubirea e un vals care pluteşte/ În depărtări albastre tot străbate/ Şi-n drumul ei a scris eternitate,/ Inimii noastre cerul îi vorbeşte” (O amintire-n negură răzbate).  
 
Calde, luminoase, adeseori strălucitoare, poemele Alexandrei Mihalache induc o stare de linişte şi pace interioară, ca o binecuvântare. Pentru poetă, „clipa e o candelă cerească” (Pe braţe de lumină). Autoarea foloseşte cuvinte specifice elegiilor: alean, făgăduinţe, pe veci, cuvântă, aievea, năzuinţă ş.a. Şi, ca să mai diversifice aria tematică, poeta a avut inspiraţia să scrie şi un „Sonet patriei”; „Din ochii însetaţi de biruinţă/ Căzură două lacrimi peste vreme,/ Aici e vatra dragostei supreme,/ Aici pământul a rodit credinţă.// Priveşte către munţi şi nu te teme,/ Căci patria înseamnă năzuinţă,/ Să fie pasul tău făgăduinţă/ Atunci când glasu-i blând o să te cheme.// Noi ne-am născut ca munţii din furtună,/ Ne-au legănat pădurile la sân,/ Nici cerul nu ne sperie când tună,// Cad fulgere, dar crestele rămân./ Doar glia ne aduce împreună,/ Purtând în piept eternul crez român.” Dar şi un „Sonet poeziei”, despre care spune: „Nu e sălaş mai sfânt ca poezia/ Să-şi clatine eternul într-un vers,/ Prin veacuri şi-a urmat călătoria// Şi rănile din suflete a şters./ A încuibat în ochii noştri glia -/ Şi-n templul ei întregul univers.” Iată cum se împletesc credinţa cu iubirea de patrie, cu năzuinţa şi cu dragostea de neam.  
 
Şi tot o definiţie inefabilă a iubirii, în „Sonetul inimii”: „Iubirea e un înger care plânge/ Cu lacrime de rouă şi de floare,/ Se-nalţă în tăcere către soare/ Când bolta de lumină se răsfrânge.// A-nnobilat a zărilor culoare,/ Amurgul care scrie doar cu sânge/ Şi glasul care freamătă şi strânge/ Acorduri de viori nemuritoare.// Iubirea este marea cea albastră/ Şi orizontu-n care tremurăm,/ Arde-va veşnic în privirea noastră// Un dor intens prin care respirăm./ Iubirea e a cerului fereastră/ Fără de care noi nu existăm”.  
 
O sumă de sonete sunt aniversare sau omagiale, ori pur şi simplu ocazionale, dedicate unor autori: Ilarion Boca, Mariana Mihai, artistului Aidan Andon, poetei Georgeta Resteman, maestrului Traian Vasilcău (3 poeme), maestrului Petre Rău, umoristului Mihai Frunză, lui Anatol Covali, cantautorului Traian Chiricuţă, poetei Maria Ieva, sau unor colegi de condei internetistic, cu care se intersectează adeseori pe site-uri. „Cuvântul mi-a fost leagăn şi-alinare/ Iar casa mea e însăşi poezia/ Pe prispa ei veghează veşnicia/ În doine şi lumini strălucitoare” – îşi declară poeta Crezul artistic în „Sonetul luminii”. După care, întreabă omenirea: „Există oare, floare mai frumoasă/ Ori cer curat atât de cristalin/ Cum este poezia luminoasă// Care aduce mărilor senin?/ Nicicând nu intră noaptea-n a mea casă/ Căci lampa mea e versul din suspin”.  
 
E normal ca la vârsta întâia să-ţi fie sufletul ca o primăvară. Dar poeta, în „Sonetul primăverii” nuanţează locul ei în această primăvară: „Mă iartă, sunt o floare de credinţă,/ Petale se răsfiră în eter,/ Am învăţat că omul prin căinţă// E-o lacrimă ce suie către cer./ În zborul meu mai am o năzuinţă,/ Iubirea preacurată să-ţi ofer.” Un joc ingenios al categoriilor temporale şi spaţiale, devreme-târziu, aproape-departe, se regăseşte în poezia „Înstrăinare”: „Un străin îmi pari de astăzi/ Prea departe eu te ştiu,/ O străină-ţi sunt şi poate/ Prea aproape e pustiu.// Un străin ai fost tot timpul,/ Prea târziu ca să mai ştiu/ Că trecutul are pagini,/ Prea devreme e târziu.// Tu, străin, rămâi cu bine./ Prea departe eu te ştiu,/ Prea aproape eşti şi poate/ Prea târziu să îţi mai fiu.”  
 
