Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Modele > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 1412 din 12 noiembrie 2014        Toate Articolele Autorului

Pompilia Stoian. Braţele de îmbrăţişat ale prietenului drag
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
E aşa frumos de creionat un portret afectiv al artistei Pompilia Stoian! Frumos, pe cât de frumos e să o şi asculţi! Ea-i bogatul spor sufletesc pe care nu-i nimeni să-l agonisească mai bine decât cine-o iubeşte! Cine se-ndeamnă să scrie despre ea adună în urmă fiecare fărâmă a vârstei fără să fie alungat de timp, ci rechemat de el! Pentru acesta, cuvântul nu e cuvânt, cuvântul este tronul gândului său.  
„Prieten drag”! Ce searbădă e viaţa fără un prieten drag! În toate straturile ei, multe amănunte sunt fulgi ai ereziei, dar iubirea de prieten e piatră a credinţei. Pentru aceasta, melodia pe care, sensibil ca vioara o cântă Pompilia Stoian, „Prieten drag”, nu reprezintă patos singular ci adevăr unitar şi coerent între doi oameni şi o singură iubire. O iubire cel mai frumos oscilată, din întreaga muzică uşoară românească, în vocea interpretei Pompilia Stoian.  
Iubirea de prieten, surprinsă într-o duioşie nemaigăsită în nici o altă melodie se confirmă aproape în fiecare dintre cei ce ascultă de decenii „Prieten drag”.  
De atunci, interpreta celui mai frumos cântec de iubire a prietenului, Pompilia Stoian e însăşi prietenă celor ce o ascultă. Cântecul „Prieten drag” este întâiul care o înnobilează pe artista Pompilia Stoian. Cu el s-a oglindit în cristalurile vitrinelor sufleteşti ale publicului ei, cu el a încununat gândul publicului, cel mai condiţionat de omenesc şi cel mai determinant al omenescului. Cine murmură, acest cântec, nu va fi niciodată în stare să formalizeze jurământul, nu va fi în stare niciodată să mutileze braţele dragostei. Cine murmură măcar o dată acest cântec, nu o poate uita niciodată pe artista Pompilia Stoian: „Prieten drag,/ Ne cunoaştem de-o viaţă./ De ani şi ani, lângă mine te ştiu./ Mi-ai dat mereu/ Cu-n surâs, o povaţă/ Şi-n ceasul greu/ Mi-ai fost sprijinul viu./ Prieten drag/ Ce-mi aperi drumul în tăcere/ M-ai însoţit la fericire şi durere./ Te chem din nou/ Stând cu gândul de vorbă./ La ceas târziu/ Să mă ierţi dacă-ţi scriu./ Îţi aminteşti?/ Ne întrebam adeseori/ „Ce e iubirea?”./ Tu m-ascultai/ Şi-ţi ascultam la rândul meu…/ Destăinuirea:/ „Iubirea? Da, e doar un vis îndepărtat/ Prea îndepărtat… un vis frumos,/ Chiar prea frumos să poată fi adevărat.”/ Prieten drag,/ Iubirea nu-i aşa departe./ De ani şi ani/ Tăcerea noastră ne desparte…/ Dar dacă tu crezi şi acum/ Că iubirea e un simplu vis,/ Să mă ierţi că ţi-am scris...//.  
Drumul prin valuri de timp şi odisee sufletească, al acestui nemuritor cântec începe la cea de-a IV-a ediţie a Festivalului de muzică uşoară de la Mamaia, în 1966. Atunci şi aici, „Prieten drag”, compus de Radu Şerban, pe versurile poetului Constantin Cârjan şi interpretat de Pompilia Stoian a cucerit Marele Premiu şi, totodată, Premiul de Interpretare. Trebuia să încolţească în glastra muzicii uşoare a anilor ’60, predilect sentimentală, o melodie care să nu lase iubirea în voia prigonitorilor ei! Multe iubiri ajung cu aripile strânse în butuci iar pentru aceasta, cântecul „Prieten drag” se va confirma de acum încolo învăţător până la înduioşare întru a se vedea valoarea de taină a prieteniei!  
Cine fusese până atunci, Pompilia Stoian? O frumoasă domnişoară cu ochi verzi, sensibilă, timidă, introvertită, inteligentă, solistă la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Bucureşti, studentă fiind la facultatea de filologie anglistică. Era colegă cu Dan Spătaru, Anca Agemolu, Lili Bulaesi…, cânta acompaniată de o mică formaţie a studenţilor condusă de pianistul Horia Bădău, stabilit acum în USA şi pe care artiştii îl numeau Horică şi avea şansa de a fi asistată artistic de compozitoarea Camelia Dăscălescu şi regizorul Virgil Sacerdoţeanu.  
