Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 1453 din 23 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Monalisa Basarab. Un om foarte bun şi frumos
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Oare soarele nu se stinge de teamă că suprimă verdele frunzei fragede ceruite de rouă, când o sărută dimineaţa în zori? Oare vântul nu încetează sub macii subţiri ai câmpiei, de teamă că le smulge florile, vrând să-i îmbrăţişeze? Oare torentul mării nu se întoarce în larg, de teamă că-şi muşcă propriul ţărm, vrând să-i mângâie sprânceana din valuri? Există oameni gingaşi ca ei, în stare să emoţioneze şi să tulbure gândul cuvântul, privirea, tresărirea inimii! Întocmai este actriţa gingaşă ca firul firav al mătasei, frumoasă ca o crăiasă ce stăpâneşte împărăţiile povestei, Monalisa Basarab!  
Curajul nu e o stare proprie mie! Încât, la lansarea cărţii „Alexandru Arşinel. Şi a fost mâna Lui Dumnezeu”, scrise în cuvinte ca o umbră netrecătoare a conştiinţei, de către scriitoarea cu duh, frumuseţe morală şi bunătate, Oana Georgescu, poate cu riscul de a scoate în evidenţă o îndrăzneală mai mare decât aveam, întâlnind-o pe actriţa Monalisa Basarab m-am apropiat de ea cu paşi reiniţiaţi în voinţă, pentru că în prima secundă îşi pierduseră abilitatea simplă de a păşi. Nimeni nu se îndoieşte că o admiraţie pronunţată faţă de cineva se vede, iar închipuirea că e mai bine să încerci ascunderea ei e o greşeală contra caracterului uman. Iubirea, admiraţia, încântarea sunt stări omeneşti şi îi aduc cinste celui ce nu le închide în taine inutile.  
Din primele cuvinte i-am mărturisit actriţei Monalisa Basarab admiraţia mea şi îmi impun acum să cred că nu i-am părut un om ciudat, apărut din ţinuturi stranii! Eram şi sunt un admirator al ei, iar cei care mă cunosc ştiu cât de mult iubesc eu pe artişti! Ceea ce mă impresionează mai mult la actriţa Monalisa Basarab este gingăşia ei care, odată ce pune stăpânire pe ochii cuiva îi converteşte la voinţa de a o absoarbe în privire, ca pe privilegiul contemplării frumuseţii naturale a feminităţii. Oare de câtă ignoranţă mă fac vinovat pentru că nu am ştiut mult despre activitatea artistică a actriţei Monalisa Basarab, pe care am cercetat-o prin biografii abia după ce mi-am refugiat pentru o clipă ochii mei obosiţi de lume, în ochii ei de cobalt luminos, scăpărător de scântei, adânciţi într-un cosmos albastru?!  
Cândva, într-un vis, râvneam să am loc în umbra artiştilor pe care-i preţuiesc şi faţă de care caut vrednicia de a le intra în gând. Nu sunt părţi mai roditoare de pace a inimii şi iubire, ca sălaşurile sufleteşti ale artiştilor. Fie şi numai pentru o clipă, pătrunderea în ochii artistei Monalisa Basarab e străpungerea unui ţinut lipsit de legile adevărului văzut şi dominat de cu totul alte legi, pe care puţini sunt repartizaţi de destin să le înţeleagă într-o viaţă întreagă. Publicul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, unde actriţa Monalisa Basarab şi ceilalţi artişti sunt oglinzi umane ale bucuriei, frumuseţii, armoniei, iubirii, este aproape locatar al acestui ţinut!  
Actriţa Monalisa Basarab, stea a universului teatral fascinant de la „Tănase”, tulceancă, absolventă în 1995 a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru şi Televiziune, Specializarea Actorie, clasa prof. Sorana Coroamă Stanca, a debutat între 1995-1998 la Teatrul de Stat din Oradea. Din 2000 până în 2002 a jucat la Nottara, iar din 2002, până azi jocă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti. Începând cu rolul de debut, în întreaga sa activitate artistică a interpretat roluri notabile pe scenă şi în film.  
Artiştii de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti au, parcă, un arhetip comun: toţi sunt cei mai frumoşi eroi ai scenei, creatori de eroi frumoşi ai publicului spectator! Istoria ce se va scrie de acum înainte, a acestui măreţ teatru cu legendă şi prezent va avea mâine relatări semnificative mult mai înalte decât se obosesc azi autorii cronicilor să însemneze prin ziare ce duduie de politică.  
Raportat la un veac de teatru românesc, actriţa Monalisa Basarab nu e parte dintr-un episod, e însăşi partea miezului Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, care, în timpul acesta căreia artista îi este contemporană şi făptuitoare a actului cultural şi artistic, slujeşte în sens universalist actoriei confirmate ca valoare inegalabilă a esteticii şi armoniei omeneşti. Din această perspectivă, actriţa Monalisa Basarab are un nume mai presus de orice nume: artistă! O artistă adorabilă!  
 
Un om foarte bun şi frumos  
 
O conversaţie cu actriţa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, Monalisa Basarab, conturează întotdeauna un profil uman ce păstrează puritatea absolută a cuvântului. Întocmai cuvântul conţine culoarea negăsită în materie, de folosinţă a acuarela întrucâtva asemănător un autoportret în profunzimea vieţii sufleteşti.  
Nu există nici o searbădă urmă de discontinuitate în toată complexitatea analizei verbale a propriei vieţi, din partea actriţei, încât întrebările pe baza cărora se alcătuieşte interviul de faţă se cer căutate şi zidite în atmosfera discuţiei, pe o ireproşabilă arhitectură, ca să îndeplinească forma totului armonios şi estetic. Din acest punct de vedere, nu este cel mai simplu lucru de făptuit interviul acesta, dar nu încape îndoială că e cel mai agreabil!  
Rar intervievaţii ocolesc aura evocativă ce contrastează vizibil cu contextul, dar un interviu cu actriţa Monalisa Basarab se subscrie adevărului necrezut de adevărat. Adevărul fără teama de adevăr nu grăbeşte niciodată discuţia, ceea ce exemplifică şi răspunsurile Monalisei Basarab, care dinamizează mersul timpului înspre schimbarea din realizare vocalică a chipului fizic şi spiritual al ei, într-un frumos tablou în cuvinte rămase în scris! Aceasta, pentru că tabloul reprezintă un om foarte bun şi frumos!  
 
