Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 2067 din 28 august 2016        Toate Articolele Autorului

Nămoloasa, legendă în lacrimi, prezent în surâsul speranţei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Benone Sinulescu, mai tânăr azi decât mâine  
 
26 ale lui august, mai înfierbântat ca niciodată şi de sus şi de jos, anul acesta (2016)! Ard până la suflet, anotimpurile vremilor acestora, sunt contopite unul într-altul şi se frâng încet ca vreascurile de aruncat în gura cuptorului încins, iar noi, mai vârstnicii, greu acomodabili schimbărilor bruşte începem să fim biete lumânări de ceară pe altarul lumii autosacrificate. Suferinţa noastră e impozitul pe care-l plătim pentru propria greşeală de a interveni la fundaţia naturii.  
26 august 2016. Azi e aniversarea doctoriţei mele căreia-i închin aceste şiruri de gânduri, vrând a o face să înţeleagă că am găsit doctoria!  
Oricum ne-om duce zilele bune şi zilele rele, din când în când suntem gata să ne dăruim câte o pulbere de bucurie, iar dacă mintea omului bun uită aceasta, îi aduce aminte inima. Ni se pare că avem prea multă dreptate când urâm şi că nu avem atât de mult parte de dreptate ca să iubim. Aici e greşeala noastră, şi poate că ar fi suficient să se anuleze din caracter doar această vanitate, pentru ca omul, în loc de-a îmbătrâni pe măsură ce anii trag la cântarul vârstei, ar întineri.  
Cu toate acestea, cunosc un om care întinereşte, exact cum spuneam! E cu neputinţă de crezut că o lege naturală, universală, fără îndoială că necesară, din păcate, e stârpită precum cuibul şarpelui, sub puterea virtuţii omului acestuia care este mai tânăr mâine decât azi. Despre cine-i vorba? Dacă aş cita doar unul, două indicii, toată lumea l-ar identifica fără dubii, dar ca să trec peste o întrebare în plus şi câteva clipe mai mult de încercare a scurtimii intuiţiei, iată răspunsul: Benone Sinulescu!  
De dragul câştigării timpului de partea sa, oricine şi-ar închina mult, dacă nu tot din trudele şi avutul său, dar cum numai pruncul nenăscut e fără vină, noi oamenii, n-avem cu ce răscumpăra nici măcar greşelile noastre cele mai mari, ce ne mănâncă lacom zilele, darămite să schimbăm legile fiinţei. Şi-atunci, unde şi care-i taina tinereţii maestrului Benone Sinulescu?! Eu nu ştiu să răspund la această întrebare. Ceea ce ştiu este că atunci când îl văd pe maestru, fie într-o emisiune, fie la un spectacol, fie într-o întâlnire la o ocazie diversă, atunci e ziua de duminică a mea. Îl urmăresc şi fără să se poată spune că am memoria scurtă (cred eu) adun an cu an tot mai multe amintiri pe care n-o pot zice în cuvânt cu câtă grijă le repartizez în depozitul sufletului pentru că, dacă neputinţa corporală împiedică să încarc în spate pietrele de moară ale vieţii, inima o am încă ageră şi vastă, în aşa măsură încât izvoarele, râurile, fluviile toate ale vieţii sufleteşti s-ar revărsa în ele ca într-o mare!  
Ura, dispreţul, ignoranţa... acestea-s o boală a sufletului, iar eu nu sufăr de ea (cred că atunci când eram mai tânăr aveam unele puseuri, dar le-am tratat în timp). Cu o imaginaţie pătată nu poţi apăra curţenia morală şi de aceea am ales în viaţă două iubiri care-s printre primele în prima şi certa mea religie: doctoriţa şi artiştii. Din una am clădit monument speranţei, din cealaltă liră sufletului, şi uneia şi celeilalte le-am şlefuit oglinzi umane.  
Pe doctoriţă Luminiţa o cheamă, nume predestinat soartei mele. Căci într-o zi aproape-mi pâlpâia becul capului şi i-a dat foc la loc, în graba ce-a dejucat planul morţii, doctoriţa. Artişti sunt mulţi, iar dintre ei, Benone Sinulescu e spiţa de sus a scării inimii, unde a fost pentru părinţii noştri, unde se află pentru noi, unde va rămâne copiilor de azi şi celor de mâine!  
