Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Recomanda > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1520 din 28 februarie 2015        Toate Articolele Autorului

Cezarina ADAMESCU - DE PE CELĂLALT VERSANT AL LUMII - CU OCHII DESCHIŞI SPRE ZĂRILE SPIRITULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Elena Buică  
Liliacul înflorit la poarta înserării  
Editura Anamarol, Bucureşti, 2014  
 
Cât de bine a ştiut această româncă să redea în toate scrierile sale, spiritul românesc în toată puritatea şi frumuseţea lui, cu tot ce are el mai semnificativ! E un prilej de fericită uimire cum, atât de departe de ţară fiind, şi-a purtat patria în buzunăraşul de la piept în toate cele patru zări, neobosită şi neînfricată, în pofida înserării care se apropie repejor de fiinţa ei profundă. Însă Elena Buică vrea să rămână, în plină lumină, cu toată înserarea ce se lasă treptat, fără s-o întrebe.  
 
Emoţionant şi provocator, deopotrivă! Aflată de câteva decenii bune cu domiciliul în îndepărtata Canadă, cu cât trec anii, cu atât se apropie mai mult de ţara ei, fiind permanent, aşa cum bine a observat recent, Ana Dobre, “în căutarea patriei”. Şi nu se poate spune că nu a colindat lumea, în vacanţele ei prin Marele Canion, prin America, Spania, Hawaii, Italia, Grecia, pe unde au purtat-o paşii, de la un capăt la altul al pământului. De ce nu poate uita un român pământul pe care a călcat pentru prima oară în viaţă, ţinut de mână de părinţi şi fraţi? Ce are el atât de special încât te reîntorci de fiecare dată şi-ţi vine să-i săruţi ţărâna?  
 
O fi oare un tărâm fermecat care-ţi oferă cu dărnicie, întreaga lui bogăţie de roade? Răspunsul ni-l oferă Elena Buică în fiecare carte editată în ţară, în fiecare articol scris în ziarele lumii, despre România, despre Ţigăneştii ei teleormăneni, pământ sfânt, la fel ca tărâmul făgăduit din Scriptură, unde pentru ea, ca scriitoare plecată pe alt continent, curge lapte şi miere. Un lucru e sigur: fără nevoinţa aceasta a scrisului, Elena Buică n-ar fi putut trăi. Ea pentru asta trăieşte acolo: să scrie despre AICI şi ACASĂ.  
 
Aici şi Acasă - constituie motivaţia ei secretă, medicamentul ei zilnic, vitaminele care o întăresc ca să înainteze în larg, în apa începutului. Aici şi Acasă – două cuvinte aproape identice, cu sens unic, indiferent ce punct cardinal arată acul busolei. Cine poate delimita clipa când realitatea trece în imaginaţie? Uneori nici poeta nu poate să le separe. Cu toate acestea, scrierile sale sunt autentice, încărcate de simboluri, metafore şi acel grăunte de sare care-i dă gust plăcut mâncării. O efervescenţă creativă demnă de invidiat chiar de tinerii creatori grăbiţi şi neatenţi la “semnele vremii” şi ale “locurilor”. O vârstă care obligă la un bilanţ şi etapizare a principalelor repere biologice şi psihologice. Dar harul nu are vârstă, ci este legat de Duh, care “bate încotro vrea el”, iar Lumina cade la fel, însă nu toţi sunt luminaţi deopotrivă. Sufletul Duhului, însă, se află în noi, fiecare.  
 
Şi când ai sufletul atins de Neînserata Lumină, nu te mai temi de întunericul de afară. Revenind la scrierile Elenei Buică, ele sunt mărturia unei existenţe demne a omului care a fost şi a rămas, exemplu de verticalitate. Aceasta reiese din toate paginile ei, - nu puţine – în care-şi radiografiază trăirile şi ne trimite nouă filmele cuvintelor sale, să le descifrăm, ca s-o putem înţelege şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Elena Buică scrie despre sine, despre oamenii care i-au intersectat existenţa, despre locurile pe unde a lăsat urme de lumină, care i-au intrat în fibrele fiinţei şi nu le mai poate dezlipi de acolo. Elena Buică prin toată comportarea ei de fiinţă bogat înzestrată – împrăştie în jur, raze benefice. O dată intrat în raza ei de acţiune, devii şi tu bun şi afectuos, căci bunătatea ei este molipsitoare. Dar nu despre trăsăturile ei morale – e vorba aici, cu despre cele ale scrisului său.  
 
