Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aparitii > Mobil |   



LANSARE DE CARTE: SUFLETE DE CEARĂ, DE CAMELIA ARDELEAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Afectări organice sau totale”:  
 
Suflete de ceară  
 
Harul poetei Camelia Ardelean, beneficiară a mai multor premii literare, se manifestă din nou, încântând pe cititor cu poemele pline de miez și profund sensibile din volumul Suflete de ceară, apărut la Editura Armonii Culturale, din Adjud, județul Vrancea, în 2016.  
 
Asupra poemelor planează un benefic lirism, surprinzând: misterul zâmbetului melancolic; convertirea iubirii în dorință, în milă, regret, stingerea acesteia; elanurile pure ale sufletului; setea de cunoaștere, singurătatea, iluziile...  
 
Primul poem, Când suflete de ceară..., se vrea nu numai o poezie programatică, ci și o profundă meditație pe eterna temă a dramaticei existențe umane, incertă precum statuile de ceară. Poeta restabilește, cu mijloacele artei cuvântului, relația suflet-iubire-minte-vis-soartă-gând..., operând cu metafore-simbol.  
 
Imaginile artistice folosite sunt expresive („suflete de ceară”, „inima vacantă”, „vise.../ zăcând debusolate”, „lumina zâmbind“), incitante și optimiste: „Prin faldurile sorții rămânem cascadorii” mereu salvatori.  
 
Simbolul „suflete de ceară“ străbate – direct sau indirect – întregul volum. Poeta este în căutarea drumului spre sine („sufletu-mi ars“, „potecă de-ascet“), dorindu-se „înger de lumină“, dându-și întâlnire “cu pustiul”, urmărită de “fantomele de clipe...,/ figuri de ceară”, de “chipul de ceară”, „ghilotina semnelor de ceară“, „idoli de ceară”, „inimi de ceară“, de „curcubeul în ceară-ncremenit”.  
 
Meditând pe tema timpului, eul liric constată cum „trecutu-și pleacă fruntea“, „prezentul își revarsă frenetica lui slavă“, iar viitorul “se naște” cu “șuvoiul său de vise”. (Călătorind în timp)  
 
Între natură și starea sufletească a poetei se realizează un necesar paralelism: „toamnă.../ din searbăda mea viață“, “răvașul nopții din visurile-mi sloi”, „mă doare anotimpul”, „trosnește-n mine seva rănitelor păduri“, „resimt încătușarea nostalgicei naturi”, „ploaia din iluziile mele“, „colindat de curcubeie ni-e al inimii solstițiu“, „în albul ireal se-adună gânduri“, „aș lovi la tâmple cerul cu tăceri înșelătoare“.  
 
Într-o astfel de atmosferă, nu e de mirare că poeta poate “asculta cum înflorește un cais“, percepe “peste zorii de gând.../ un parfum de ninsori”, pentru că „Într-o vamă de timp, în cucernic popas,/ Am transcende în vis și al iernii impas“, la „geamul viu al iernilor din noi“.  
 
Asupra multor versuri planează un sentiment nostalgic: „preocupați să redresăm himere“, “temniță-i al nostru trup”, „pulberi de tăceri”, „fiorul unui plânset stins”, „sigla-nsingurării“, „bagaje de speranțe sfărâmate“.  
 
Natura este, nu rareori, personificată: „valsează norii“, “luna-ndurerată”, “ceru-ngândurat”, „o zi își deapănă azurul”, „toamna amorțită“. Alteori e surprinsă metaforic: „pădurile de ploi”, “smârcurile toamnei”, “horă de stele”, “bolta sângerie”, “castele de zăpadă”, “cerul stors de lacrimi”. Expresivitatea poemelor este asigurată de stilul metaforico-simbolic.  
 
„Suspectă de iubire“, poeta pledează dramatic pentru acest suprem sentiment uman (“un foc ce arde”, “ciutura iubirii”, “flamura iubirii”), într-un context antinomic: „mor-renasc”, “dulce și amar”, “fericirea-nefericirea”.  
 
Poeme precum: Prin stele cu gondola, Golgota de pe umeri, (Ne)fericirea, Pășește iarna, Când pe stele..., Înserare, Azi nu..., Rondelul toamnelor târzii, au fost premiate la diverse concursuri naționale de poezie.  
 
