Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Aparitii > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 1995 din 17 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

Paul Surugiu (Fuego). Caligrafieri afective
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Niciodată nu-i târziu să cânţi! Nu ştim niciodată cu adevărat când cântăm pentru că universal sonor rezonează latent chiar şi în tăcerea noastră, sunetul este pretutindeni şi neîncetat, sunetul însoţeşte condiţia universală de a fi iar cântecele nimic altceva nu sunt decât flori ce-acoperă calea vieţii cu sunete culese de inimă.  
Oricând, în dimineaţa vieţii, la culmea amiezii sau în seara ei, cântecul ne conduce simţul în măreţia armoniei create odată cu lumea, sunetul şi armonii fiind două din monadele vieţii. De aceea, cântecul nu compune absolutul steril ci demonstrează adevărul sunetul, fericirea, vitalitatea, universalitatea în act a trăirii.  
Niciodată nu-i târziu să cânţi! Cântecul trezeşte lumea să înţeleagă că numai el îl face egal pe om cu sine, iar cine se crede mai sus decât altul îşi pierde libertatea şi tot cântecul îl readuce adesea cu piciorele pe pământ - când îl urcă şi mai mult, zboară cu aripile trufiei din care la fiecare bătaie cade câte o pană.  
Dacă se simte singur, niciodată nu e târziu ca omul să cânte, dacă e străin nu e târziu să cânte, dacă plânge nu e târziu să cânte, dacă a descoperit fericirea nu e târziu să cânte, dacă a pierdut fericirea nu e târziu să cânte, dacă zburdă nu e târziu să cânte, dacă se izbeşte de diguri nu e târziu să cânte…! Mai presus, două sunt în viaţă idealurile: zilele omului şi fericirea. Amândorura le este izvor cântecul! Viaţa e vitraliul faptelor şi conştiinţei, cântecul e soarele sufletului şi de aceea, după cum şi cât iubeşte cineva cântecul, îi sunt lăcuite de lumină, primesc transparenţă şi claritate mozaicurile multicolore ale vitraliului acestuia al vieţii finite şi cu toate acestea ţinute cât mai departe de decepţii prin cântec!  
Tot de aceea, a scrie despre cântăreţi nu înseamnă a descărca cerneala vanitoasă a grămezilor de cuvinte adunate să compună munţi de cărţi rânduite să pună dale pe cărarea spre faimă forţată, vânată cu orice preţ, ca prăzi de colecţie şi panoplii fructificate cu fructe pădureţe în diplome, medalii, titluri, citări în antologii, dicţionare, enciclopedii, apartenenţă la uniuni şi asociaţii câtă frunză şi iarbă, cu marcă pestriţă şi compromisă!  
Nu! A scrie despre cântăreţi înseamnă a caligrafia! În ce mă priveşte n-am căutat niciodată satisfacţia absolută în laudele propriilor scrieri, deşi sunt foarte curate şi nu s-au prins de ele idei, impresii, cuvinte ale altora decât în minimă urmă de influenţă pe care o lasă inevitabil în oglinda memoriei citirea, ascultarea, privirea, pentru că nimeni nu trăieşte şi creează izolat în mediu totalmente pur şi personal. Dar de aici şi până la a fura cu toptanul paragrafe, pagini, texte întregi, diferenţa o face caracterul. Am făcut astfel de decoperiri tocmai la zişi scriitori cu zise titluri din cele citate mai sus şi am găsit chiar propriile mele compuneri altoite pe încărcătura unor scrieri pestriţe, inautentice, ale unora. Ca să faci aşa ceva, mai ales atunci când zugrăveşti în cuvinte o personalitate, nu făptuieşti ceva deosebit de nevasta care face un copil cu altcineva şi bărbatul ei se laudă cât de frumos, sănătos şi deştept copil are! Am întrevăzut infiltraţii de acest tip, de multe ori, iar cînd mi-am regăsit rânduri scrise de mine în cuprinsul alterat al scrierilor altora şi integrate în contexte de abrutizare a minţii, mi s-a amărât şi aerul pe care l-am respirat.  