La devenirile unui om bun şi unui artist autentic lucrează înainte de orice şi de oricine bogatul dar ancestral ce vine din partea aşezării în care s-a născut. Această operă independentă sau nu de noi, pentru fiecare e unică. Nimeni nu are un număr de locuri natale, ci o localitate. Unde te-ai născut?  
 
Într-o binecuvântată zi de primăvară, de Sfântul Gheorghe, Cel de Sus a îngăduit venirea mea pe lume, ca rod al iubirii unor oameni simpli, stabiliţi pe străvechiul tărâm al Dobrogei, în cosmopolitul oraș Tulcea.  
 
Timpul e reversibil în valoare.Venirea copiilor în viaţa oamenilor buni e repetarea bucuriei neegale cu nimic. După tine au mai urmat fraţi?  
 
Eu am fost cea dintâi mare bucurie a familiei Basarab, fiind primul copil din cele două fiice și cu atât mai mult, fericitul eveniment s-a petrecut de ziua purtătorului de biruință, o sărbătoare prestigioasă cu semnificaţii multiple.  
 
Părinţii sunt partea de tezaur sufletesc de la care sporeşte dragostea, educaţia, idealurile fiilor, pe lângă celelalte părţi ce determină în măsuri variate destinul. Cum au fost părinţii tăi? Ce şi cât au reprezentat ei în alegerea şi urmarea drumului tău în viaţă?  
 
Bineînţeles că, educaţia primită de la părinţi nu avea să fie decât una serioasă, cu repere solide în viitor. Fiindu-mi o bună călăuză în viaţă, mi-a dat o stabilitate din punct de vedere emoţional, ajutându-mă să-mi formez o scară a valorilor de care să mă folosesc și astăzi. Mama, exponenta unei educaţii tradiţionale în care primează bunul simţ, a rămas pentru totdeauna icoana sufletelor noastre. Fiinţa care ne purta de grijă mereu, cu blândeţe și afecţiune, ne-a dăruit în permanenţă căldură sufletească și multă iubire. Dar totuși, neuitând ca în momentele când eram neascultătoare, să devină riguroasă, fiind nevoită să ne tempereze pornirile de copii răsfăţaţi. Tot timpul a reușit să ne insufle cu responsabilitate ideea că unitatea familiei este baza societăţii. Ţinând cu orice preţ să nu se abată de la acest principiu, devenind dacă este nevoie hotărâtă și categorică. De la ea am învăţat că simplitatea și iubirea sunt cele mai frumoase forme de trăire. Avea înclinaţii spre broderie, tricotaj și lucru de mână. Până noaptea târziu tricota bluziţe și fustiţe, pentru ca odraslele ei să fie cele mai cochete și bine îmbrăcate fetiţe.  
Rămânând în permanenţă cu noi, era părintele de încredere, dat fiind faptul că tata a fost navigator. Ca orice marinar, prin natura meseriei trebuia să plece deseori în larg. Și-a petrecut viaţa mai degrabă pe mare, traversând pământul în lung și-n lat, de tânăr. Venea acasă o dată la şase, douăsprezece luni şi uneori, doar după câteva săptămâni era nevoit să se întoarcă pe mare.  
 
Copilăria e niciodată uitată, întotdeauna proaspătă în oglinda privirii în trecutul fiecăruia. Să ne întoarcem la ea prin faţa ferestrei sufletului tău, să-ţi cunoaştem familia şi să te revedem de la pragul vieţii cu inimă fără minte, la răscrucea ei cu inimă şi minte…!  
 
