Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Poeme > Meditatie > Mobil |   


Autor: Baki Ymeri         Publicat în: Ediţia nr. 2029 din 21 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

Poeme de Oana Boc

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Poetă, eseistă și cadru universitar . Oana Boc, născuta (22 ianuarie 1970) la Întorsura Buzăului, jud. Covasna). A absolvit cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1993), unde în prezent este lector univ. dr. la departamentul de Limba română şi lingvistică generală. Predă în fiecare semestru cursul de Introducere în lingvistică, pentru mai mult de 150 de studenți. A publicat articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate. Volume: Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire (2007) (teza de doctorat a autoarei); Scara. Poezii, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă şi D.R. Popescu, 2013. A colaborat cu poezii la revistele Apostrof şi Poesis.  
  
Regina  
  
M-ai declarat regină,  
mi-ai dăruit un tron  
şi o coroană cu multe diamante.  
În nopţile cu lună plină  
mi-ai prins în păr atâtea nestemate,  
c-aş fi putut să le transform în stele,  
cât cer se strecura în ele!  
  
Aşa de-mpodobită, nu mai puteam să fug,  
nici când mi-ai spus  
că tronul, de fapt, era un rug,  
ca să tot ard spre tine  
când mergi pe orice drum,  
să te-nsoţesc himeric  
cu trupul meu de fum.  
  
Iubirea e cerul din noi  
  
Ştiu din ce în ce mai bine   
că iubirea e cerul din noi.   
Nu putem iubi mult sau puţin.   
Putem iubi pur şi simplu   
sau putem să nu iubim.   
Când iubim,   
e ca şi când ne aruncăm în cer   
şi experimentăm   
pe propria noastră fiinţă efemeră infinitul,   
imensitatea, sublimul terifiant al unei stări  
de imponderabilitate   
care oricând ne poate răsturna  
sau ne poate înălţa.   
  
Langue/parole  
  
Cuvintele ni se iubeau pe masă   
lângă ceştile de cafea.  
  
Sub ochii noştri ameţeau   
şi le tremurau corpurile fremătătoare.  
  
Toate sunetele li se umpleau de soare   
şi se topeau şi deveneau  
  
materii curgătoare  
  
când înţelesurile li se amestecau.  
  
Cuvintele tale le devorau  
  
pe ale mele până la ultimul sunet,   
până la ultimul semn  
  
şi-n îmbrăţişarea aceasta vibrau şi semănau  
  
mai degrabă cu o nocturnă de Chopin  
  
Sau cu o limbă vorbită  
  
de zei-inventaţi atunci, pe loc,  
  
căci cuvintele noastre nu mai erau deloc  
ele, cele de dinainte  
  
de iubirea aceasta lângă cafeaua fierbinte.  
În timp ce noi nu ne-atingeam,   
cuvintele ni se iubeau pe masă.  
  
Şi brusc m-ai luat de mână   
şi-am alergat spre casă.  
  
Langue/parole  
  
Fjalët na dashuroheshin në tryezë  
Pranë filxhanave të kafesë.  
Nën sytë tanë zaliseshin  
Dhe u dridheshin trupat fërgëllimtarë.  
Krejt tingujt u mbusheshin me diell  
Dhe shkriheshin e bëheshin  
Matejre derdhëse  
Kur kuptimet iu përzjeheshin.  
  
Fjalët tua i gllabëronin  
Fjalët e mia deri në tingullin e fundit.  
Deri në shenjën e fundit  
Dhe në këtë përqafim dridheshin e ngjanin  
Më parë me një nokturno të Chopinit.  
  
Apo me një gjuhë të folur  
Nga hyjnitë e inventuar atëherë, atypëraty,  
Ngase fjalët tona nuk ishin aspak  
Ato, ato para  
Kësaj dashurie pranë kafesë së nxehtë.  
Në kohën kur ne nuk prekeshim,  
Fjalët na dashuroheshin në tryezë.  
  
Dhe papritmas më kape për dore  
Dhe vrapuam drejt shtëpisë.  
  