Aşa cum, spre-a se putea vorbi şi înţelege cât de puţin despre Cosmos, el trebuie micşorat, pe când atomul, ca să poată însemna o entitate în deducerea noastră trebuie mărit, Benone Sinulescu nu poate fi descris decât micşorându-l foarte mult deoarece statura sa naturală sare peste coordonatele unei schiţe de portret. Dacă nu poate fi nici cuprinsă, nici înţeleasă personalitatea unuia dintre cei mai mari interpreţi de melos popular şi folcloric românesc, din toate timpurile, Benone Sinulescu, o imagine ce satisface la proporţie întrucâtva apropiată de realitate se poate forma cel mai bine la o întâlnire directă cu maestrul. Nu am pierdut niciodată cu voia mea vreo astfel de ocazie.  
Nu-şi taie nimeni degetele mâinii ca să o încapă mănuşa, dar eu parcă am fost dirijat din exterioritatea oricărui gând al meu să am parte de peripeţii cam de aşa natură, în câteva din multele drumuri pe care le-am făcut de-a lungul a câţiva ani, mai cu seamă în ultimul timp, din care m-am ales cu nişte lecţii de viaţă peste glasul raţiunii şi peste judecata sănătoasă. Într-una dintre dăţile acestea am făcut o călătorie cu durata de o zi întreagă, de la Buhuşi la Nămoloasa, pentru a asista la zilele localităţii, pe 15 august (2016), unde avea să cânte şi maestrul Benone Sinulescu (fusesem invitat de primarul comunei, Adrian Răzmeriţă, căruia, ca şi viceprimarului Costică Chiriac, am a-i adresa mulţumiri - iată, cred eu, un primar şi un viceprimar de reper în ceea ce priveşte unitatea fructificabilă spre binele oamenilor comunităţii. Din această unitate a rezultat şi anul acesta organizarea impecabilă a Zilelor comunei la care au făptuit un spectacol magnific Benone Sinulescu, Viorica Macovei, Igor Cuciuc, trupa Rustic, Mr. Juve, Dj. Rynno& Sylvia, trupa Haiducii (toţi protagoniştii îşi vor afla cu voia lor loc în paginile pe care le voi alcătui întru zugrăvirea evenimentului; acum, cuvenitul cuvânt de început aparţine maestrului Benone Sinulescu).  
Nu ştiu eu prea bine ce se face în biserică, dar ştiu cumva ce nu se face: în primul rând nu se fluieră. Pesemne aceasta voi fi făcut dacă o călătorie altminteri scurtă, de câteva ore, în mod obişnuit fără obstacole în măsură a face griji mari s-a transformat într-o drumeţie cum nu se poate de caraghioasă. Nici nu am intrat bine în Bacău când maşina publică în care călătoream la Nămoloasa s-a defectat, iar noi, umili călători am fost descărcaţi ca sacii, nici la autogară, nici la gară, nici în rând cu lumea, în rând cu maidanezii, la o margine de oraş, în puhoiul de maşini, pe centură.  
Am început ziua şi călătoria cu o pedeapsă. A trebuit să merg la Autogara Bacău, înfruntând drept în ochi soarele ce răsărea şi-avea, pasămite să mă prăjească dacă nu mă feream de el, căci până la ora doisprezece când aveam o altă maşină de plecat mai departe trebuia neapărat să caut umbra. Unde? Păi, unde, oare, căci nu plecam după cumpărături, ca să colind magazinele, aşa că, la Irina hangiţa, de la restaurantul autogării, pe care îl laud de mult, deoarece, în răstimpurile venirilor şi plecărilor mele în şi din Bacău, de multe ori mi-a fost o sală de aşteptare confortabilă (în ce o priveşte pe Irina, n-am avut niciodată îndoieli de pe urma cărora să piară dragul de a scrie despre ea, ba mai mult de-atât, ea sădeşte în mine avântul acesta, eu fiind unul dintre oamenii cei mai înclinaţi să scrie contra păcatului, cu cerneala păcatului din gând!).  