O trăsătură esenţială a scrisului Elenei Buică este transmiterea unor emoţii fireşti, iscate de iscusinţa autoarei de a surprinde caractere şi situaţii speciale. O altă trăsătură este umanismul. Elena Buică iubeşte cu toată fiinţa – oamenii. Că-s răi, ea le găseşte motivaţii cu o înţelegere maternă, că-s buni ea le scoate în evidenţă meritele. E multă poezie în proza acestei poete. Ea priveşte cu ochiul orfic lumea. Proza ei poetică şi autobiografică în cea mai mare măsură, are un anumit ritm interior şi o muzicalitate care o susţin. Poate şi pentru că îşi alege cuvintele. Dintre cele mai frumoase. Uneori cred că Elena Buică nu a cunoscut niciodată cuvinte urâte. Oricum, nu s-a contaminat de urâţenia şi vulgaritatea lumii. A rămas cu sufletul pur, dintre acei “fericiţi” care vor moşteni Împărăţia.  
 
Să ştii să dai glas „misterului existenţial”, atrasă tot mai mult de „fiorul infinitului” – iată adevărata artă poetică a Elenei Buică! “Tainiţele vieţii” sale sunt acum scoase la iveală din lacra inimii unde şi-a ţinut zestrea de fată, aidoma ţărăncilor românce. Cu multă pudoare dezvăluie albiturile, le despătureşte, le cercetează alesătura, le stropeşte cu agheazmă şi le pune la aerisit pe culme. N-are de ce se ruşina. Sunt impecabile. Estetica filonului autentic românesc este pusă în valoare sub ochii noştri parfumaţi de miresmele cuvintelor sale. Elena Buică nu cunoaşte cuvinte urâte. Dacă le-a auzit, sufletul ei le-a respins şi a rămas curată în simţire, în vorbire, în atitudine. Cu toate acestea, mesajul ei umanitar este răscolitor, cu rezonanţă acută în suflete. Aflată “sub tutela clipei” scriitoarea şi-a propus, nu s-o facă să se oprească, precum eroul lui Goethe, dar s-o facă mai eficientă, să nu o piardă în zadar pentru că e conştientă că va fi trasă la răspundere pentru fiecare clipă risipită în care n-a lucrat pentru edificarea sufletului.  
 
Cu nostalgie firească în glas autoarea mărturiseşte în Cuvânt înainte: “M-am apropiat de poarta înserării purtând puterea anilor pe umeri şi acum trebuie să mă grăbesc să dau cât mai mult din ce pot da, fiindcă simt tot mai acut cum timpul îmi cere vamă când mă las amăgită de lentoarea scurgerii clipelor. Din umbra porţii înserării, întorc privirile spre semenii mei rămaşi în urmă şi îi învălui cu acelaşi zâmbet pe care optimismul mi l-a aşezat pe faţă. (…) Asemenea unui liliac înflorit a doua oară la poarta înserării, în acest volum întâmpin cititorii cu ramurile încărcate de parfum şi frumuseţi păstrate în suflet pentru ei şi împreună, într-o comuniune de trăiri alese, să răsfoim paginile acestei cărţi”.  
 
Elena Buică face parte din categoria acelora care citesc cu îndârjire din dorinţa de a cunoaşte. Din acelaşi motiv şi scrie. Pentru a cunoaşte şi a se face cunoscută. Şi nu în zadar. Scriitoarea îşi începe cartea cu un capitol intitulat: “Întâmplări din tainiţele vieţii”, în care, încă din primele pagini încearcă să dea un răspuns la întrebarea tranşantă: “Avem sau nu destin?” Întrebare pretext pentru a evoca o întâmplare din trenul care o purta de la Horezu la Cluj. O femeie intră în vorbă cu ea şi-i relatează despre nişte predicţii ale unei “ţigănci de mătase” pe nume Malvina care-i întăreşte credinţa în soartă pentru că ceea ce-i ghicise ea se adevereşte. După un timp, autoarei i se relevă alte întâmplări tot legate de destin, fapt ce-i întăreşte convingerea că omul îşi urmează soarta. Dar autoarea vorbeşte şi despre acei oameni care au puterea previziunilor. Mijloace oculte ale ghicitorilor în cafea, în palmă, în bobi sau în cărţi dar şi despre superstiţiile care uneori, întrec credinţa. Omul, de obicei pune în ecuaţie semnele cereşti, semnele şi obiceiurile moştenite prin tradiţie, în special la sate, cu adevărul biblic, atunci când anumite coincidenţe sau evenimente le depăşesc pragul înţelegerii. Conectat la misterele astrale sau la cele circumstanţiale, întâlnite în viaţa de zi cu zi, el poate da curs confuziei care-i limitează gândirea şi credinţa sădită în el din tradiţia familială.  
 