Machiaj de zi  
  
Se-ntâmplă-n viaţa mea ceva bizar   
când mă machiez să mă primeşti în dar,   
când ploaia se revarsă pe pământ,   
când ne cerşim şi ne iubim plângând,   
când ardem în plecări şi-n regăsiri,   
când ne-nvelim cu fum şi cu uimiri,   
când frânt de dor mă exilezi la pol   
şi experimentăm căderile în gol,   
când valul se întoarce către sine   
şi mă alungi să fii pustiu de mine.   
Nesăbuită, aruncată peste stânci   
mă sinucid în ochii tăi adânci.  
  
Şi iarăşi mă întorci ca să-ţi fiu dar.   
Se-ntâmplă-n viaţa mea ceva bizar.  
  
Ego  
  
N-am fost niciodată prea ocupată cu lumea,   
m-a interesat doar focul.  
  
L-am experimentat prin vâlvătăi   
ale propriului meu trup,  
  
prin luminile roşii pe care   
mi le prindeam în păr,   
prin scrumul pe care călcam  
  
râzând de ceea ce era mistuit,   
prin fiinţa mea ce ardea cu trufie  
în faţa ochilor tăi.  
  
Lumea era doar imaginea  
  
pe care-o puteam vedea intermitent   
la lumina flăcărilor  
  
ce-mi treceau prin sânge   
când te căutam.  
  
Iubire acvatică  
  
Mi-e viaţa scrisă pe-un tapet  
Furat de zei şi aruncat în mare  
Când simt cum mă străbaţi încet  
Cu clipe-adânci, ca o plecare.  
  
Iau timpul şi-l prefac într-un ochean  
Îmbălsămat cu clipele pierdute,  
Ca să te caut la margini de ocean,  
Să te iubesc cu aripile rupte.  
  
Cum n-ai să ştii că te-urmăresc mereu,  
Ai să înoţi în apele cu peşti  
Şi-o să-nţelegi că-n ochii lor sunt eu.  
Privirea mea în valuri s-o iubeşti.  
  
Oceanul meu ia forma gândurilor tale  
Şi visele se spulberă la mal  
Când ochii noştri ard în depărtare,  
Dar se iubesc nebuni în fiecare val.  
  
Trenul  
  
Port în mine un tren  
care mă străbate uneori.  
Singurul călător eşti tu.  
Stai la fereastră şi din când în când  
îmi faci cu mâna  
cum ai face copiilor uimiţi  
din gările mici de provincie.  
Peronul pe care stau e tot în mine,  
dar trenul nu opreşte niciodată  
şi aşteptarea e tot în mine.  
Privesc trenul cum te îndepărtează.  
„Nu-l pot opri” – mă gândesc prudentă ca un copil  
dintr-o gară mică de provincie.  
Roţile trenului din mine  
le aud uneori  
mai departe sau mai aproape.  
Doar silueta ta e incertă.  
Ceea ce mai e încă sigur  
e fereastra şi aşteptarea mea.  
  
Joc  
  
Jocul acesta de-a aşteptatul îl ştiu.  
Poate că aşteptarea e chiar esenţa trupului  
nostru.   
E mai mult decât o stare şi mai puţin  
decât o metafizică.   
Este în pulsul şi în carnea noastră:   
fiecare bătaie a inimii   
e o aşteptare a bătăii următoare.  
O să joc mai departe,   
din ce în ce mai frenetic, jocul acesta,   
până când păsările se vor năpusti  
devorând invizibile întoarcerile tale,   
parfumul plecărilor tale,   
aroma trupurilor noastre amestecate de zei.   
Tu vii  
  
Tăcere  
  
Sunt mai captivă în tăcerea ta  
decât aş fi dincolo de poarta aceea  
ce se închide spre noi.  
Numai ochii ţi-i mai văd  
prea sus, prea plini de „atunci”,  
prea adevăraţi pentru ceea ce acum  
este doar o urmă a fiinţei mele:  
semiotică bizară a ceea ce n-am fost.  
Sunt mai captivă în uitarea ta  
decât în semnele propriului meu trup.  
  