Autoarea meditează pe o varietate de teme: eul liric (Drumul spre mine, presărat cu vise, dar care posedă parola și se lasă găsită doar „umbra plutind pe cuvinte”; Sunt omul... : „omul-vis”, „omul-nor”, „un hoinar”, aspirând să se prefacă-n „înger de lumină”), speranța („visări, iluzii, accedem nemurirea”), deziluzii („praful ce se-nalță din abisuri”, „destin departe de concret”, „pe muchii de gheață mă târăsc”), lumea imperfectă („jalnic manechin”, „temniță-i al nostru trup“, „destin bolnav și ciung”, „reciclat dintre epave”), timpul („trecutul.../ un pașnic alizeu”, „nu aș învinge timpul“, „Ziua care vine e-o mască fără chip,/ O nouă aventură“ generatoare de speranțe).  
 
Poetului și poeziei le sunt dedicate mai multe poeme. Poetul este definit amplu: „...fără muză-i ca un cântec/ Vibrând pe note false“, „nu-i nimic fără iubire“, “e însoțit năvalnic de o vrajă”. El „dezmiardă în cuvinte“, e „bolnav de poezie” și „nu găsește antidot”, e „croit dintr-un aluat neînțeles”.  
 
La rândul ei, poezia trebuie să îngemăneze durerea cu viața, visul, realitatea (uneori parodiată), cu libertatea, speranța...  
 
Poezia finală, Atinși de frici, mai scuturăm perdeaua, trage o perdea melancolică peste „geamul viu al iernilor din noi“, adesea „Strângându-ne la zâmbete cureaua”, concluzionând: „la poarta nopții nu-i nimic de zis...”.  
 
Poemele îmbracă haina „dulcelui stil clasic”, folosindu-se de catren, ritm variat, măsură fixă, rimă bogată (împerecheată, încrucișată sau îmbrățișată). Poeta manifestă apetit pentru sonet (Un acvilon subit mă sabotează; Atinși de frici, mai scuturăm perdeaua) și rondel (Rondelul toamnelor târzii, Rondelul florilor ce tac, Rondelul cuvintelor nespuse, Rondelul verilor de foc, Rondelul timpului pierdut).  
 
Sentimentul existenței accesează – prin eliminarea straturilor superficiale și a formelor individuale – zonele cele mai profunde, avându-și rădăcina într-o formă particulară de extaz.  
 
Resursele lirice ale subiectivității poetei indică o prospețime și o adâncime lăuntrică remarcabile.  
 
Camelia Ardelean a devenit lirică “în urma unei afectări organice și totale”, nu în “determinante exterioare”, cum ar spune Emil Cioran.  
 
Maria Toma Damșa  
 
.........................................................................................  
 
Transpunerea poetică a eului privit printr-o mai rară formă de agregare  
 
 
Din moment ce ai suflet, e de la sine înţeles să te preocupe modul acestuia de manifestare, uneori chiar neprevăzut, oricum oscilant, niciodată linear. Introspecţia este îndeletnicirea cea mai complicată, relativă firii umane, constând în identificarea şi apoi descifrarea rânduirilor care ne sunt date. Atunci când e vorba despre ştiinţe sau paraştiinţe e una, iar când avem de-a face cu sublimarea lirică, indirect explicit, cu totul altceva se întâmplă, deosebit de sensibil şi care te pune pe frumoase, deşi complicate, gânduri.  
 
În parcursul său atent, consecvent croit, poeta Camelia Ardelean a ajuns să ţintească întocmai acest aspect, care ţine de dorinţa cunoaşterii şi, în egală măsură, de virtuozitatea expresiei, în mod curajos şi fără echivoc. În largul excurs existenţial şi desigur finul discurs poetic, autoarea de poezie alege, drept materie primă, una la care ne-am fi gândit mai puţin, deşi nu e chiar surprinzătoare. Este vorba despre compusul care, din soliditate, ce-i drept fragilă, ajunge în starea de perfectă modelare în contact cu căldura. Să nu uităm şi de uzanţa pe care cu toţii, încrezători în dumnezeire, o dăm, atunci când vrem ca rugăciunile noastre să fie auzite şi în urma cărora aşteptăm binecuvântare. Prin cât se poate de vie flacără.  
 