Un popas, aşadar, la Irina, de aproape cinci ore... Cine să fi numărat câte înghiţituri de Cotnari a trebuit să sorb eu în tot acest timp şi ce forţă să pună între mine şi îndemn zid, ca să stau ore întregi, pe secetă, cu gura uscată?! De o hălăduire pe sub văpaia soarelui în augustul de cărbune încins, pe trotuarele topite ale Bacăului, nici nu poate fi vorba...  
Pe la prânz porneam, aşadar, spre Nămoloasa, via Focşani. Credeam că merg întins spre capătul de sud al Moldovei, într-un loc de legendă tragică ce stigmatizează Siretul cu înecul unei mirese... Da de unde?! La Focşani maşina publică avea să staţioneze ceva timp, destul de mult ca să nu încerc vinul Cotnari şi acolo unde voievodul biruit de turci l-o fi băut cu Vrâncioaia în taină şi întru readunarea curajului (puteam eu să nu fac asta, dacă în maşină era ca în rola bunicii, în care cocea ea nesuferiţii cartofi, seară de seară, din care pricină nici până azi nu-i mai pot vedea în ochi aburind şi poftindu-ne să îi înfulecăm fierbinţi, iar afară soarele ajunsese la apogeul coacerii pe viu a celui ce va fi fost nebun să îşi încerce cu el puterea?). Încă un popas, va-să-zică, dacă mai era nevoie să o spun, menit nici mai mult, nici mai puţin să-mi uşureze aşteptarea şi să-mi îngreuneze capul...! După Focşani, Nămoloasa trebuia să urmeze. Numai că maşina nu trecea pe acolo şi a trebuit să cobor la Năneşti, o aşezare omenească de care habar nu am avut că există în geografia planetei. De aici până la Nămoloasa, unde era instalată şi aştepta scena cea de zi sărbătorească, pe Benone Sinulescu şi ceilalţi îndrăgiţi artişti, mai era cale de bătut. De data asta pe câmp, pe malurile Siretului, prin lunci şi pe coclauri, iar cu pasul, străin cum eram şi pe deasupra umblat o zi pe drum cu trăncănitoarele transportului european-românesc-moldovean, udat pe gât din belşug cu vin Cotnari, căruia-i simţeam furnicile de la vârful creştetului până în unghiile picioarelor, aşa o distanţă nu putea fi mearsă. Însă, om de omenie, primarul Nămoloasei, Adrian Răzmeriţă a trimis maşină după mine. Dar n-a ajuns imediat maşina şi ce era să fac până ajungea, unde era să stau? Intuiţia m-a trimis exact unde trebuia: se afla o popicărie la un bar de pe marginea şoşelei, în care am intrat din cauză că era umbră acolo. Nici vorbă să pot sta degeaba în bar, aşa că am pus în pahar Cotnari, iar de acolo i-am dat drumul pe jgheabul gâtului din care deja încercam să scot nişte freamăte vocale pe ritmurile melodiei „Radu mamii, Radule”.  
Ajuns-am, slavă Domnului, şi la Nămoloasa...! Până la venirea maestrului Benone Sinulescu, în rând cu oamenii am stat, că doar nu era să mă pitesc în holda de lângă sat. Paharele şi ele, n-au stat nici singure, nici goale... pe-ale mele le-am umplut nu mai ştiu acum cu ce (prin fotografii văd bere, dar orice băutură aş fi turnat, când a ajuns faţă în faţă cu vinul Cotnari s-a-nfrăţit).  
A venit, la un moment dat, maestrul Benone Sinulescu. A cântat până la înaltul cerului şi adâncul sufletului. L-am ascultat, l-am privit şi aveam atâta veselie în inimă încât şi o bocitoare m-ar fi stârnit la joc.  
Fulminant spectacol! Impresionant a cântat tânărul veşnic Benonme Sinulescu! Spectatorii s-au veselit cum nu au să aibă parte într-o viaţă de om să se veselească prea adesea. Maestrul Benone Sinulescu a răsucit acele ceasornicului său biologic corporal şi spiritual, întinerind..., mâine e mai tânăr decât azi..., ieri era deja vârstnicul cântăreţului tânăr de azi care cântă ca un vodă al melosului românesc, aduce pacea, aduce veselia, aduce plăcerea, bucuria, frumuseţea, fericirea! Cântecul şi poezia cântecului maestrului Benone Sinulescu sunt ghete de crai sufletesc pe care le încalţă duhul omului, urcă muntele vieţii cu păduri, poiene, genunchi şi vârfuri, până la cuibul şoimului, apoi vine înapoi şi urcă iar şi coboară din nou...!  