Alexandra Mihalache a cunoscut bucuria rostirii care e neasemuită: „Când inima îmi cântă la vioară/ Pulsează un fior dumnezeiesc,/ Lumini de aur care mă-nconjoară// O doină în priviri îmi împletesc,/ Apoi din ceruri îngerii coboară/ Şi raiul meu la viaţă îl trezesc.” (Sonetul regăsirii). Sub auspiciile cuvântului, poeta aduce ofrandă propriile gânduri şi simţăminte. Dar şi tăcerile, durerile, rima, nevoia de lumină, de iubire, de taină. În sunete de clavir şi de harfă, în arpegii de doruri, Alexandra Mihalache îşi declină Crezul artistic în „Sonetul unui vis pe clape...”: „Se-aude un pian în înserare/ Şi-n plânsetu-i amurgul se răsfrânge,/ Un pianist tăcut, cu-obraji de sânge,/ A înnoptat în stele şi-n uitare.// (...)// Un vis a curs pe clapele iubirii/ Când valuri spumegau la răsărit,/ Îngenuncheat la ţărmul nemuririi// Un cânt divin sorbea din infinit.// Pianul a străpuns hotarul firii/ Şi lacrima-i se stinge în zenit.”  
 
Anotimpul predilect al poetei este toamna, cu întregul ei cortegiu de tristeţi peste care arunci năframa dorurilor, amintirilor zdrobite, a clipelor care „plâng neostenite”. Iar în cele din urmă, spune poeta „E-un farmec care tace şi mă doare”, cu melancolii funciare şi abisuri translucide. În viziunea autoarei, identitatea se poate regăsi prin iubire, care are puterea de a învia: „N-am cunoscut un alt fior mai mare/ Şi nu cred că în lume-ar exista,/ Căci multe flori se leagănă sub soare// Dar numai una poate vindeca./ Deşi fiinţa este trecătoare/ Iubirea e puterea de-a-nvia” (Un leac numit iubire).  
 
Cu toate că sonetele ei se învârt în jurul axului central, Iubirea, poeta nu este indiferentă la realităţile din jur: lipsa valorilor autentice, lipsa demnităţii, vanitatea care atinge cote astronomice, înstrăinarea umană, lipsa de comunicare şi de sensibilitate, puţina, din ce în ce mai puţina credinţă, astfel că Alexandra Mihalache se întreabă: „Unde-s valorile de altădată/ Prin care aduceam însemnătate,/ În care ne-oglindeam cu demnitate/ Păstrând a noastră lume mai curată?// Şi cum ne-am rătăcit în vanitate,/ Am devenit străini ca niciodată,/ Ne este calea vieţii-mpovărată,/ Ne-am depărtat de sensibilitate.// În noi ascundem temeri şi căinţă/ Dar nu privim spre sfintele valori,/ Secată—i bolta noastră de credinţă// Şi reci suntem şi noi adeseori./ Ne vom purifica prin dăruinţă/ Aşa vom deveni învingători.” (Unde-s valorile de altădată”).  
 
Capitolul II al cărţii, poartă „Zâmbetul eternităţii”. „Soare, tihnă, împlinire” şi pace, linişte, lumină – sunt cărămizi de construcţie a edificiului poetic al acestei autoare. Nu lipsesc însă din bagajul poetic locuri comune: ţărmul amintirii, valurile unui vis, bolta nemuririi, izvor de patimi, „Viaţa e o pasăre ce zboară”; stele tremurând; aripi de speranţă, la ceas de seară, parfum de primăvară, dorul de senin şi altele. În acest capitol, deşi poemele sunt construite pe catrene, ele nu mai au forma fixă a sonetului ca până acum. Cele mai multe au 3 şi 4 strofe. În strânsă comuniune spirituală cu creatorii poeziei de azi, Alexandra Mihalache îşi caută un ton propriu, pentru a se detaşa şi a-şi urma linia ascendentă dictată de comandamentele sale intime. Şi începutul este mai mult decât promiţător. În poemul „Între alb şi negru”, dedicat artistului Aidan Andon, se regăsesc idei interesante. „E arta-n forma ei de adâncire/ Iar arta e lumina omenirii”. Şi unele rime sunt des uzitate de confraţi: luminii/crinii; mării/uitării; efemerul/cerul; ţine/bine; fost/ adăpost; reci/poteci; goi/noi; cobori/nori; sfânt/cuvânt; poteci/reci; deschise/vise; nemuririi/fericirii; senină/lumină; vântul/cuvântul; vântul/pământul; rouă/plouă; ş.a.  
 
E interesant că poeta a alăturat în rimă categoriile poezia cu veşnicia. Dar şi versuri neaşteptate: curate, proaspete: „Pe prispa unui vis nemărginit”. Prin versurile sale, aflate „Între cer şi pământ”, Alexandra Mihalache şi-a câştigat deja un „crâmpei de nemurire” – pentru că da, „avem o singură avere:/ Să trăim sortiţi pentru-a iubi!” (Sortiţi pentru a iubi). Ceea ce e cu adevărat remarcabil. Că Alexandra Mihalache a descoperit „Taina unei taine” – este sigur: „În trena lunii visul se ascunse/ Când stele ard pe ramuri de dorinţi,/ Lucesc în văi acorduri nepătrunse/ Iar norii se aştern în neputinţi.// Se spulberă prin vălul de răcoare/ Miresmele ce curg din infinit,/ Romanţe care capătă culoare/ Rescriu durerea nopţii în zenit.// Tulpini de dor se-nalţă către soare,/ Luceferi de lumină fremătând,/ În pumni de rouă zace o scrisoare -/ Izvorul meu în matca unui gând.// Bujori de maci mi-au împletit cărarea/ În taine care nasc din primăveri,/ Necontenit mă strigă depărtarea/ Prin rama unei lacrime de ieri.” Această poezie este dedicată poetei Georgeta Resteman.  
 