Despre Suflete de ceară, deci: pe măsura sensibilităţii poetei şi a creaţiei sale, luând în seamă idiomatica precisă şi stilul de redare configurat cu acurateţe strictă, suntem tentaţi a crede că introziunea într-un areal cuantificat la nivelul spiritual productiv de benefic, i-ar corespunde foarte bine Cameliei Ardelean. Şi se poate dovedi natural că întocmai aşa este:  
 
„Când suflete de ceară-şi declară armistiţiu/ Sub astrul ca o torţă – statuie fulminantă,/ Poteca spre iubirea cu inima vacantă,/ Trasată e prin zloată-n al minţii interstiţiu.// Pe aura de gheaţă – refugiu în cădere,/ Se surpă orizonturi clădite-n labirinturi,/ Candide rămăşiţe stocate în arginturi/ Îşi ţes nevolnicia în clipele severe.// Se-mbracă-n ţurţuri gândul – o pojghiţă naivă/ De vise-n carantină, zăcând debusolate,/ Proclamă-n zori destinul cu-a sa acuitate,/ O primăvară frântă sub glezna-i incisivă.// Rescrie răsăritul letargice memorii,/ Ni-e pavăză lumina, zâmbind obsecvioasă,/ Ne-apasă greu pe umeri simţirea vanitoasă,/ Prin faldurile sorţii rămânem cascadorii…” (Când suflete de ceară…).  
 
Firul epic, întins pe întreaga plămadă lirică, este necesar construcţiei şi, până la urmă, finalităţii la care se ajunge din conjunctural. O metamorfoză inerentă unui drum deosebit de celelalte, urmată de explicitarea însăşi maiestuozităţii momentului, se împletesc într-o recompunere a stării iniţiale de fapt. Elementele, doar aparent concretului, se suprapun ori înlocuiesc, după voie, până la o altfel de aşezare a totului înspre perceţie inerentă. Tabloul este unul bogat în nunaţe, când blânde, când acide, umbrite ori strălucitoare. Există o anumită doză de temere personală, absolut firească, dar rezolvată, de îndată, prin credinţa pozitivă şi prin asumarea sorţii, ca nefiind dinainte bătute-n cuie, comportând schimbări, dacă nu de plan, atunci măcar de unghi, putându-se, cel puţin teoretic, ajunge la punctual.  
 
Celelalte poeme păstrează registrul, dar, pas cu pas, alternează alte şi alte axe de coordonate, trecând de la eul observator la cel direct implicat, iar mai apoi, la eventuale formule de rezolvare ale unor situaţii, care, ce-i drept, nu prea ar putea fi rezolvate, decât cel mult intuitiv, nu şi pragmatic, şi în fine, la interogativităţi pe deplin justificate: În sfera gândirii…, Drumul spre mine, Sunt omul..., Călători prin timp, Rondelul cuvintelor nespuse, La ce sunt buni poeţii pe-astă lume? Se ajunge plăcut din calea-afară la Inimi de hârtie, iar circuitul continuă într-un mod fericit.  
 
Fiind o carte închegată, ea trebuie citită şi surprinsă/cuprinsă în întregul ei. Mult mai multe comentarii sunt convins că vor veni, ulterior, din partea criticii!  
 
Daniel Marian  
 
.................................................................................................................................................  
 
O poetă în esenţă – Camelia ARDELEAN  
 
 
 
Am descoperit-o pe Camelia Ardelean prin colaborările sale la “Noua Provincia Corvina” şi am rămas profund impresionat de faptul că scrierile sale poetice se mulează extraordinar pe ceea ce eu consider a fi poezia în esenţă, sentimentul şi trăirea sa.  
 
Descopăr în Camelia Ardelean un alter ego, citindu-i poemele le simt ca şi cum sentimentele mele au migrat în sufletul ei şi s-au aşezat acolo ca pe o scenă, unde actori cu măşti de ceară dau un spectacol impresionant, grandios, un spectacol al singurătăţii ce vibrează prelung, „... ca o strună într-un ecou prelungit...”, citând un vers propriu.  
 
Singurătatea sufletului poetei este redată magistral în metafore tulburătoare, care exprimă grăitor intensitatea trăirilor poetice:  
 
„Sunt staţia rămasă fără tren/..../ un ultim vers dintr-un anost catren...” („Sunt”) sau „Mă caut în mine şi nu mă găsesc.../ .../ Pierdută-s de mine, aş vrea să mă-nalţ...” („Pierdută de mine”).  
 