Toate aceste “întâmplări” stranii sunt puse în corelaţie şi un bun prilej pentru autoare de a evoca amănunte intime din viaţa sa, legate de moartea soţului, survenită în urma unui accident de avion. Şi faptul că, mama ei vine în aceeaşi zi cu fetiţa este pus pe seama telepatiei: “În şirul tainelor pe care le trăim putem să punem şi telepatia, şi atracţia către sufletul pereche, ori simpatia sau antipatia pentru unele persoane, pe bază de chimie, cum s-a găsit o explicaţie mai aproape de cele pământeşti. Şi dacă acestea sunt mai uşor de acceptat ca taine, imposibil de dezlegat sunt alte fapte de viaţă cufundate cu mult mai mult în neînţelesuri de-a dreptul profunde”.  
 
Întâmplări vechi şi stranii sunt scoase la iveală acum, în încercarea autoarei de a le desluşi înţelesul. Nu numai oamenii au parte de încâmplări ciudate, dar şi plantele şi vieţuitoarele. Autoarea povesteşte întâmplarea extraordinară cu un ficus care nu voia să plece din casa ei, în care crescuse şi unde „vorbise” cu stăpâna lui de atâtea ori, încât se crease o legătură tainică între ei, şi deodată, parcă împotrivindu-se de a părăsi locuinţa, cădea de pe balcon, iar o dată dus la noua locuinţă, îşi pierde frunzele şi se usucă definitiv. Este cel puţin uimitor cum plantele comunică în felul lor cu oamenii şi cu mediul înconjurător.  
 
Elena Buică nu este singura persoană care s-a întrebat „Ce e dincolo de graniţa vieţii?” Experienţele, apoi relatările celor care au stat o vreme la graniţa dintre viaţă şi moarte sunt tulburătoare. Şi autoarea punctează despre tot ce ştie despre acest delicat subiect: „toţi au simţit că plutesc, că şi-au văzut propriul corp şi pe cei din preajmă, că au auzit sunete şi au văzut lumini. Totuşi nu toţi au văzut aceleaşi imagini. Unii au văzut un tunel la capătul căruia era lumină, alţii şi-au văzut rudele plecate mai demult, alţii au retrăit momente din viaţa lor, unii L-au văzut pe Creatorul suprem, conform credinţei lor, dovadă că religia joacă un rol important în viaţa noastră. Indiferent ce au văzut, toţi au mărturisit că au trăit o pace interioară în care s-au simţit fericiţi, nimeni nu s-a reîntors înspăimântat”.  
 
Şi autoarea ne dezvăluie experienţa extraordinară a nepoatei sale, aflată la graniţa dintre viaţă şi moarte, în acel „spaţiu între viaţa noastră trecătoare şi eternitate.”  
 
„Parcă eram de faţă când doctorii încercau surescitarea şi am trăit alături de ea trecerea într-o altă dimensiune. Am văzut cu ochii minţii cum s-a desprins uşor de corp, a devenit un fel de abur, dar păstrându-şi toate simţurile, apoi a început să plutească în sala de terapie intensivă şi s-a ridicat în tavan. Cu o voce învăluită parcă în taina tainelor, al unui nepătruns adânc, mi-a spus cum şi-a privit corpul pe masa de operaţie, a văzut şi a auzit doctorii care lucrau precipitat şi că a trăit o stare de bine, de o altă esenţă. După un timp a ieşit din sala de operaţie, a văzut holul spitalului şi apoi s-a înălţat într-un spaţiu unde a întâlnit-o pe bunica ei, pe o mătuşă şi pe alţi doi unchi, toţi morţi. Bunica a întâmpinat-o şi i-a spus: "Nu acum". A ascultat-o şi s-a întors în sala de operaţie, a intrat în propriul trup şi şi-a revenit. După ce a stat mai multe zile intubată pe pat, într-un salon, a venit şi ziua când a ieşit pe hol. Mare i-a fost mirarea când a văzut că holul era exact aşa cum îl văzuse de sus, deşi în realitate ea nu fusese conştientă când fusese adusă acolo”.  
 