Stabilitatea și afecţiunea familială nu avea să ducă decât la o copilărie fericită și împlinită. De la grădiniţă îmi plăcea să fiu mereu în centrul atenţiei: cântam, dansam, recitam; am studiat un an pian, doi ani vioară, gimnastică artistică și ritmică, am participat la diferite concursuri școlare obţinând multe premii. De mică am fost un copil plin de viaţă și entuziasm, prietenoasă și generoasă cu cei din jurul meu, o fire ambiţioasă și vivace. Aveam un soi de optimism permanent, fiind dornică să cunosc, să inventez, să descopăr, să surprind.  
Din acea perioadă a ștrengăriilor când aveam sufletul zburdalnic îmi este imposibil să uit de năzbâtiile pe care le făceam. Povestirea lor ar dura ore în șir, de aceea am să amintesc doar câteva. Prima boacănă care-mi vine în minte s-a întâmplat într-o zi atunci când, fiind la cumpărături cu tata am pus ochii pe un urs de pluș ce mi-l doream de mai mult timp. Văzând preţul care era destul de piperat, tata mi-a zis să-mi iau gândul. Eu am ţinut-o pe-a mea făcând un mare tărăboi în magazin. În final, tata s-a înduplecat, a scos banii din portofel și mi-a cumpărat jucăria. Ajunsă acasă eram în al nouălea cer, nu știam cum să-mi manifest bucuria. M-am jucat cu el toată ziua, l-am ţinut în braţe chiar și la masă. Seara l-am culcat lângă mine având grijă de el ca de un copilaș. Dimineaţa mi s-a părut ciufulit și neîngrijit. L-am băgat în cadă să-l spăl și să-l aranjez. Se îmbibase cu apă în așa fel că nu mai puteam să-l ridic. Abia atunci realizasem ce trăsnaie am făcut. L-am lăsat la uscat în balcon câteva zile, în cele din urmă fiind nevoită să-l arunc. Când a văzut tata isprava mi-a aruncat o privire plină de reproș, dar nu m-a pedepsit pentru că și-a dat seama că eram și eu supărată de cele întâmplate. M-am mai „remarcat” prin faptul că îmi desfăceam jucăriile, mânată de curiozitatea de a vedea ce se află înăuntrul lor. Le montam la loc „atât de bine” că rămâneam și cu piese în plus. Așa s-a întâmplat cu o jucărie mecanică foarte frumoasă „omul cu valiza” pe care mama mi-a cumpărat-o sâcâită de intolerabilile mele rugăminţi. Un eveniment deosebit din viaţa mea de copil a fost prima vizită la grădina zoologicã. Dintre toate animalele exotice mi-au plăcut cel mai mult maimuţele. Având în vedere că tata era navigator, l-am rugat să-mi aducă o maimuţă din peregrinările lui. Imaginându-mi în mintea mea că dacă străbate tot globul pământesc îmi poate aduce orice animal. De fiecare dată când venea acasă din cursă îl așteptam emoţionată să-mi aducă maimuţa; lucru care bineînţeles nu se întâmpla. După atâtea speranţe bucuria a fost infinit de mare când am primit în dar de la vecina mea un pechinez. Nu era maimuţă, dar era la fel de jucăuș. M-am îndrăgostit pe loc de el și l-am botezat Gimmy. Din acel moment a devenit atât jucăria mea cât și prietenul de joacă. Mai rămânea să trec de opoziţia mamei ca să-l aduc și-n casă. Pentru a-mi îndeplini scopul, zile întregi a trebuit să fiu cea mai cuminte și ascultătoare fată ca s-o înduplec pe mama.  
În final, Gimmy și-a stabilit domiciliul la noi, devenind sufletul familiei.  
Aceste fapte mi-au adus renumele de „copilul neastâmpărat al familiei”, în comparaţie cu sora mea care era „făptura cuminte și ascultătoare”, o etichetă care m-a urmărit mult timp. Asta nu m-a împiedicat să fiu sufletul grupului de copii din faţa blocului unde mă jucam de obicei: organizam concursuri de gimnastică, ce bineînţeles că întotdeauna erau câștigate de mine, eu neacceptând să fiu alta decât „Nadia Comăneci”; când ne jucam de-a școala, eram negreșit profesoara cea exigentă, de care ceilalţi trebuia să asculte necondiţionat; îmi închipuiam că sunt o mare cântăreaţă imitând-o pe Angela Similea, idolul meu, deranjând vecinii; invitam prietenii de joacă la ziua mea de naștere făcându-i mamei o surpriză „grozavă” atunci când se trezea cu ei neanunţaţi la ușă, reușind să iasă de fiecare dată onorabil din situaţie; spuneam glume hazlii, ironizând copiii din gașcă, asemuindu-i cu pesonajele celebre din bancuri și poveștile pentru copii.  
 
Casa copilăriei e întotdeauna mijlocul localităţii în care se află, aşa cum acea localitate este mijlocul lumii pentru fiecare. Povesteşte cum era aşezarea în care ai petrecut întâii ani în care s-a oţelit vitalitatea copilului ce erai. Vorbeşte despre prietenii de joacă.  
 
Vacanţele nu au fost lipsite de periperţii, cu toate că le petreceam undeva la ţară, la bunica din partea mamei, în satul Stăuceni, judeţul Botoșani. Casa bătrânească de la ţară, cu prispa din lut era înfrumuseţată de o grădină plină cu flori înmiresmate și pomi fructiferi, unde mă ascundeam, ori de câte ori făceam năzbâtii, pentru a nu fi găsită, spre a-mi primi porţia de ocară de la bunica. Puţin mai la vale era casa surorii mamei, tanti Lucica, binecunoscută pentru gustoasele turte și colţunașii cu brânză. La ea era unul dintre locurile preferate de joacă și odihnă. Spiritul meu aventuros și dorinţa de a mă distra, le făcea pe verișoarele mai mari să se furișeze de mine când se duceau la serbările și balul satului. Aici am trăit nenumărate momente care ar putea fi povestite. Mi-au rămas în suflet cele cu haz, pentru valoarea lor sentimentală.  
 
Aici prinde viaţă şi rădăcini, probabil, tumultul vieţii care creşte odată cu obrăzniciile cele mai nevinovate ce încep croirea destinului uman, pentru fiecare…! Când încep a fi străvăzuţi zorii aspiraţiilor de domnişoară, blondă, frumoasă, gingaşă şi tot pe atât de temperamentală?  
 
La doisprezece ani, tentaţia discotecilor de la ţară era sinonimă cu prima aventură de... domnișoară. Într-o seară cu lună plină, am plănuit escapada împreună cu verișoara Carmen. Am sărit pe geam înșelând vigilenţa părinţilor și am plecat la discotecă. După ore de dans am constatat că eram „acompaniată” doar de buna mea complice, verișoara Carmen, pe ringul de dans, restul tinerilor simţind înaintea nostră un pericol neașteptat. În noaptea cu pricina a avut loc un cutremur care a pus pentru totdeauna capăt dorinţei noastre expansive de distracţie. Ajunse acasă, am primit porţia cuvenită de dojene la pachet cu frigul ce-am fost nevoite să-l înfruntăm până când ora rezonabilă de intrare pe ușa casei se deschise în sfârșit...  
Asta nu a fost ultima aventură a mea cu verișoara Carmen. Fiind fane ale emisiunii „Studioul șlagărelor”, amândouă râvneam la ce avea bunica mai de preţ: un apartat radio. Şi cum gusturile bunicii nu corespundeau cu cele ale nepoatelor, „războiul generaţiilor” era deschis odată cu ora difuzării emisiunii preferate. Așteptând momentul ca bunica să adoarmă, m-am strecurat tiptil în camera ei, de unde nu mi-a fost greu să sustrag obiectul cu pricina.... aparatul de radio. Și cum stăteam cuibărite sub plapuma caldă, ascultând melodiile de top, un glas care-l întrecea pe cel al interpretelor ne tulbură „distracţia nocturnă!”... era al bunicii care disperată striga după ajutor; vrând să dea fuga să-și recupereze aparatul. Ora târzie și densitatea florilor și a copacilor din grădină îi fură potrivnice: rămase ţipând după ajutor în timp ce dragele ei nepoate făceau topul pentru următoarea ediţie! A doua zi, mătușa cea hazlie a familiei, tanti Dora, o consola pe bunica supărată, spunându-i: „Lasă mamă Anică, nu te mai necăji, îţi stătea foarte bine azi noapte în grădină... văzându-te mi-am zis : iată un scafandru printre corali!”. Şi uite-așa, privindu-ne nu te plictiseai niciodată, inventam mereu alte jocuri, în care vrând-nevrând îi antrenam pe toţi. Şi acum, de fiecare dată când merg să vizitez locurile, trăiesc încă o dată acele minunate clipe ale copilăriei. Pe tot parcursul vieţii experimentăm o multitudine de sentimente, însă profunzimea celor din copilărie rămâne fără egal. Acesta este cel mai frumos dar al vieţii.  
 