Rareori găseşti în zilele noastre poeţi care să scrie doar în rimă şi, atunci când îi găseşti, îţi dau senzaţia de vetust, de oarecare demodare. Nu acest lucru se întâmplă în cazul Cameliei Ardelean, poemele ei, atent lucrate ca ritm şi rimă, au un limbaj modern, ancorat în actualitate.  
 
Rodată în arta versului clasic, Camelia se dovedeşte o excelentă creatoare de rondeluri („Rondelul toamnelor târzii”, „Rondelul florilor ce tac”, „Rondelul cuvintelor nespuse”) şi sonete („Un acvilon subit mă sabotează”, „Atinşi de frici mai scuturăm perdeaua”, „La ce sunt buni poeţii pe-astă lume”), nefăcând niciun compromis, nici referitor la formă, dar nici la fondul poemelor, iar folosirea punctuaţiei, pe lângă dovada unei excelente cunoaşteri a limbii române şi a gramaticii ei, este de un real folos în realizarea muzicalităţii şi expresivităţii frazei.  
 
Tonul general al volumului este al unei disperări contemplative, poeta constată neputincioasă cum lumea se cufundă tot mai adânc în mlaştina descompunerii fizice şi morale: „... Bat clopotele ploii în turla necredinţei/ În lumea noastră falsă – un rai închipuit...” („Ne-mbracă toamna...”), şi pare că singura cale de salvare este reîntoarcerea la natură, la reînvierea acesteia în fiecare primăvară („Simfonie de aprilie”), iar poeta vibrează la unison cu toate energiile pozitive ale renaşterii.  
 
Dar şi aici: „... La graniţa sorţii stă ura/ Şi-arogă secundele vii...”, dovedind, o dată în plus, că binele nu poate exista fără rău, fapt ce subliniază pericolul care pândeşte echilibrul tot mai precar al lumii vii.  
 
Şi totuşi, poeta ne demonstrează că speranţa nu moare niciodată:  
 
„Pe-aripi de nori mă-ncumet iar să zbor/.../ Renasc din ploi şi lacrimi, ca o boare/.../ Pe mal de sori dezbrac nefericirea/.../ În suflet intră ramuri de măslin...” („Secundă de cleştar”).  
 
Acest poem, aşezat concluziv spre finalul cărţii, parcă vrea să demonstreze că, din putreziciunea unei lumi în descompunere, în primăvară răsar mugurii puri, inocenţi, şi e datoria grădinarilor lumii de a-i dezvolta armonios.  
 
Cartea poate fi abordată atât element cu element, fiecare poem având ideatica şi scopul bine conturate, de sine stătătoare, dar şi ca un tot unitar, deşi, pentru aceasta ar fi fost utilă o regrupare a poemelor, subordonată ideaticii comune.  
 
Nu vreau să închei, fără a remarca un poem deosebit existent în carte şi care, paradoxal, nu e poemul de debut al cărţii (din care este extras şi titlul volumului – „Când suflete de ceară...”). Este vorba de poemul „La ce sunt buni poeţii pe-astă lume”, pe care nu vreau să-l comentez, vreau doar să vi-l citesc:  
 
 
 
La ce sunt buni poeții pe-astă lume?
 
 
La ce sunt buni poeții pe-astă lume?  
 
Croiți dintr-un aluat neînțeles,  
 
Sunt surghiuniți de-același crud eres -  
 
Corsari febrili ai mărilor în spume.  
 
 
 
Atrași de măreția unui erg  
 
De vise vătămate-n escapade,  
 
Cu soarta tremurând în acolade,  
 
Spre gloria himerei încă merg.  
 
 
 
Sub giulgiul de speranțe răposate,  
 
Aceeași încercați claustrofobi,  
 
Cu suflet nud și patimile-n rate,  
 
 
 
Atinse de blestemul unor snobi  
 
(Priviri de mucava și inimi plate),  
 
Rămas-au, printre slove, pașnici robi...  
 
 
 
Ion Urda  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
LANSARE DE CARTE: SUFLETE DE CEARĂ, DE CAMELIA ARDELEAN / Camelia Ardelean : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2094, Anul VI, 24 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Camelia Ardelean : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Camelia Ardelean
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!