La talentul şi erudiţia tinerei soliste de muzică uşoară care a urcat în scenă parcă destinată să scrie exegeza prieteniei, a lucrat un duh moştenit: bunica artistei, Constanţa Contescu, fiicele ei Pompilia (mama Pompiliei Stoian care era plină de talente, ştia de exemplu să deseneze cu ambele mâini) şi Maria cântau cu o voce minunată romanţe, adeseori împreună, într-un trio ce impresiona ascultătorii prin deosebită muzicalitate. Mama artistei era altistă şi cânta şi la muzicuţă, iar sora sa era soprană. Amândouă erau soliste la corul CFR. Bunicul dinspre mamă, Pompiliu Contescu fusese, de asemenea, muzician. Interpreta la o vioară confecţionată chiar de el pentru mâna stângă, fiind stângaci. Era şi ebenist (sculptor de mobilă din lemn). Aşadar, o origine ce lămureşte aptitudinile şi harul arzând cu forţă însumată, prelucrătoare în voce a filonului de sensibilitate artistică, al unei interprete de muzică uşoară, încântătoare.  
Tatăl ei fusese ofiţer în Armata Regală şi, de aceea, asemenea multor oameni de valoare dezavuaţi sub oprimarea comunistă, a avut de suferit după forţarea Regelui să abdice. Fără a greşi, ci slujindu-şi ţara, tatăl artistei a trecut prin supliciile arestului şi a trebuit să-şi schimbe ocupaţia, ca topograf. A devenit taciturn, deprimat… Patimile, nevrozitatea, depărtarea au dezbinat această familie şi părinţii Pompiliei au divorţat în cele din urmă, pe când ea avea optsprezece ani.  
Pompilia Stoian a fructificat cu inteligenţă şi seriozitate înclinaţiile şi aptitudinile sădite în ea din părinţi, încât s-a apropiat nu cu treapta şi pasul ci cu saltul, de confirmarea artistică. Melodiile interpretate de ea, „Green Fields” şi „The Young Ones”, în engleză, sau „Amor, mon amour my love”, în italiană, în duet cu Dan Spătaru au propulsat-o în prim-planul muzicii uşoare româneşti a vremii aceleia. Astfel, a fost invitată, împreună cu Dan Spătaru, să înregistreze la Electrecord, şi să cânte în concerte televizate, întâi la Casa de Cultură a Studenţilor, prin anii 1962-63, când a cântat prima oară la televiziune într-un concert regizat de Sorin Grigorescu, melodiile „Green Fields”, „The Young Ones” şi „Amor, mon amour my love”, în duet cu Dan Spătaru, iar a doua oară, imediat după aceea, tot împreună cu Dan Spătaru, la Sala Radio, cu orchestra condusă de maestrul Sile Dinicu. Momentul acesta nu-i pragul, e bolta sub care pătrunde artista Pompilia Stoian, pe atunci studentă la engleză! Mult din strălucirea ce-i deschidea calea se datorează şi compozitorului Radu Şerban. A făcut şedinţe de lucru la pianul din apartamentul muzicianului de care era însoţită în studiourile radio la înregistrări, pentru a-i da indicaţii de interpretare şi sunet. Acestea sunt momentele în care Pompilia Stoian, cum însăşi se destăinuie, s-a simţit „catapultată în lumea artiştilor”.  
Toţi compozitorii au început să-i încredinţeze cântece. Printre ei: Radu Şerban, Paul Urmuzescu, Aurel Giroveanu, George Grigoriu, Elly Roman, Camelia Dăscălescu, Gelu Solomonescu… Însă, înţelesul a ceea ce va urma în viaţa artistei Pompilia Stoian nu trebuie cercetat în apropirea deschiderii de perspective artistice, ci în însoţire cu acestea şi în resorturile enigmelor după care se clădeşte destinul neprevăzut, uman. Steaua muzicii uşoare, care a transgresat alinarea în cântec, şi-a întrerupt drumul artistic în ţara natală, la stadiul apoteotic al afirmării sale în constelaţia muzicală românească, în anul 1968, plecând şi stabilindu-se în Germania. Şi-a părăsit ţara şi prietenii, a renunţat la ce i se oferea cu uşile deschise acasă şi a voiajat într-o ţară străină, cu oameni necunoscuţi, cu o cultură diferită.  
Rămâneau în România prietenii dragi. După plecarea ei, Dan Spătaru avea să sufere, eliberându-şi zbuciumul sufletesc în melodia zadarnică, „Te-aşteptă un om”! Dar nu numai el. O pierdeau şi prietenele sale cele mai apropiate, Anca Agemolu, Anda Călugăreanu, Lili Bulaesi… „Dan Spătaru a fost un prieten drag, un om integru, demn, dotat cu înalte calităţi morale, un patriot, în bunul sens al cuvântului, un artist pe care publicul său îl păstrează în suflet ca pe o imagine sfântă”, îl evocă Pompilia Stoian pe prietenul ei drag, Dan Spătaru, într-un interviu din revista „Formula AS”, făptuit de către Ines Hristea.  
Artista avea douăzeci şi cinci de ani când a părăsit România. Un neamţ frumos, cu ochi albaştri, îndrăzneţ, cu numele Till, i-a furat inima. L-a cunoscut la Mamaia, în timpul unei vacanţe studenţeşti.  