Fără a dezmembra cumpăna înclinărilor, ori şanselor noastre, anii ne atrag într-o migraţiune covârşitoare spre drumuri rând pe rând alese sau apărute în viaţă. Care sunt aceste drumuri ale tale, de la clasele primare, spre pasiunea pentru actorie?  
 
Felul meu de a fi neastâmpărată nu m-a împiedicat să rămân cu picioarele pe pământ, înţelegând de mică importanţa evenimentelor culturale în educaţia unui copil. Odată cu primul spectacol văzut în oraș, am descoperit și magia scenei. Model devenindu-mi chiar unchiul meu, actorul Paul Basarab. Din primii ani de școală până la terminarea liceului, reușind să fiu o prezenţă permanentă la serbările școlare și diversele activităţi culturale organizate în orașul natal. Această pasiune am ţinut-o ascunsă chiar și faţă de învăţătoare, care firesc ne întreba pe noi copiii ce ne dorim să devenim când o să fim mari. Trăiam cu impresia că o să fiu luată în râs, că am aspiraţii prea înalte.  
 
Şcoala a fost în ce te priveşte o răspântie, o alegere necesară, o croire a drumului spre temeinicia pregătirii artistice, ori o asumare în plus a trudei cu nicio folosinţă, însă? Când s-a aprins scânteia şi când lumina ei s-a văzut?  
 
Scânteia care a declanșat marea pasiune pentru actorie a fost vizionarea filmului „Pe aripile vântului”. Am fost profund marcată de interpretarea răvășitoare a celor doi artişti, Clark Gable și Vivien Leigh, de povestea lor de iubire. Acest film mi-a insuflat convingerea că drumul meu în viaţă este lumea fascinantă a actoriei. Eram mai mereu în sălile de cinema vizionând excesiv, marile capodopere ale cinematografiei anilor ’30-’40. Ajunsă acasă, mă visam protagonista filmelor celebre și repetam până la epuizare scenele care m-au impresionat.  
 
Ai plecat din sânul aşezărilor natale, cuprinse de linişte, într-o lume nouă, vastă, tumultoasă. Unde ai mers, cu întâia arcă ce te-a avântat în valurile vieţii, spre studiile artistice, care nu sunt în cazul tău întâmplare, ci merit şi condiţie? Când şi în ce împrejurări ai făcut pasul statornic şi cum a fost el examinat de părinţi?  
 
Decizia de a deveni actriţă, n-a fost tocmai cea mai fericită veste pentru părinţii mei. M-au sfătuit să îmbrăţişez o carieră care să-mi aducă o oarecare siguranţă în viaţă și un venit considerabil. Ambiţia care mă caracterizează, m-a impulsionat să nu ascult de îndrumarea lor.  
 
Cine sunt profesorii, meritat a fi numiţi în ce te priveşte, ceea ce sunt pentru diamant şlefuitorii?  
 
Însufleţită de vocația mea, în clasa a IX-a de liceu, m-am înscris la cursurile școlii populare de artă din Tulcea, avându-l ca profesor pe Ion Dore. I-am admirat pasiunea pentru teatru și m-a ajutat mult prezenţa lui în formarea mea ca artist amator. De la el am învăţat ce înseamnă să lucrezi cu emoţia, cu sufletul, cu publicul spectator. Mi-a dat prilejul încă de la început să-mi exprim multiplele mijloace interpretative, oferindu-mi primul rol… de neuitat:  
Nona din „Tulburarea Apelor” de Lucian Blaga. Cu acest rol am repurtat un real succes în 1991, la Festivalul de Teatru „Yorick” de la Piatra-Neamţ. Prilej cu care am obţinut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, chiar de ziua mea de naștere. Atunci a fost prima dată când am simţit gustul succesului. Acel moment a fost crucial în viaţa mea, dându-mi certitudinea că visul meu va deveni realitate.  
 
Şcoala însoreşte omul. Cu atât mai mult cu cât el studiază în domeniul pentru care este înzestrat. Ce ai studiat? Îţi foloseşte?  
 
La sfârșitul studiilor liceale am dat examen de admitere la Institutul de Teatru şi am intrat din primul an. Era o concurenţă acerbă la acea vreme. Îmi stabilisem repertoriul tot cu Ion Dore: poezii, fabule, povestiri și două monoloage, unul pe dramă, Nona din „Tulburarea Apelor” de Lucian Blaga, iar celălalt pe comedie, Camelia din „Acești nebuni făţarnici” de Teodor Mazilu. O amintire plăcută și, totodată amuzantă! La ultimul examen de admitere, cum picanteriile n-au lipsit, unul dintre membrii comisiei a aflat că sunt din Tulcea și m-a întrebat ce preparate din pește prefer. Deși am vrut să spun „saramura de știucă și șalău”, a ieșit altceva: „saramura de știucă și biban”. Ca la un semn, toţi cei prezenţi în sală și-au îndreptat amuzaţi privirile către un membru celebru al comisiei: actorul Dem Rădulescu, poreclit „Bibanul”!  
 