Autoportret  
  
Dup-o lungă absenţă de-o clipă  
în care toată lumea a avut timp  
să-şi strângă de gât visele  
şi să-şi frângă-o aripă,  
mă întorc la voi cu privirile însângerate,  
cu lacrimile zdrenţuite şi parfumate.  
Mi-am ascuns dorul în buzunare cu ochii închişi  
să uit aroma merelor ude şi chipul caişilor sinucişi  
peste care-o să cadă mereu.  
sărutul nebun al trupului meu.  
  
Undeva  
  
Undeva, la mare adâncime în ochii mei  
e un copac tăiat.  
Pe trupul lui noi doi am stat într-o zi  
şi ne-am sărutat.  
  
E-atât de departe trunchiul acela acum  
îngropat în mine şi în secunde.  
Nu mai e niciun drum să îl pot dezascunde.  
E foarte bine mascat  
de tot ce-am trăit de atunci,  
ia forma tuturor viselor  
şi a deznădejdilor mele.  
E ascuns undeva între lună şi stele,  
între inimă şi splină  
şi rămâne mereu unica mea  
mare lumină  
trunchiul acela tăiat  
pe care tu, într-o zi,  
m-ai sărutat.  
  
Ploaia  
  
De fiecare dată se întâmpla să plouă  
când mă priveai în felul acela  
şi fulgerul mă făcea să tremur,  
pentru că de fiecare dată mă străbătea  
până la glezne de adânc.  
Mă ţineai în braţe foarte puţin,  
dar după aceea trupul meu tot  
era tatuat cu fluturi  
care îşi luau zborul, pe rând,  
la începutul fiecărei secunde.  
Degeaba încercam să-i opresc,  
uneori chiar le rupeam câte o aripă,  
doar să rămână.  
  
Ei zburau, totuşi, chiar şi cu o aripă frântă  
în zigzaguri buimace, cu echilibrul fragil.  
Am înţeles apoi că acesta le era rostul:  
să-mi rupă câte o secundă din trup  
şi să zboare departe,   
reconstituindu-mă în văzduh  
pentru ochii tăi  
în serile cu ploaie.  
  
Timp  
  
Cu fruntea în noroi  
se cern secundele  
dincolo de imposibilul din noi.  
Ca pe-o zăpadă iubită  
caut o uşă veche din lemn  
cu clanţa ruginită.  
Bunico, mai ţii minte  
când aburii laptelui fiert  
luau forma trupului meu  
rătăcit în cuvinte?  
Mi-am uitat chipul în oglindă, departe,  
şi visele aleargă nebune  
să prindă cioburile sparte.  
  
Se caţără pe zid amintirile,  
inevitabil, secundele.  
  
Matematică în timp  
  
Operaţii de matematică  
tatuate pe trupul meu:  
Sunt secundele mele calculate,  
numărate cu grijă de Dumnezeu.  
  
Coloane de cifre  
cu minus şi cu plus  
Bat în ritmul inimii mele  
zbaterea, ruperea timpului smuls.  
  
Voi arde mai departe la plus infinit  
Ca o imensă iubire orizontală,  
Trecând cu speranţă prin ruguri şi ploi  
Spre inevitabila mea scădere finală…  
  
Naştere  
  
Dumnezeu ca o moaşă  
mă aşteaptă cu braţele întinse  
să mă cuprindă când ies  
din pământul care mă naşte în Univers.  
  
Înspre fiinţă  
(fiicelor mele)  
  
Sunt unică,  
pentru că tu nu eşti decât pentru mine.  
Inventăm împreună  
o religie a propriului meu sânge,  
un joc ca o umbră  
peste a fi şi a nefi.  
Aluneci spre timp, spre lucruri,  
spre din ce în ce mai departe de mine,  
dar până atunci  
reinventăm în secret  
semne adânci în care lumea  
nu poate să încapă  
– doar ochii zeului şi ninsoarea lui  
peste noi.  
  
Geneză  
fiicelor mele  
  
Locuim împreună în acelaşi trup al meu  
purtat mereu de clipe,  
răsturnat peste lucruri  
şi mereu uimit dincolo de ele.  
Zeul învie uneori  
şi lumea e un exerciţiu de a privi în noi  
ca şi cum ai privi  
într-un izvor cu ceaţă.  
Căutarea imensă e zeul din mine  
care învie uneori  
şi care acum te poate vedea  
aşa cum eu nu pot,  
pentru că nu-mi pot întoarce ochii de la lucruri,  
nu pot decât să-l simt  
pe Zeul care învie uneori  
şi care, poate,  
acum  
eşti TU.  
  