Elena Buică a trăit ea însăşi o experienţă de extracorporalitate şi călătorie în altă dimensiune la vârsta de zece ani, despre care relatează acum, cu aceeaşi tulburare de atunci. Dar tot autoarea spune că, ori de câte ori este tulburată de asemenea taine, aude clopotul bisericii care o trezeşte parcă la viaţa de credinţă, şi o repune în starea de copil al lui Dumnezeu.  
 
În următorul capitol, intitulat „Tulburătoare taine imposibil de dezlegat” – Elena Buică mărturiseşte că despre această temă „nu te poţi apropia decât în vârful picioarelor şi cu inima strânsă.” Ea ne transmite emoţia însă, ca şi când le-am trăit noi înşine. Dar vorbeşte şi despre ceea ce în Biserica Universală se numeşte Comuniunea sfinţilor. Ea a trăit aceste experienţe şi a comunicat cu soţul ei prin diferite semnale pe care acesta i le trimitea ca s-o sprijine ori ca s-o avertizeze despre un iminent pericol.  
 
Partea a doua a cărţii se intitulează „Rânduri izvorâte din adâncul inimii” – şi se referă la oamenii cu care a venit în contact recent, la sosirea ei în vacanţă în România, pe plaiurile natale, în vara anului 2013, cu prilejul lansării celor mai recente volume de proză. O privire atentă şi lucidă relevă schimbările care au avut loc între timp, de la ultima ei vizită. „Prin România în vara anului 2013” – aşa se numeşte capitolul evocărilor acestor întâlniri esenţiale. Autoarea relatează cu nostalgie cum a fost primită la Alexandria Teleormanului la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” la lansarea cărţii „Zâmbind vieţii” dar şi la lansarea aceleiaşi cărţi la Biblioteca Metropolitană. Caracteristic acestei scriitoare plină de căldură şi afectivitate este că ea alintă numele oraşelor care au însemnat ceva pentru ea: Clujul devine: „Clujuleţul tinereţilor mele”, Ţigăneştiul devine: „Ţigăneştii mei dragi”, „Teleormanul obârşiei mele” - faţă de care autoarea are „o datorie de suflet”, locuri despre care, autoarea vorbeşte întotdeauna cu lacrima în glas.  
 
Căldura cu care a fost primită de concetăţenii ei, i-a întărit faptul că România este patria ei veşnică, indiferent unde ar locui şi s-ar stabili. Nu o dată, Elena Buică spune cu acel „dor fără saţiu” care nu poate fi potolit cu nimic: „Mă întorc iarăşi acolo unde vieţuiesc în adâncul trăirilor mele. Nu pot să mă sustrag chemării locului natal, întipărită în veşnicia timpului. Mă fură gândurile şi se ţese un dialog cu oamenii peste timp, un dialog cu însuşi timpul şi din când în când fac câte un popas la câte o clipă prea repede trecătoare peste care a alunecat un licăr de lumină. Şi cuprinsă de farmecul unei existenţe care pare, când că am trăit-o, când că mi se pare trăită, pun repede mâna pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn într-o formă care să-i dea viaţă, să rămână sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem şi nici nu vrem să scăpăm, stă ascunsă în cotloanele inimii sau ale creierului - nu s-a descoperit până acum unde se cuibăreşte - şi de acolo îşi trimite iluminarea continuă.”.  
 