Azi, când nu ai de numărat mulţi ani, dar eşti propria martoră a unui drum frumos şi împlinit în teatru şi cinema, etatea ta e tocmai ce nu e: o tinereţe fragedă şi o vârstnică biografie artistică. Aminteşte primii paşi, sfioşi, spre scena care te-a chemat, nu ai asediat-o cu mai puţin talent şi o râvnă cu orice preţ.  
 
Odată cu admiterea la facultate, orizontul meu s-a schimbat total. Începutul a fost puţin mai timid din punct de vedere al adaptării la condiţiile noi. Îmi lipseau colegii, prietenii, familia, însă am reușit în scurt timp să-mi reclădesc un nou orizont, făcându-mi prieteni și aici. La cursuri era o atmosferã constructivă, pozitivă, din care, fără să-mi dau seama, învăţam cu toţii să fim mai adevăraţi, mai deschiși, mai buni, mai sinceri, mai artiști. Profesoara mea, Sorana Coroamă Stanca avea o impresionantă dăruire de pedagog. Mi-a deslușit tainele profesiei de actor și mi-a arătat că se poate atinge desăvârșirea în actul scenic; mi-a dat încredere și mi-a insuflat demnitate și cinste în meserie. A însemnat mult pentru mine. Sub îndrumarea ei am jucat în spectacole roluri deosebite, care mi-au rămas la suflet: Zița în „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale; Julieta în „Romeo și Julieta” de W. Shakespeare; Carmiona în „Antoniu și Cleopatra” de W. Shakespeare; Clitemnestra în tragedia anticã „Ifigenia în Taurida” de Euripide etc. Anii studenţiei mi-au deschis perspective favorabile. În cel de-al III-lea an de facultate, în 1994, am debutat pe scena Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, în spectacolul studenţesc „Commedia dell’arte”, regia Sorana Coroamă Stanca. Rolul Rossine mi-a dat posibilitatea să-mi însușesc anumite tehnici legate de plasticitatea mișcării. Cu această reprezentaţie am participat, în același an, la Festivalul Internaţional de Teatru Studenţesc de la Casablanca, Maroc. Concomitent, am început și prima colaborare cu televiziunea TVR Cluj, în postura de crainic TV. Însă, marea încercare avea să fie examenul de absolvire, cu spectacolul „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale în rolul Didinei Mazu, regia Soranei Coroamă Stanca. Eveniment petrecut pe scena Teatrului de Stat din Oradea.  
 
Să nu scăpăm din ochi spectacolele cele mai importante în care ai fost distribuită şi sunt considerate de referinţă în ceea ce oglindeşte izbânzile tale actoriceşti cele mai frumoase, în faţa publicului, la începutul drumului artistic.  
 
După încheierea studiilor universitare, în 1995, am revenit pe scena aceluiași teatru, prilej cu care am fost distribuită în rolul Ana din „Tache, Ianke și Cadâr” de V. I. Popa. Spectacol ce a funcţionat sub bagheta regizoralã a actorului Mihai Fotino, care mi-a dat libertatea să-mi compun singură personajul. A fost o șansă extraordinară, ca actor la început de drum, să am posibilitatea să construiesc cu propriile mele trăiri, cu forţa mea de exprimare, un rol. Mai ales că, mă aflam sub direcţia de scenă a unui mare actor cu experienţă și o rigurozitate a meseriei. Rolul care consider că m-a reprezentat cel mai bine, a fost fiica colonelului din „Afară în faţa ușii” de Wolfgang Borchert, spectacol regizat de Sergiu Savin. Personajul interpretat de mine, m-a ajutat să-mi descopăr mijloacele și „puterea artistică”. Eram fascinată de cum mă poate duce traseul meu artistic interior. A fost rolul care m-a solicitat cel mai mult și totodată m-a desăvârșit ca artist. Pe scena Teatrului de Stat am dat viaţă și am scos la lumina rampei și alte personaje dragi mie: un travesti, Charinus în „Pseudolus” de Plaut, rol care și-a lăsat o amprentă puternică pe faţa mea, la propriu. Pe locul unde am avut lipită mustaţa, am rămas cu o pată de care, prin ani de tratament, cu greu am reușit să scap; am jucat-o pe Amelia în „Casa Bernardei Alba” de Federico Garcia Lorca, regia Irina Popescu Boieru și altele. În 1997, am colaborat cu Cercul Militar Oradea, la realizarea spectacolului „Domnişoara Helsinka” de George Astaloş, regia Sergiu Savin.  
 
Ai, aşadar, legături cu fire sufleteşti de Oradea, o citadelă vestică emblematică a artei şi civilizaţiei…  
 
În această urbe, am trăit trei ani frumoși în care mi-am întărit credinţa și ţelul meu ca artist. Am întâlnit o echipă unită de tineri actori, cu avântul tinereţii și cu multă dragoste de meserie, alături de care am avut cu cine să împart fericirea. Chiar dacă a fost numai o perioadă de tranziţie.  
 
Deşi pare devreme, nu e! Ai obţinut mult de pe urma actoriei, pe care o slujeşti frumos iar ea îţi întoarce dragostea, începând să-ţi umple viaţa cu realizări frumoase. Vitrina palmaresului începe, ori nu, cu Bucureştiul?  
 
De ce să nu recunosc faptul că tot timpul petrecut la Oradea tânjeam la viaţa actorilor din capitală. Întâmplarea fericită a făcut să mă aproprii de acest ideal, pentru că sora mea era în București. Astfel, mi s-a oferit ocazia să locuiesc împreună cu ea. Nu puteam să ratez o asemenea șansă și am venit plină de speranţe în capitală. Aici am început să bat la porţile teatrelor, așteptând ca o ușă să mi se deschidă. Venirea mea la București avea să fie una dintre condiţiile împlinirii mele ca artist: mergeam la toate spectacolele. Îmi doream să joc alături de marii actori ai ţării și visam ca într-o zi să am succesul și prestigiul lor.  
 
Şi-atunci, să deschidem această vitrină!  
 