Fulgului de nea  
  
Dacă te-a durut, de ce n-ai spus?  
Să fi stat cu tine la fereastră,  
Fulgule de nea, trimis de sus,  
Ca să luminezi secunda noastră.  
  
Când te doare dorul de plutire,  
De văzduhul risipit în nesfârşit,  
Să accepţi în marea ta uimire  
Şi durerea de-a te fi oprit.  
  
Şi când eşti nebun de strălucire  
Şi visezi că soarele eşti tu,  
Presimţirea apei să te mire  
Ca şi paşii clipei ce trecu.  
  
Am plutit şi eu cândva în infinit  
Cuprinsă de magia unui dor  
Şi-ntr-o zi pământul m-a oprit  
Chiar când crezusem că ştiam să zbor.  
  
Iubirea lui Prometeu  
  
Din iubirea asta doar vulturul a mai rămas  
şi acum desenează pe cer, implacabil,  
golul rotund ca un ceas  
sau ca o secundă încătuşată  
în carnea sărutului ars.  
  
Aşteptarea îmbrăţişării  
s-a preschimbat în aşteptarea năpustirii.  
Şi mai mult decât dorul de foc îl doare  
fiorul devorării  
când vulturul îi smulge în fiecare seară din trup  
speranţa uitării.  
  
Într-un singur ochi albastru îndurerat  
îl mai văd uneori pe Prometeu  
înlănţuit, transparent şi îndepărtat.  
  
Magicianul  
  
Într-o zi o să devii invizibil:  
„magia supremă, iubito”,  
o să-mi spui, preocupat de recuzită,  
de cadru, de detalii.  
  
Mai întâi o să fiu surprinsă  
că magia a reuşit,  
că nu mai eşti nicăieri unde te ştiam.  
Apoi o să te caut zâmbind,  
ştiind că în curând o să apari  
încântat de uimirea şi de căutarea mea.  
  
Când o să-mi simt trupul arzând,  
o să-ţi strig că o să te găsesc curând,   
aşa invizibil  
cum eşti,  
pentru că îţi presimt ochii  
în preajma focului meu.  
  
O să pipăi aerul cu părul meu despletit,  
ca să regăsesc forma trupului tău,  
o să scormonesc printre bătăile inimii mele,  
ca să descopăr ecourile pierdute ale cuvintelor  
rostite de tine cândva,  
o să devin fluidă şi o să curg  
prin însuşi sângele meu impur,   
mereu amestecat cu fiinţa ta.  
  
Alergând frenetic o să mă-ntorc  
prin toate clipele şi prin toate îmbrăţişările:  
poate o să te găsesc undeva acolo,  
privind iubirea noastră  
liniştit, invizibil.  
  
Clipele ne mureau  
  
Clipele ne mureau în braţe,  
unele zbătându-se şi plângând,  
altele tăcute, neputincioase sau resemnate.  
Ne rugam de ele  
să mai stea puţin,  
încă puţin,  
dar era prea puternică pânda  
care le dorea  
şi care le smulgea  
sărutului nostru.  
  
Stăteam amândoi îmbrăţişaţi în camera goală  
şi pereţii ne încercuiau  
şi se clătinau  
ca nişte halate albe  
din care ieşea fum în dreptul inimii.  
  
Scrisoare  
  
Eu sunt cuprinsă de iubire ca de moarte.  
Tu nu mai eşti aici, ci doar în dorul meu,  
Iar inima îmi curge prin tot ce ne desparte  
Şi îţi respir absenţa, spre tine-arzând mereu.  
  
Azi am lăsat durerea să mă doară  
Cât poate ea de-adânc şi de intens.  
Prin ea am coborât în mine ca pe-o scară  
Să te sărut… în dorul meu imens.  
  
Întâlnire  
  
Pentru că ne întâlnim mereu prea aproape de cer,  
Nu ne mai putem controla nici măcar zborul.  
În loc de aripi avem doar zbaterea secundelor care pier  
Şi din trupul tău evanescent n-a mai rămas decât dorul.  
  