„O vară culturală pe meleagurile Deliormanului străbun” este ghemul poveştii depănate de Elena Buică la fiecare vizită în ţară. Aici vorbeşte despre emulaţia vieţii spirituale, prin existenţa de reviste literare. Aspecte de la lansările cărţilor sale sunt un prilej minunat de a portretiza unele persoane locale, dar nu numai atât, ci e vorba despre „acei oameni simpli care aparţin gliei cu tainele ei”. Autoarea este mândră de obârşia ei despre care spune: „Sămânţa din care a încolţit cultura de azi în Teleorman se află depozitată în cărţile înaintaşilor de seamă ai acestor locuri: Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, Marin Preda şi alţii”.  
 
Scriitoarea trece în revistă personalităţile care au ajutat-o în parcursul ei literar, de la debut şi până astăzi. Toate aceste nume pe care le aminteşte scriitoarea sunt „Speranţe pentru România” , speranţa de a revalorifica valorile ţării.  
 
În acelaşi capitol, Elena Buică îi face un portret doamnei „Ligia Diaconescu – omul făclie”. Un alt subiect interesant abordat, este „Spicuiri despre vieţuirea mea în spaţiul Limbii române”, despre care Elena Buică spune: „Comoara cea mai de preţ moştenită de la părinţi, fondul de aur în care spiritualitatea mea a putut vieţui, adevăratul miracol al vieţii mele, a fost limba română căreia i-am devenit slujitor pe viaţă, mai întâi ca profesoară de limba şi literatura română şi mai apoi prin scrieri”. O frumoasă profesiune de credinţă literară şi artistică. Lumea basmelor dar şi a nuvelelor şi povestirilor autorilor români a exercitat pentru ea, o permanentă fascinaţie care durează şi azi.  
 
Iar mai târziu, profesiunea de dascăl în chiar disciplina care o atrăgea cel mai mult au fost prilejul fericit de practicare a acestei iubiri. Autoarea dă glas inimii şi evocă unele amintiri din şcoală, de pe vremea când profesa această nobilă vocaţie. „Faptul că am ajuns să trăiesc sărbătoarea limbii române pe data de 31 august a fiecărui an înseamnă pentru mine înfăptuirea cerută de întreaga mea fiinţă”. Elena Buică frământă cuvintele ca pe aluatul de pâine înainte de a fi aşezat în forme şi aluatul creşte sub mâinile ei, pufos şi aromitor.  
 
Ce ar fi lumea românească fără „Bucuriile sărbătorilor de iarnă?” Autoarea reînvie tradiţia oltenească, cu regretul că datinile s-au cam pierdut: „Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-am trăit noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră. Ne-am îndepărtat mult de scena în care eram participanţi cu trup şi suflet de copil alături de părinţii noştri şi de colectivitatea în care vieţuiam”.  
 
Autoarea îşi face bilanţul împlinirilor la cumpăna anilor, dar şi a regretelor că nu a putut face mai mult. Cu fiecare întâmplare trăită departe de ţară, autoarea nu se poate opri să facă o comparaţie cu situaţia din ţara noastră şi contrastul izbitor cu celelalte ţări, nu e de natură s-o bucure. Măsura lucrurilor – spune autoarea – ocupă un loc foarte însemnat în viaţa noastră. E important să rămânem noi înşine în orice împrejurare şi să nu ne schimbăm sufletul în funcţie de averile dobândite. De altfel, măsura de nectar stă la baza Legii de aur a creştinismului.  
 
Sfătoasă, afându-se în vizită la o familie de vază, ea afirmă cu nostalgie: „Acum mă îmboldeşte iarăşi gândul la Romania noastră, atât de contorsionată în multe privinţe şi încerc să pipăi cu mintea, câţi din aceia care au asemenea putere economică şi-ar fi întors privirea către mine şi mi-ar fi deschis uşile caselor şi ale inimilor lor, adresându-mi-se cu firescul omului care cunoaşte bine măsura lucrurilor. Când la vârful societăţii noastre vor ajunge oameni care ştiu că se poate trăi frumos în modestie şi cinste, cu o viaţă cumpătată, multe se vor schimba de sus până jos. Dumnezeu ne-a trimis asemenea modele ca domnul Herman Victorov care, desigur că nu este singurul, dar noi avem nevoie de mai mulţi astfel de oameni”.  
 