Cu gândul de a nu face aşa ceva niciodată, eu am aşezat laolaltă măsura câtă o am a talentului, cu demnitatea şi am scris cinstit despre artişti. Aşa am pornit să scriu acum câţiva ani despre artistul Paul Surugiu (Fuego) şi aşa făuresc şi azi cronici, eseuri, interviuri, reportaje cu şi despre acest romantic de azi, nici primul, nici ultimul, cum se autodenumesc fals şi regretabil unii artişti, fascinaţi de apelativul „ultimul romantic”, de parcă ultimul este parte în perioadă, nu punct terminus. Încât, de greşesc sau nu, eu îmi iau îndemnul să denumesc adunarea într-o cărticică a tot ce am scris şi ce mai adaug, o „caligrafiere afectivă” a artistului (n-aş zice al României, sau cine mai ştie cum şi de unde, ca prin ziare ciudate, ci-l aşez înt-o increată, adevărată identitate: al inimii cu bucuriile, pătimirile, iubirile, fericirile, dezolările ei): Paul Surugiu (Fuego).  
Adevărul despre romanticul de azi al cântecului lipit de surâsul şi lacrima melomanilor nu e nevoie să fie înfrumuseţat căci s-ar comite ceea ce dăunează florii când e copiată din câmpie în formă turnată din plastic. Paul Surugiu este plăcut sufleteşte aşa cum este, nu-i nevoie de culori şi forme artificializate ce nu-s altceva decât depuneri de lac pe aur. Inutilă, neinspirată denaturare!  
Ceea ce însă nu e degradant, e zugrăvirea lăuntrului său rafinat spiritual şi, fireşte, evocarea grandiosului spectacol nemistificat pe care-l făureşte în scenă, de mult timp, deşi este atât de tânăr (în luna august a anului acestuia (2016) împlineşte ani patruzeci!). Ce altceva s-ar putea scrie despre personalităţi dacă nici ceea ce se străvede curat reliefat în biografia sa publică?! Substanţa simplă şi naturală a lucrului şi spiritului unui artist nu înseamnă că e falsificată ori înzorzonată dacă e extrasă din adevăr în cuvînt caligrafiat!  
Fără a reprima pe mistici, am căutat să feresc ceea ce am scris despre Paul Surugiu de umflări ale formei şi notei spirituale precum şi de atmosfera tulbure aşternută ca alegorie mută şi nemişcătoare pricinuită de zidirea unui perete între mine şi artist, ca să nu mai ajung la el, ca odinioară, decât cu învoială din partea santinelelor penibile. Câtă vreme nu aveam a face cu acest perete, transgresat spiritual, pesemne, din fantoma Zidului Berlinului, căci barajele între oameni se ivesc din pasiunea unor frustraţi, invidioşi, lacomi de faimă cu sila şi practicanţi ai cultul personalităţii, nu mă loveam de minciuna înflorită spre a întrerupe legăturile mele, deşi nu sunt rivalul nimănui. Comunicam direct, personal şi eficient cu artistul Paul Surugiu. Azi se vrea ca peretele aşezat în calea mea de zidari cu trufie să mă oprească în umbra lui. Pasămite ocup vreun drum ori încurc uneltirile cuiva! Nu se poate! Eu urăsc santinelele şi n-am de gând să le cer voie, ci trec prin ele ca prin nimic! Nu trebuie să îmi înlesnească nimeni solia mea, aşa că am scris cu neînvoirea nimănui, avantajat de spiritul meu de libertate, de forţa de răzbatere şi atunci când am în faţă o armată, dacă am dreptate, precum şi de singura îngăduinţă de care am nevoie: legea ziaristului. Nu are nici cum şi nici cine să oprească adunarea laolaltă de către mine a publicisticii mele.  
Revăzînd-o, după cam douăzeci de ani de când slujesc presei, am redescoperit o „cantitate” de texte ce-ar putea alcătui o cărticică şi am socotit ca nimerit să făptuiesc aceasta pentru că am portretizat frumos pe artisul Paul Surugiu, nenăscut pentru sine ci pentru public şi muzică! Perfect de acord că artistul ar trebui să ştie aceasta şi află, aşadar, acum, prin publicarea acestei introduceri cu mai mult de o lună înaintea apariţiei cărţii, dar cei mult mai apropiaţi decât mine de Paul Surugiu, care umblă cu ocaua mică, nu trebuie opriţi să-mi pună piedici, se-mpiedică singuri, de multe ori cărţile unora dintre ei fiind dovada a cum nu trebuie să arate o carte.  
Făurind cartea mea, eu explic nimic mai mult decât că pe cât s-a înverşunat cineva să-mi stea în cale, pe atât s-a înflăcărat hotărârea mea de a spinteca calea, ca fierăstrăul norilor, trăsnetul.  