După trei luni, soarta a fost de partea mea, aducându-mi o colaborare cu Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”, în spectacolul „Boabe de rouă pe frunză de lotus în bătaia lunii” de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag, unde jucam o mască. Ulterior, în 2000, în urma unui concurs am început colaborarea cu Teatrul Nottara în „Căsătoria” de Gogol, regia Gavril Pinte. A urmat spectacolul „Frumos e în septembrie la Veneţia” de Teodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat, cu o distribuţie de excepţie: Ion Dichiseanu, Camelia Zorlescu, Valentin Uritescu, Constantin Cotimanis, Marian Ciripan. Eram o echipă unită și mă simţeam entuziasmată să fiu în preajma lor. Așteptam cu sufletul la gură fiecare nouă reprezentaţie. Eu jucam o tânără hip-hop, un alt rol drag sufletului meu.  
 
Ai pătruns până la miezul succesului, ai răzbătut până departe, ai urcat până la vârful idealului? Ce înseamnă pentru tine temeinicia realizărilor artistice: profunzime, înălţime, cuprindere? Cărei împrejurări datorezi aflarea ta în prezent, în mijlocul unui Teatru cu istorie, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti?  
 
După experienţa plăcută timp de doi ani de la Teatrul „Nottara”, în 2002 am dat concurs la Teatrul de Revistă „C. Tãnase”. Odată angajată, aici am întâlnit un mediu teatral închegat și sănătos, care mi-a oferit climatul propice de care aveam nevoie să-mi fac meseria. Sunt onorată că am şansa de-ai avea parteneri de scenă pe marii actori: Alexandru Arșinel, Stelea Popescu, Vasile Muraru, Cristina Stamate și alţii. Ei m-au ajutat să descopăr tainele profesiunii de actor de revistă și m-au învăţat ABC-ul acestui gen teatral atât de special. De ce să nu recunosc: îmi doresc să adaug jocului meu câte ceva din autenticitatea, simplitatea și talentul lor și să-mi însușesc tot ce se poate fura de la ei.  
 
Timpul curgător nu mărturiseşte nici o irosire din partea ta, nu numai a anilor, nici a secundelor. Numai astfel se explică succesul ce se evaluează în adunarea de realizări. Cum te-ai acomodat la „Tănase”?  
 
Trecerea de la teatrul de dramã, la teatrul revuistic n-a fost tocmai ușoară. N-aveam experienţa necesară. Este o mare diferenţă între cele două genuri teatrale. În comparaţie cu teatrul de dramă, unde relaţia o ai direct cu partenerul de joc și trebuie să-ţi faci starea necesară pentru a intra în pielea personajului, la revistă te prezinţi pe tine însuţi, susţii un monolog sau un scheci în doar câteva minute și trebuie să convingi publicul. Important e să exprimi totul cu căldură și sinceritate, pasiune și dăruire. În spiritul acesta ar fi nimerit să-l citez pe Nae Lăzărescu, regretatul actor care spunea: „Spre deosebire de dramă, unde-ţi iei aplauzele la sfârșit, în comedie, palmele de rigoare ţi le iei când percutează poanta-n sală. Şi trebuie să te oprești, să-ţi păstrezi starea, sarea și piperul, și să-ţi reiei textul cu aceeași intensitate, de unde l-ai lăsat. Pe urmă, la dramă trebuie să-ţi faci «starea», ai un act, două, până intri în pielea personajului. La Revistă, în două trei minute, ai făcut tot: și încălzire, s-a terminat și cupletul, trebuie să intri imediat în dispozitiv, că nu te-ntreabă nimeni de stare. Publicul e-n faţa ta și vrea să râdă. De-aia a venit. N-are timp de fandoseli artistice.”!  
 
Pe scena de la „Tănase” ai jucat şi joci dintru început, până azi, ai fost şi eşti apreciată. Enumeră, în sumar, câteva reprezentaţii.  
 
La puţin timp după angajarea mea, am fost distribuită în spectacolul „Strănepoţii lui Tănase", regia Radu Mardari, alături de colegii mei din generaţia tânără, urmând apoi alte spectacole, care m-au ajutat să mă îmbogăţesc profesional. Repertoriul Teatrului de Revistă cuprinde în prezent o serie de spectacole de succes, cu cele mai bune momente artistice: „Comedie pe Titanic”, regia Cezar Ghioca, „Aplauze... Aplauze”..., spectacol dedicat celor 30 ani de carierӑ a celebrului cuplu de actori Stela Popescu - Alexandru Arșinel, regia Biţu Fălticineanu, „Aer Bun! De Herăstrău!”, „Hohote în Herăstrău”, regia Cezar Ghioca și multe altele. Rolul în care am fost distribuită în „Comedie pe Titanic”, de fata răsfăţată, reușește să-mi dea satisfacţie profesională și mă face să pun mult suflet în fiecare seară pe scenă. Am izbutit să construiesc acest rol diferit faţă de ce am jucat eu până acum.  
 
Rolurile tale vor dăinui, fără îndoială. Vorbeşte despre starea sufletească pe care ţi-o conferă ele, despre aspiraţii, ca despre fapte. Înfăţişează-le, prezintă-le în formă, în orizont, în spirit, în valoare, în raport cu cei care te înconjoară: colegii şi publicul…  
 
Când am fost primită în echipa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, am pornit cu mare bucurie, îmi doream să joc oricât și orice, din dorinţa de a căpăta experienţă. Aveam o oarecare nesiguranţă scenică la fiecare nouă reprezentaţie, dat fiind noul gen abordat. Asta în primele zile, apoi când vedeam că se aşază lucrurile, mă regăseam şi eu. Acum nu mai am temeri, datorită faptului că am căpătat experienţă și am învăţat că nu contează funcţia, pe scenă toţi actorii suntem prieteni și colegi. Emoţia pe care o simt seară de seară la teatru este una specială, îmi conferă satisfacție, sens și valoare artistică.  
 
Nu am lăsat la urmă filmul, timpul discuţiei despre el este acum deoarece urmează ordinea lui. Nu mic este succesul tău şi în această formă a artei actoriei. Teatrul şi filmul se leagă armonios între ele sau îşi absorb oxigenul unul celuilalt?  
 