Unele poeme sunt mici scenarii regizate perfect cu atmosferă, personaje, intrigă şi deznodământ. Ninsoarea ocupă un rol important în viziunea poetei. Ea este asociată, ca şi toamna, cu plecarea, cu despărţirea: „Dar ai plecat cu ultima ninsoare” (Un vis tardiv). Corespondenţa stărilor cu anotimpurile este evidentă. În timp ce tainele „nasc din primăveri” (Taina unei taine); iar „amintirea-n ploaie se preface”. O elegie perfectă: „Singurătate”: „Mă plimb pe străzi la braţ cu amintirea/ Şi caut un motiv de-a exista,/ În fiecare nor îţi văd privirea/ Şi plouă cu tăceri pe rana mea.// Începe amintirea să vorbească,/ Mă mustră gândul c-ai ales să pleci,/ Iar inimii începe să-i lipsească/ Mândria ta ce m-a robit pe veci.// Mă cert cu gândul care nu-mi dă pace/ Şi nu-nţeleg de-a fost adevărat,/ Dar amintirea-n ploaie se preface,/ S-a mai zvântat o lacrimă-n păcat.// Mă plimb pe străzi la braţ cu amintirea/ Şi caut un motiv de-a exista,/ M-a condamnat şi cerul şi simţirea/ Ca să trăiesc mereu în umbra ta.” Ploaia, de asemenea, se confundă cu tăcerea şi cu aşteptarea. Tot sub semnul aceloraşi corespondenţe se află şi speranţa, legată de soare, care „renaşte-n răsărit” (Când speranţa se destramă). Stelele – „se aprind în infinit” – sintagmă deloc nouă. Iarna însă, poate fi anotimpul unei poveşti de iubire: „Viscolea cu vise/ Iar noi dansam în câmpul nemuririi” (Poveste de iubire). „Şi era iarnă, glăsuia doar vântul,/ Zăpada ne-mbrăca în straie sfinte,/ De-atunci am căutat mereu cuvântul/ Să te descriu, dar nu mai am cuvinte!”  
 
Un capitol foarte interesant, intitulat „Vitralii lirice” este dedicat Rondelurilor, altă specie de poezie cu formă fixă cu 3 strofe, 13 versuri şi versul 1 se repetă la mijloc şi la sfârşit. Sunt eufonice, strălucesc de imagini frumoase, au şi ele un ton elegiac şi rima încrucişată. Cele mai multe sunt rondeluri de alean. Metafora şi personificarea sunt cel mai des folosite figuri de stil: „Frunzele în triluri zboară/ Vântul tânguie-n pustiu” (Rondel arămiu). Poeta a dedicat rondeluri: speranţei, libertăţii, credinţei, iernii, toamnei, iubirii, poetului prin excelenţă, stelelor, sufletului, veşniciei. O oarecare lejeritate în versificaţie, eleganţa rostirii, o nobleţe a sentimentelor, sensibilitatea acută, nevoia de rigoare, raportarea livrescă la clasici, sunt tot atâtea trăsături ale poeziei Alexandrei Mihalache.  
 
În mod surprinzător, Capitolul IV „Târziul din noi” – cuprinde versuri albe, deşi aşezate după criterii clasice sub formă de strofe. La fel de melancolice, cu o anume muzicalitate, cu ritm interior şi rimă întâmplătoare, într-o arie tematică diversă, dar asemănătoare celorlalte cicluri: amurgul, melancolia, ploaia, regretele de pe obrazul serii, înstrăinarea, perdeaua timpului, ochii înlăcrimaţi, doinele sufleteşti, amintirile obscure, prispa tăcerilor, singurătatea, norii, culoarea asfinţitului. Dar şi: mângâierea clipei, ca o floare de catifea, sărutările nevinovate, căldura iubirii, „o formă a perfecţiunii”; „leacul într-un sărut”; „ţărmul făgăduinţei”, unde „se va odihni iubirea”, „pe aripi de biruinţă”. O oarecare undă de mister pluteşte peste toate acestea învăluită în acorduri de vioară şi sunete suave de clavir care te pot purta pe aripi până la ţărmul visării. Toate acestea fac din Alexandra Mihalache o voce distinctă în poezie, încă de la primele sonete. Ceea ce nu e puţin, dimpotrivă.  
----------------------------------  
Cezarina ADAMESCU  
Galaţi, 9 aprilie 2016  
Referinţă Bibliografică:
Cezarina ADAMESCU - METAFORA IUBIRII NESFÂRŞITE / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1963, Anul VI, 16 mai 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!