În acelaşi spirit evocator autoarea scrie un Remember pentru unele personalităţi pe care le-a cunoscut: Domnul profesor Silvestru Moraru sau rezervă un gând pios şi pentru Anca Petrescu şi în general pentru toţi cei cunoscuţi are cuvintele cele mai frumoase. Nu e uitată nici „Ziua românilor la Toronto” „organizată de Doamna Consul General Antonella Marinescu şi Domnul Marin Marinescu, a avut loc în spaţioasa sală a Centrului Cultural Japonez din Canada”.  
 
O ipostază teleormăneană surprinsă de autoare este aceea relatată în eseul „Descurcăreţii – oameni de nădejde” – aproape o povestire, cu caractere distincte şi cu subiect din lumea satului. Proza are mult umor, parcă intrăm în lumea lui Moromete, din câmpia Teleormanului. Limbajul teleormănean este păstrat nealterat şi dă o savoare specială scriiturii.  
 
O altă secţiune/capitol a părţii a doua a cărţii este intitulată frumos: „Lumini izvorâte din adâncurile sufleteşti” – prin care autoarea zugrăveşte portrete: Andrada Victoria Diaconescu, Fraţii Iacob şi Florin Oprea, meşteri lucrători care realizează „o adevărată poezie a mâinilor”. Autoarea face elogiul unui „Destin uman deosebit: Herman Victorov”, pe care l-a mai amintit în această carte, „om de stirpe rară, un român care a câştigat recunoaşterea şi preţuirea pe continentul Nord-American, în ţara noastră şi în multe alte ţări ale lumii”.  
 
Elena Buică are cuvinte bune şi pentru familia ei, în capitolul numit: „Neamurile” , cu o dedicaţie foarte emoţionantă: „Închin aceste gânduri neamului din care s-a ridicat spre lumina fiinţa mea şi de la care am moştenit zestrea de suflet şi de gândire” – ceea ce spune totul.  
 
Chiar şi începutul acestui eseu memorialististic este interesant: „Aceste însemnări s-au aşternut parcă singure pe hârtie, căci asemenea celor care s-au născut şi au copilărit la ţară şi eu am simţit întotdeauna legătura cu pământul şi i-am auzit chemarea. Spaţiul în care ne-am născut se leagă de noi şi chemarea lui şoptită devine tot mai puternică pe măsură ce trec anii”.  
 
Aici vedem chemarea pe care o simte autoarea pentru meleagurile natale şi pentru conaţionalii ei, dar mai ales pentru câmpia Teleormanului unde a văzut lumina zilei. Aici îl citează pe neuitatul profesor Artur Silvestri: „Mi-am amintit cuvintele remarcabilului om de cultură, Artur Silvestri, ce spunea despre devenirea noastră ca oameni. "Suntem, deci, în firea lucrurilor, adică acolo unde esenţiale sunt locul de unde venim, limba ce o vorbim, rudeniile ce ni s-au dat, sufletele însoţitoare, întregul ce ne înconjoară şi până la urmă – Părinţii, adică Neamul, alcătuind o realitate nesfârşită şi inaccesibilă pentru înţelegerea noastră, făpturi mai mărunte decât bobul de nisip". Important pentru această scriitoare este că n-a pierdut legătura cu sursa, cu dasein-ul iniţial, locul de unde survine fiinţa. Pornită în căutarea sinelui, în căutarea sa iniţiatică, ea învinge frica de moarte. Cunoaşterea de sine se revelează ca o ispăşire şi tototdată, o rezolvare a neliniştilor ei metafizice.  
 
Scriitoarea exaltă valorile spirituale cosmice ale satului românesc de pe celălalt versant al lumii, cu deschidere spre toate zările spiritului. Elena Buică le face un portret simbolic colectiv ţăranilor ei, aşa cum i-a văzut ea întreaga viaţă. Apoi trece la genealogia numelui Buică, trecându-i în revistă pe principalii strămoşi. Un alt capitol însemnat este „Orgolioşii” – în care autoarea, îi asociază, tot exponenţial, cu cei mândri peste măsură. Nu scapă din condeiul autoarei nici „Clevetitorii” care fac mult rău semenilor, prin calomniile lor. Partea a III-a a volumului se numeşte: „Cuvântul frumos rostit” şi cuprinde Pagini de jurnal „Din viaţa unui om oarecare: Herman Victorov” – care nu e deloc un om oarecare. E vorba de cartea cu acelaşi titlu – la lansarea căreia, autoarea a luat parte.  
 