De aceea e eteric sărutul şi-i pierdută cărarea,  
Dar paşii ţi-i simt în fiecare clipă ce vine,  
Iar sângele meu aleargă să-ţi găsească în inimă  
îmbrăţişarea  
Şi mirarea că timpul te-ntoarce mereu  
spre cer şi spre mine.  
  
Chiromanţie  
  
Aşa te-aş cuprinde şi te-aş lega  
între linia inimii şi linia vieţii  
din palma mea!  
  
M-aş prăvăli cu tine în harta destinului meu trecător,  
te-aş chema şi te-aş iubi  
în toate celulele mele de dor.  
  
Ochii-mi alunecă şi linia vieţii mele se zbate  
când tu îmi ghiceşti în palmă  
că zborul se mută departe.  
  
Naufragiu  
  
Din spate semănai mai mult cu un naufragiu  
decât cu o iubire: pentru tine voiam să miros a  
ierburi sălbatice şi să port tatuajul sărutului tău pe  
buzele mele.  
Păsările totuşi au zburat cu pietre legate de cioc  
şi ca dintr-o altă amintire îmi întindeam braţele spre  
tine, căci nu puteam să te regăsesc decât cu toate  
simţurile dintr-odată, ca-n cel mai sublim blestem.  
Din spate semănai mai mult cu un naufragiu  
decât cu o iubire: în fiecare zi îmi aduceai în dar un  
pumn de cenuşă, „relicvele trupului meu, iubito”,  
îmi spuneai din ce în ce mai departe, până când din  
densitatea tăcerii tale aş fi putut să-mi fac un voal  
cu care să-mi învelesc trupul în timp ce te aşteptam,  
îngrijind de absenţa ta ca de propriul nostru fiu.  
  
Când te pierd uneori  
  
Sângele meu goneşte mereu visându-te.  
E prizonier între pereţii arterelor şi ai venelor mele,  
Îmi circulă prin tot trupul, bezmetic, căutându-te,  
Dar tu eşti prea departe, între lună şi stele.  
  
Sângele meu era fericit când mă învăluiai cu trupul de soare  
Şi te simţea căutându-mă prin secunde.  
Ameţeau nebune toate celulele lui curgătoare  
Când în mine făceai să pulseze mii de inimi rotunde.  
  
Ca să te găsească printre stelele învelite în ger,  
Sângele meu îmi spune să accept orice rană deschisă  
Prin care el să poată să ţâşnească spre cer  
Şi prin rugul fluid al durerii să-mi aducă-napoi  
iubirea promisă.  
  
De ce?  
  
De ce mă cauţi la marginea fiecărei clipe  
care-mi trece prin sânge?  
De ce te cuprind cu trupul meu  
ca un zbor rănit ce se frânge?  
  
De ce te-aştept la marginea fiecărei clipe  
care-mi trece prin dor?  
De ce mă străbaţi cu trupul tău  
ca un stol mereu călător?  
  
Când marginea fiecărei clipe dintre noi  
e ca un bisturiu de tăioasă,  
îmbrăţişarea noastră sfâşiată şi arsă  
ne luminează-adânc pe-amândoi.  
  
Poem cu note  
  
Treceam legată la ochi1 prin sângele tău ce mă ardea.  
Părul meu era prea roşu,  
înnodat în jurul gâtului tău.  
O renegam pe femeia din mine  
pe care tu ai trezit-o pentru prima dată  
şi-o alungam cu pietre, rănindu-te pe tine.  
  
Încă mai sunt pe acel peron privind plecarea ta:  
un accident consemnat sec într-un editorial2.  
_______________  
1 Doar când iubim ni se pare iluzorie sentinţa de condamnare la  
moarte ce ni s-a dat când ne-am născut, pentru că ne-am născut.  
Doar când iubim credem că putem fi achitaţi, că putem să nu  
murim, totuşi să nu murim…  
2 Te adun din mormanul de fiare contorsionate, clipă cu clipă,  
celulă cu celulă, s-o poţi privi pe femeia aceea alungată cu pietre  
cândva, cu hainele rupte, privind ca printr-o plasă printre genele  
încâlcite, sărate, căutându-te.  
  