Teatrul și filmul sunt două prezențe constante în viața mea, constante și dătătoare de multe satisfacții. În film mă atrag rolurile cu care reuşesc să mă identific. Mă bazez foarte mult pe intuiţie şi sensibilitate. Îmi place să studiez tot ce „mișcă” în jurul meu: oamenii, natura, păsările, animalele... toate acestea îmi sunt de folos, pentru că fiecare are câte o poveste interesantă de spus.  
 
Adevereşte spusele acestea, acum după înşiruirea unor valoroase distribuţii în teatru, cu exemplificarea rolurilor de film, colaborări etc...  
 
Anul 1999 a însemnat debutul în lumea filmului cu producţia germană „Nostradamus-Prophet des Untergangs”, regia Klein Günther, unde am interpretat rolul soţiei lui Nostradamus, care a murit de ciumă. La machiaj îmi făcuseră pe faţă niște bube oribile din latex, înconjurate de un lichid care imita sângele. Nu-mi venea să cred că sunt eu. Pe lângă rol este foarte importantă arta machiajului, pentru a ieși în evidenţă și a impresiona. Arta actorului se înterpătrunde strâns cu arta machiajului, indispensabile atingerii succesului. În altă producţie germană „Die Deutschen-Wallenstein und der Krieg” („Germanii-Wallenstein și războiul”), regia Christian Twente, am jucat rolul unei ţărănci, un personaj plin de substanţă, cu multe valenţe artistice, reușind să mă scoată din tiparele cu care eram obișnuită, acelea de frumuseţe sălbatică. Au urmat apoi și alte producţii străine, în special cele franţuzeşti. Am avut norocul să colaborez cu regizori de excepţie, de la care am învăţat foarte mult, m-au motivat și încărcat sufletește. Atunci când lucrezi, este important să-l simţi pe regizor aproape de tine și să mergi cu el în aceeași poveste. În „Élodie Bradford-Pilote”, regia Lionel Bailliu, l-am avut ca partener de platou pe Anthony Delon, căruia i-am admirat politeţea, modestia și profesionalismul. Am fost stewardesa Olga, o femeie misterioasă, care reușește să cucerească prin farmecul ei special, orice bărbat. Am trăit viaţa unei prinţese, intrând în pielea personajului, prinţesa de Galathionne, în „Le Père Goriot” („Tatăl Goriot”), o ecranizare după celebrul roman cu acelaşi titlu, al scriitorului Honoré de Balzac, regia Jean-Daniel Verhaeghe, protagonist fiind celebrul Charles Asnavour; femeia blondă în „Une place parmi les vivants” („Un loc printre cei vii”), regia Raoul Ruiz, din distribuţia filmului făcând parte și Christian Vadim, fiul celebrei actriţe Catherine Deneuve; Séverine Faussait în „Corps et âmes” („Trupuri și suflete”), regia Laurent Carcélès; tipul de soţie fidelă, sinceră și care a devenit ulterior victima soţului ei, Legris, personaj interpretat de Jean-Marie Lamour, impresionantă fiind moartea ei în circumstanţe bizare.  
 
Ce roluri din filmografia românească poţi adăuga în această prezentare?  
 
Din filmografia românească aș menţiona rolul profesoarei de cor din lung-metrajul românesc „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”, regia Cătălin Mitulescu. De acest film mă leagă o amintire emoţionantă. Ziua filmării mi-a dat mari palpitaţii. Când am ajuns pe platou, am aflat că cele două zile de filmare care erau programate, au fost comprimate într-una singură. N-ar fi fost nicio problemă, dacă seara nu aveam la teatru, premiera „Poftă bună… La Tănase!”. Și cum ziua de filmare s-a încheiat destul de târziu, spre disperarea mea, am ajuns la cabină exact cu cinci minute înainte de începerea spectacolului. Eu îl deschideam. M-am îmbrăcat cât am putut de repede și am ţâșnit la scenă. Când a bătut gongul, tremuram toată. Culmea, rolul a ieșit neașteptat de bine.  
 
Ce putem aşeza mai adevărat în explicarea carierei tale actoriceşti: talentul, munca, şansa, întâlnirea cu personalităţi emblematice din lumea filmului şi cinematografiei?  
 
Pe toate! În carieră, întâlnirea cu marile personalităţi, capabile să-ţi transmită bucuria jocului, îţi dau echilibru, curaj, respect faţă de propria persoană. Definitoriu pentru mine a fost întâlnirea cu Jeremy Irons pe platourile de filmare pentru pelicula „Callas Forever”, regia Franco Zeffirelli. Un actor care pune în valoare în primul rând simplitatea și modestia, transmiţând și celor din jur aceeași atitudine.  
 
Între teatru şi film există, în ce te priveşte, o greutate opţională de o parte sau cealaltă?  
 
Dacă aș fi pusă în situaţia să aleg între teatru și film, fără doar și poate, le-aș alege în egală măsură pe amândouă, pentru că își doresc același lucru: să fie aproape de oameni. Meseria e aceeaşi, poate mijloacele pe care le foloseşti sunt altele. Ȋn teatru rolul este perfectibil. Un spectacol se aşază și se modifică foarte mult în timp. Atunci îţi modifici și tu personajul pentru că descoperi nuanţe și valenţe noi. Pe când la film nu mai poţi schimba nimic; ce ai filmat și montat, așa rămâne; La teatru tot ceea ce se întâmplă în spectacol e continuu. O scenă pe care o joci trebuie să-ţi iasă bine mereu, la fiecare reprezentaţie. Filmul e fracturat. Ai un număr „infinit” de duble. O scenă trebuie să-ţi iasă bine o singură dată; Teatrul este efemer, un spectacol, oricât de mare succes ar avea la public, nu are forţa de a rămâne în conștiinţa oamenilor, odată cu trecerea timpului, ci doar în amintirea celor care l-au făcut. Pelicula rămâne şi poate fi revăzută oricând. De aici vine nevoia noastră, a actorilor, de a crea arta care să dăinuie şi după noi. Atât în teatru, cât și în film, am avut oportunitatea de a interpreta personaje de facturi diferite, atât pozitive, cât și cele negative. Nu ştiu care mi se potrivesc cel mai bine. Personajele negative atrag actorii, sunt mai generoase pentru că îţi dau libertatea de a te juca mai mult, nuanţele sunt multiple, iar trecerea de la o stare la alta este mult mai rapidă.  
 