Spiritul meu a făcut la rându-i aceste curse, în timpul spectacolului cu Benone Sinulescu de la Nămoloasa, dar cu încă un călător la bord: Cotnariul, dragul de el!  
Seara am locuit la o familie de oameni buni din Nămoloasa, Andrei Ionică şi Georgeta, oameni harnici, gospodari şi primitori care, cu ce să mă ospeţească, afară de pat şi perne ca de mire? Cu o cană mare, de un kil, de vin, sigur că da! Nu de Cotnari, dar nu mai cunoşteam diferenţa, spre miezul nopţii! Iar dimineaţă, ce n-aş fi dat să fie seară, să mai dorm o dată?! Acum cu folos, căci somnul cu vin Cotnari e musai de succedat de un somn fără Cotnari. Însă, ce departe mai era casa mea, patul meu şi ce aproape mai era tot... Cotnariul! Cu ce să mă omenească de cu zori bunele gazde de la Nămoloasa, Andrei Ionică şi Georgeta? Cu rachiu, unul de bătea palinca maramureşeană şi-o făcea de ruşine.  
Începusem bine ziua. Am pornit cale întoarsă pe acelaşi traseu şi, în seara celei de-a doua zile a travaliului meu, Buhuşi Nămoloasa, Nămoloasa, Buhuşi, Cotnariul era numai şi numai pe urmele mele, la răscrucile drumurilor. Din Nou Năneşti, din nou Focşani, din nou Irina hangiţa, aşa că am ajuns acasă cu acelaşi certificat de sănătate pe care-l completasem la culcare la gospodarii de la Nămoloasa, Andrei Ionică şi Georgeta. Odată trecând pragul casei, întors de la Nămoloasa, unde omisesem să spun, mult înaintea mea au luptat nişte viteji de ostaşi, am oprit robinetul, am făcut tratament de vreo trei zile, cine-a păţit-o ca mine, ştie cum şi cu ce, şi m-am vindecat, ca să fiu gata iarăşi de o nouă odisee. Stând în bună pace, în toată această vreme, puneam CD-uri cu Benone Sinulescu şi fără să vreau, cântecele acestea mă răscoleau.  
Nu mi-e uşor să rezist ispitei de a combina unele sentimente cu un strop de miere Cotnari, căci, la ce-ar mai fi pe lume cântecul dacă nu e Cotnari şi la ce-ar mai fi Cotnariul dacă nu e cântec?!  
26 august 2016. Zi aniversară a doctoriţei mele, Luminiţa. La mulţi ani! Două zile, încă două din viaţa mea, am găsit doctoria! Pe cuvântul meu că încep să îmi pierd speranţa în farmacii...!  
26 august 2016. Rog pe primarul Nămoloasei să mă invite şi la anul. Vin cu o zi înainte!  
26 august 2016. Zi pregătindu-se să scoată vara de foc din timp. Mereu tânăr, cu ani fără urme, sau cu urme fără ani, maestrul Benone Sinulescu trece de jumătatea anului după care va schimba încă un prefix al vârstei. La mulţ ani, maestre, tinereţe lungă şi sănătate fără doctorii - doctorul şi doctoria nu sunt una! Eu, de-ar fi să sec toată crama Cotnariului, tot mă încumet să vin la spectacolele dumneavoastră, oriunde-ar avea loc! Sănătatea şi voia bună, e tot ce aveţi nevoie maestre! Ce bine că le aveţi şi ce cumpănire dreaptă pe lângă cupa cea mare cu amărăciunile vieţii, este darul pe care îl faceţi dumneavoastră neamului românesc! Minunatele melodii pe care le cântaţi sunt fragmente săpate în pisania culturală a României, sunt lumina cea mai pură a istoriei veacului nostru scrise în cântec.  
 
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)  
 
Referinţă Bibliografică:
Nămoloasa, legendă în lacrimi, prezent în surâsul speranţei / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2067, Anul VI, 28 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!