Sevrage d’amour  
  
Inima mea e o chitară  
cu arterele destrămate,  
Corzile ei zdrenţuite vibrează  
din ce în ce mai departe.  
Pulsul îmi scade şi viaţa mi se îneacă în cântec,  
Iar ritmul e rupt de tăcerea  
ce-aşteaptă în taină-un descântec.  
  
Nu pleacă plecarea şi nu vine venirea,  
Mă strânge prin sânge şi mă doare iubirea.  
  
Catren pentru zei  
  
Zeii desculţi îşi caută sărutul prin cer  
Şi-şi smulg îmbrăţişarea din stele nebune ce pier.  
Ne caută buimaci şi ne-adună din ploi,  
Devenim zei desculţi şi nebuni amândoi.  
  
Vis  
  
Am visat odată că ultima mea dorinţă  
ar fi o scrisoare de dragoste de la tine,  
sculptată în cel mai alb lemn.  
Aş pune-o în dreptul inimii  
ca arderea mea să fie o vâlvătaie,  
ca flacăra trupului meu  
să ajungă unde eu n-am putut  
să ajung vreodată.  
Sunt flacără-vrăjitoare  
căutându-te frenetic  
în arderea mea pe rug.  
  
Călătorul meu de toamnă  
  
Într-o casă de chibrituri  
mi-am pus sufletul pe masă.  
Tu cu ochii tăi ca jarul şi cu mâinile de dor  
răstorni lumea dintr-o plasă  
aruncată pe covor.  
  
Plouă cu scântei roşcate  
ce-au înnebunit acum  
în căderea lor mai tristă  
decât frunzele pe drum.  
Şi aştept mai mult să doară  
anii-aceştia la un loc  
când tu pleci şi laşi în urmă  
doar sugestie de foc.  
  
Mă aştept să mă străbată  
Toţi cocorii ce-o să plece.  
Se înalţă altă toamnă  
care-n somn o să-mi dezlege  
clipele-ncurcate-n gheme.  
Ca pe-un fir al Ariadnei  
ochii mei o să te cheme.  
O să vii atunci în toamnă  
cu un tren accelerat  
şi din casa de chibrituri  
o să-aprinzi cu ochii tăi  
sufletul ce te-a visat.  
  
Dor  
  
Pune-ţi coroana şi-aşteaptă  
pe jilţul de dor să apar,  
să ard lângă tine ca luna  
cu trupul vrăjit lângă jar.  
  
Hai, pune-ţi coroana şi-aşteaptă!  
Nu poţi să m-atingi că te dor,  
te mistui şi carnea ţi-o-ngrop  
în mine şi-n anii ce mor.  
  
Pune-ţi coroana şi-aşteaptă!  
Târziul e încă în noi  
şi focul veghează bezmetic  
hipnoza aceasta în doi.  
  
Amândoi  
  
Stăm amândoi îmbrăţişaţi pe un ciob de lună,  
avem amândoi o singură inimă  
care bate sferică şi nebună  
pulsând printre secundele duse  
oceanul arzând de dorinţe ascunse.  
  
Respirăm amândoi aerul cu acelaşi plămân,  
eu te rog să rămâi, tu mă rogi să rămân.  
Ne-aşteptăm cu aceeaşi inimă sferică şi nebună,  
ne legăm cu artere de dor,  
ca să fim împreună.   
  
Zăpada mea  
  
Tu eşti lumina din fiecare fulg al primei ninsori,  
Eşti soarele reîncarnat în zăpadă  
Şi cernut peste mine din nori.  
  
Îţi tremur în braţe când m-atingi,  
Iar când pleci îţi tremur de frig.  
Mă-nveleşti cu mirarea plutirii  
Când nu vii şi te strig.  
  
Îmi cobori din cer, din nici-nu-ştiu-care nor  
Şi mă frângi şi m-aduni şi m-aprinzi  
În ninsoare şi dor.  
  