Sub titlul: „Delicateţuri contemporane” - autoarea face o cronică la volumul cu acelaşi titlu al scriitorului Constantin T.Ciubotaru. În acelaşi spirit, autoarea face o prezentare amplă şi volumului „Tinereţe fără bătrâneţe” a lui Adrian Erbiceanu, recenzie cu titlul: „O meditaţie profundă despre viaţă şi moarte”. Tot o prezentare îi face şi lui George Roca, mai bine zis, volumului „Poeme bilingve”.  
 
O altă prezentare vizează „Încă un edificiu spiritual: al doilea volum „Românii sunt deştepţi, elevaţi şi talentaţi” – o realizare a doamnei Ligya Diaconescu. Tot în acest volum Elena Buică îi prezintă şi volumul III, apărut între timp. Şi seria Antoligiilor Starpress Internaţional este pusă în valoare de Elena Buică, unde-şi găsesc expresia un număr impresionant de poeţi şi scriitori români şi străini din întreaga lume.  
 
Virtuţile de cronicar literar şi le probează Elena Buică şi prin prezentarea unor volume de autor, cum sunt: „George Stroia – Albastru glas de înger”, apărut a Editura Armonii Culturale, în 2013.  
 
Şi cartea Gabrielei Căluţiu Sonnenberg „Metoda pătrăţelelor” se bucură de o cronică în acest volum. Un alt punct forte este medalionul Marin Voican Ghiroiu, folclorist, scriitor, poet, dramaturg şi compozitor de marcă.  
 
Şi după atâtea prezentări şi recenzii de carte, Elena Buică trece la un capitol foarte atractiv, chiar impresionant şi anume: „Frumoasele vacanţe”, care cuprinde amintiri de neuitat din „Las Vegas – o vacanţă exotică”; „Viena – Concertul de Anul Nou”; şi alte călătorii. Acestea sunt cu caracter personal, făcute cu familia, sunt foarte bine scrise şi documentate, subliniind aspecte din toate punctele de vedere: economic, social, cultural, artistic, arhitectonic, dar şi al relaţiilor dintre oameni. Turismul şi călătorie sunt marea pasiune a Elenei Buică.  
 
În sfârşit, partea a V-a a cărţii are în alcătuire Referinţe critice privitoare la opera Elenei Buică, în special, ultimele apariţii editoriale. Sunt prezenţi aici ca şi recenzori, Nicoleta Milea, cu recenzia „Metafore existenţiale” referitoare la volumul „Zâmbind vieţii”, dar şi o privire de ansamblu asupra tuturor volumelor editate de Elena Buică. Constantin Ticu Ciubotaru îi scrie recenzia: „Un zâmbet se întoarce acasă!” vizând acelaşi volum, frumos afirmând că acest zâmbet „a făcut înconjurul lumii”. George A. Stroia face o incursiune asupra întregii opere a Elenei Buică: „Zâmbind vieţi sau alternarea obedienţei cu nesupunerea – Crezul literar-artistic al întregii activităţi literare a Elenei Buică”.  
 
Gabriela Căluţiu-Sonnenberg scrie „Însemnări despre volumul „Frumoasele vacanţe”. Şi Ştefan Dumitrescu scrie despre „Universul vacanţelor” cu referire la „Frumoasele vacanţe”. Fie că sunt prezentări de carte, recenzii, evocări, cronici, însemnări, note privind lansarea cărţilor, toate acestea atestă că Elena Buică se bucură de o reală apreciere în ţară şi în Canada, ţara ei de adopţie, dar nu numai atât, în toate mediile literare online, în reviste şi asociaţii de cultură româneşti, fiind o adevărată ambasadoare a Limbii şi Literaturii Române în toate colţurile lumii.  
 
--------------------------------------------------------  
Cezarina ADAMESCU  
membru al USR  
Galaţi, 21 februarie 2015  
 
Referinţă Bibliografică:
Cezarina ADAMESCU - DE PE CELĂLALT VERSANT AL LUMII - CU OCHII DESCHIŞI SPRE ZĂRILE SPIRITULUI / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1520, Anul V, 28 februarie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!