Cine trage o linie mai dreaptă, cel cu rigla, sau pictorul? Cel cu rigla, fireşte! Dar, cine face ca linia aceasta să nu despartă, ci să creeze armonie? Pictorul, fără doar şi poate! N-are nimeni a zice că am pornit editarea cărţii acesteia împins de vanităţi inactive create şi creatoarte de stări conflictuale. În niciun caz. Eu îmi apăr libertatea să scriu! Iar tot ce am scris despre Paul Surugiu până azi urmează în uniformă stimă şi admiraţie sentimentele unei colosale mulţimi ce apreciază prestaţia artistică a sa. Nu sunt, însă, încolonat în urma vreunei gâşte cu spirit de cârd ce-l revendică pe artist, de parcă-ar avea drepturi de cesiune asupra sa.  
Voiam să prefaţez cartea aceasta cu un text măiastru alcătuit de bijutierul artei prezentării spectacolului, Octavian Ursulescu, dar nu i-am cerut-o, pentru că m-ar fi refuzat politicos (aceasta deoarece este, contrar mie, de părere să cer acordul protagoniştilor unei cărţi atunci când scriu despre ei şi, totodată, nu cred că ar admite să se intersecteze cu un eventual incredibil climat de dizarmonie între santinele şi mine, fiind genul de om care se plasează în exterioritatea flăcărilor şi nu sare în focul scandalurilor). Nu sunt deloc de acord cu aceasta. Păi, ce mă făceam eu dacă ceream acordul la protagoniştii buni şi răi ai mulţimii de articole pe care le-am scris în zilele mele bune şi zilele mele rele, din presă. Cum, persoanele publice îşi cer voie de la mine ca să activeze în spaţiul pe care îl împărţim între noi, lumea întreagă? Atunci eu de ce aş cere? Şi ce presă aş mai fi făcut eu, care am scris până acum despre artişti, sportivi, politicieni, preşedinţi, regi..., dacă umblam după acest nisip de oameni ca să le cer voie? Îşi închipuie cineva că hoţii, de exemplu, mi-ar fi dat? Nu! Eu scriu, aşadar despre artistul Paul Surugiu, iar fiecare din cei care citesc vor judeca dacă am sau nu dreptate, vor parcurge filele cărţii sau o vor arunca din mână, dar nimeni nu mă poate împiedica s-o făptuiesc!  
Dacă ar fi mai mulţi ca mine, ar demasca inutilitatea santinelelor. Eu nu cobor la ele, eu urăsc până la capăt, după cum şi de iubit, iubesc până la capăt, iar de la capăt încă şi mai departe şi dejinitiv, până mă va înghiţi uitarea pământului, dar nu mă pot ascunde gardurile, pereţii, barierele, deoarece am trăit curat şi la vedere, nu mi-am meşterit lauri cu mîna mea. Nu mă rog în jos, n-o pot, santinelele sunt mai jos de mine, iar dacă fruntea mea se roagă, nu genunchii, sigur că nu la santinele mă închin!  
Când am compus toată publicistica pe care o adun acum în carte, artistul Paul Surugiu a ştiut, a fost de acord, a apreciat. Iar acum este dreptul meu s-o aşez unde vreau, fără a fi obligat să aplec ceea ce a preţuit Paul Surugiu, la ignoranţa santinelelor fierte de toate frustrările, răutăţile, invidiile umane (ce antagonism între acestea şi omenie, dar toate se constituie în condiţia umană!?).  
Cum n-am găsit potrivit să solicit prefaţă maestrului Octavian Ursulescu, am încredinţat această onorantă co-participare la filonul de zăcământ al cărţii, unei artiste mirabile din Basarabia. Nimic mai nimerit, pentru că Basarabia îl îndrăgeşte pe Paul Surugiu, îl laurează cu laurii iubirii aprinse şi-l ovaţionează, iar preşedinţii ţării acesteia româneşti vecine cu România, ca soli ai românilor vecini cu români, l-au decorat!  
Toate fiind aşezate la locul lor, cartea e gata de tipar. Sîmburele ei a fost semănat. Va răsări în oceanul livresc în care se mai scrie şi ce nu se citeşte, şi ce nu e cinstit, şi ce nu e cult, şi ce e duşmănos, o carte caligrafiată afectiv, închinată artistului romantic Paul Surugiu. Data „răsăririi” ei va fi odată cu soarele dimineţii de 23 august, când calendarul vieţii îndrăgitului interpret va consemna ani patruzeci! De viaţă, şi nu cu mult mai puţini de muzică!  
 
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)  
 
Referinţă Bibliografică:
Paul Surugiu (Fuego). Caligrafieri afective / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1995, Anul VI, 17 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!