Iubire cuantică  
  
Te simt uneori atât de aproape, încât aş  
putea să mor şi să reînvii în braţele tale, ca într-un  
alt univers. Să-mi fii lumină şi întuneric, să-ţi fiu  
noapte şi zi, să-mi fii sus şi jos, să-ţi fiu departe  
şi aproape – toate contopite în fiinţa unei singure  
lumi, în care contrariile coexistă în cea mai deplină  
armonie, în care tu şi eu ne suntem unul altuia şi eu  
şi tu, şi viaţă şi moarte, şi sfârşit şi început.  
Mă face fericită zborul spre noi şi uneori mă  
sperie, alteori mă uimeşte abisul deasupra căruia  
pendulăm: renaşterea mea în braţele tale și ochii  
mei pierduți departe de ochii tăi.  
  
Prizonieră  
  
Mă gândesc cum să fac să dorm cât mai puţin  
şi să stau cât mai mult  
în braţele tale,  
în sărutul tău,  
în dorul tău,  
în trupul tău,  
în cărţile tale,  
în literele numelui tău,  
în labirintul complicat al ochilor tăi  
în care devin incandescentă cu fiecare clipire,  
cu fiecare respiraţie  
şi nu mai găsesc ieşirea spre mine  
  
Tandreţe  
  
Te-aş înveli în fiecare seară  
cu-o aripă de înger păzitor  
care să-ţi dezmărginească-n taină  
orice zbor.  
  
Noaptea mi-aş rupe inima în mii de torţe  
să-ţi fie căutarea înspre mine lină,  
să mă găseşti pe orice drum  
doar în lumină.  
  
Cu toate dimineţile mele te-aş mângâia,  
iar clipele dacă ţi-ar fi de plumb,  
le-aş legăna  
cu viața mea.  
  
Scara  
  
Eram pe scara aceea spre cer   
amândoi hipnotizaţi de lună şi de dor.   
„Mi-e din ce în ce mai greu, iubito”,   
îmi spuneai cu ochii arzând de teama   
că pasul următor va fi în gol,  
  
că scara se va sfârşi brusc şi curând,   
iar paşii ne vor rămâne suspendaţi,   
prinşi în capcana căderii spre lume.  
  
Fugeam amândoi,   
evadaţi din propriile noastre vieţi,   
hipnotizaţi de lună şi de dor  
  
prea nebuni ca să fim oameni,   
prea nebuni când deveneam zei.  
  
Mă prăbuşeam în ochii tăi   
ca-n două prăpăstii de fiecare dată   
când îmi spuneai cu teamă   
că scara asta nu duce nicăieri,  
  
„căci e prea înaltă, prea verticală, iubito,   
iar infinitul nu poate fi un punct de sprijin”.  
  
Cădeam în ochiul tău drept,   
prin irisul întunecat, într-o spirală   
în care nu mai exista decât   
ecoul vieţii mele strigându-te.  
  
Mă prăbuşeam fără respiraţie  
  
ca într-o moarte în care aşteptam   
doar întâlnirea cu mormântul  
  
pe care mi-l pregăteai în inima ta   
în timp ce eu cădeam  
  
prin ochiul tău stâng hipnotizată   
de lună şi de dor.  
  
Ultimul sonet al lui VV în descoperirea mea  
  
Sub felinarul morţii ne zvârcolim visând   
că-ntrezărim în ape o rază de iubire,   
Şi adesea-i doar reflexul scânteii unduind,   
Din felinarul cinic, eterna risipire.   
Dacă-am crezut vreodată-n iubirea ta orbeşte   
A fost fiindcă lumina din ea m-a-mpresurat   
Şi mi-a pătruns în sânge frenetic, nebuneşte,   
Cum moartea-adânc păşeşte-n soldatul împuşcat.   
Ne-am răstignit pe ruguri în foc nepământesc,   
Ne-am înălţat cu zeii-n lumina lor divină.   
Şi m-ai privit în suflet cu dorul tău ceresc:   
Supremă condamnare pentru suprema-mi vină.   
Şi cum esenţa morţii e fără-mpotrivire,  
  
Aşa mă legi de tine, cu lanţuri de iubire. 
Referinţă Bibliografică:
Poeme de Oana Boc / Baki Ymeri : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2029, Anul VI, 21 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Baki Ymeri : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Baki Ymeri
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!