Există roluri pe baza cărora poţi susţine aceste spuse?  
 
Unul dintre spectacolele de care mă simt incredibil de aproape și acum, la ani buni de când l-am văzut este „Titus Andronicus” de W. Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete. Rolul principal, Titus Andronicus, fiind magistral interpretat de Ștefan Iordache. Totodată, în cinematografie, „Pasărea Spin”, un alt film care m-a impresionat profund la vremea când l-am văzut prima dată și pe care l-am revăzut, ulterior, cu multă plăcere și emoţie, rămâne alături de „Pe aripile vântului” în topul preferinţelor mele; și bineînţeles Richard Chamberlain, cel care a dat viaţă unuia dintre cele mai îndrăgite personaje din istoria televiziunii, părintele Ralph, actorul care m-a fermecat la toate vârstele.  
 
Iar din perspectiva profundă a rolurilor pe care le-ai jucat şi interiorizat tu?  
 
Toate rolurile pe care le-am jucat până acum, fac parte din mine; fiecare personaj l-am îndrăgit în felul meu și l-am trăit cu aceeași intensitate emoţională. L-am creionat cu „instrumentele” mele sufletești, l-am îmbrăcat în costumul propriei mele personalităţi, și … i-am dat viaţă.  
 
Planurile pot stingheri arta, pentru că ea decurge din viaţa sufletească, nu din schiţa de idei. Dacă însă, ai o perspectivă a ceea ce îşi doreşte artista Monalisa Basarab, încearcă o creionare a unui sumar.  
 
Îmi doresc să am întâlniri importante cu oameni din lumea cinematografiei, să existe acel regizor alături de care să construiesc un personaj care să-mi dea posibilitatea să-mi exprim toate valenţele artistice acumulate în timp. Oare voi reuși sã interpretez acel personaj de poveste, gen Scarlett O’Hara? Oare acea fetiţă din mine va reuși să-și îndeplinească visul?…  
 
Visul vine pe coordonatele unui hobby, ori ale aspiraţiei profesionale? Care ar fi unul dintre hobby-urile tale ?  
 
Visurile vin pe multiple coordonate! Ca orice artist, era inevitabil să am un hobby. Pentru mine este moda, un alt fel de exprimare a personalităţii mele. Design-ul vestimentar m-a pasionat de mică, fără să aspir să fac o afacere din asta. La început confecţionam haine pentru păpuși dorindu-mi să fie cât mai bine și elegant îmbrăcate. La vârsta de nouă, zece ani, considerând că mi-am format mâna, am găsit de cuviinţă că a venit momentul să realizez îmbrăcăminte pentru propria persoană. Am văzut o bluză cu o notă de eleganţă aparte la vecina mea și mi-am dorit să-mi fac una identică. Am luat din dulap cel mai de preţ material, fără acordul mamei, imaginându-mi deja creaţia mult visată. Lipsa materialului din dulap m-a dat de gol în faţa mamei. Finalul a fost însoţit de o bătaie bună din partea ei și o pedeapsă pe măsură. De parcă nu era de ajuns, produsul finit a fost un fiasco. Incidentul nu m-a descurajat și ambiţia mea a mers mai departe, urmând alte… și alte inovaţii. Acum, marea majoritate a vestimentaţiei din garderobă este creată și realizată de mine. Chiar și la teatru, de cele mai multe ori, vin cu soluţii pentru costumele pe care le port pe scenă.  
 
Transpare din vitrina ta sufletească o calitate proeminentă: aspiraţia! Se poate spune că eşti arhitectul propriei lumi ideale?  
 
Îmi place să cred că am reușit să-mi clădesc o lume a mea, ideală. În care să mă regăsesc așa cum sunt, cu bune şi cu rele. Să mă bucur de lucrurile firești, mărunte, simple! Îi mulţumesc în fiecare dimineaţă Lui Dumnezeu că îmi oferă încă o nouă zi în care mă pot desfăta de fiecare clipă! De lumina soarelui, răsăritul, verdele din jurul meu, mireasma florilor, ciripitul păsărilor, adierea vântului! De zâmbetul fiinţelor dragi, momentul în care cineva mă strânge în brațe, de vizita unui prieten! O plimbare, lectura unei cărţi, un film, o melodie frumoasă… aceste mici bucurii îmi fac viața mai frumoasă.  
 
Toată lumea (erga omnes) ia soare şi lumină de la un singur soare şi-şi trăieşte numai şi numai propria viaţă. Cum este viaţa ta?  
 
Viaţa este un drum cu urcușuri și coborâșuri; o filă de poveste cu diferite situaţii, cu clipe frumoase sau mai puţin dorite. Am avut și eu, ca orice om, momente de tristețe, de regăsire, de cădere și ridicare, însă nu m-am lăsat învinsă de greutăţile destinului. Când mi-am pierdut amândoi părinţii am simţit că a murit o parte din mine, pentru că ceea ce iubisem, pierdusem. Acum, când am o realizare mă gândesc cât de bine ar fi să trăiesc bucuria împreună cu ei. Dumnezeu mi-a dat acea forţă și putere de a merge mai departe. Îi sunt recunoscătoare divinităţii pentru toate binecuvântările pe care mi le-a dăruit. Dumnezeu este Iubire.  
 
Iar iubirea ?  
 
Iubirea este cel mai frumos dar de pe pământ, te înalţă și te înnobileazã. Ne face pe noi oamenii să fim mai buni, mai răbdători, mai atenţi unii cu alţii. Oferă speranţă şi celor fără de speranţă... „Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie”! (William Shakespeare)  
 
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Monalisa Basarab. Un om foarte bun şi frumos / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1453, Anul IV, 23 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!