După plecare, melodiile Pompiliei Stoian nu puteau fi maltratate, cum făcea regimul uzurpator comunisto-moscovito-securist cu oamenii de valoare, dar au fost retrase. Pentru artistă a urmat un nou debut: debutul în civilizaţia vestică, trei ani petrecuţi alături de Till şi după alţi câţiva de singurătate, o căsătorie cu doctorul stomatolog Manfred Lemperle, fericită şi liniştită.  
Ocupaţiile Pompiliei Stoian în Germania au fost şi sunt cele mai diverse: a cântat şi cântă (a cântat şi pe vapor de croazieră), a făcut înregistrări, a activat ca profesor de limbi străine, s-a îndeletnicit şi se îndeletniceşte cu arta plastică. Pe lângă înregistrări muzicale în Germania, a făcut turnee cu orchestra Ambros Seelos. Ca profesor de limbi străine a introdus muzica şi teatrul în metodica predării, atrăgând elevii la cursuri benevole şi făcând prin aceasta faimos liceul la care a predat, H.V.F. din Braunschweig (oraş în care şi locuieşte), crescând semnificativ motivaţia pentru studiu.  
Viaţa intimă a artistei şi cea din logosul cronicăresc divers, cu o efuziune cel mai focalizată pe surprinzător şi senzaţional are o delicateţe indescriptibilă a şi acum ca şi totdeauna frumoasei la suflet şi chip artiste, Pompilia Stoian. Împarte viaţa citadină cu o comunitate care o respectă a Braunschweig-ului, în Germania, vizitează cu înfiorare ţara natală, păstrează legături cu cei pe care îi are apropiaţi, dintre prietenii dragi. Ei îi întorc, fiecare în felul său, prietenia. Are o fiică pe care o cheamă Pompilia Dominique, este Master al facultăţii de jurnalism, la universitatea Boulder din Colorado USA. A plecat la nouăsprezece ani la studiu, după ce fusese una dintre cele mai talentate jucătoare de tenis junioare din Germania. A fost aleasă de universitatea Boulder pentru a i se oferi o generoasă bursă de studiu, cu condiţia să joace tenis în circuitul universitar. A moştenit talente sportive de la ambii părinţi, le-a dus mai departe. Acum locuieşte în Florida. E prezentă în carul de transmisie televizată la toate marile turnee ATP şi WTA. Cînd se poate, mama sa o însoţeşte în jurul globului.  
Un mod nobil de a răspunde cu prietenie prieteniei artistei Pompilia Stoian se exemplifică în versurile scrise de către Marian Stere, redactor la Radio România: „Cântecul în viaţă m-a-nsoţit/ În prag de zi şi-n răsărit de seară./ Prieten drag, el nu m-a părăsit,/ Chiar m-a iubit mai mult ca odinioară./ Cuvântul omenesc l-am respectat/ M-a urmărit şi l-am urmat oriunde./ Am împărţit din tot ce-am învăţat,/ Nici cântecul nu l-am putut ascunde./ De zeci de ani sunt doar un simplu nume/ Aflat pe-un disc micuţ şi prăfuit./ Şi chiar de-am colindat întreaga lume,/ Voi m-aţi ales prin cântec, m-aţi iubit./ Cântecul în viaţă mi-aţi purtat/ Spre visuri mari şi către împlinire./ Vă mulţumesc prieteni, n-aţi uitat:/ Pompilia vă poartă a ei iubire.”//.  
Într-un fragment sublim şi emoţionant, numit „Pompilia, «cantemirista» mea dragă...”, prezentatorul Octavian Ursulescu scrie:  
„Pe Pompilia Stoian n-am cunoscut-o înainte ca ea să plece din ţară, nici măcar nu trecusem pragul unei redacţii, nu mai vorbesc de contactul cu lumea muzicii uşoare. Apoi, odată cu primele colaborări la radio, în anii ’70, auzeam rostit numele ei printre redactorii de acolo (ce amintiri minunate am cu Cornel Chiriac, apoi cu Antoaneta Botez, Ovidiu Dumitru, Ştefan Ionescu, Romeo Chelaru, Emil Conta, Silvia Velicu, Adriana Marian, Liviu Tudor Samoilă, Sergiu Deleanu şi toată floarea cea apusă a marelui, adevăratului post de radio public!), dar fireşte melodiile nu i se difuzau, stabilită fiind în Occident era interzisă pe post. O mai descopeream pe cîte un vinil Electrecord, dar pentru mine era, în acei ani, doar o fostă glorie cu care nu credeam a ajunge a mă întîlni vreodată, mai ales că nu aveam viză pentru Vest. Iată însă că în urmă cu un deceniu s-a organizat la Sala Palatului marele spectacol «Remember Dan Spătaru» la care a fost invitată de văduva artistului, Sida Spătaru, venind special pentru asta din Germania. Şi cum să nu fie aşa? Fusese foarte bună prietenă cu Dan, debutaseră împreună la Casa studenţilor din Bucureşti... Am fost tare fericit s-o prezint în marele concert (neegalat încă, prin amploarea participării şi afluenţa de public) şi să stau mai mult de vorbă cu ea la emisiunea de la DDTV moderată de simpaticul Cristi Groza, fratele Loredanei. Au mai trecut anii, am ţinut legătura şi m-am bucurat cînd am putut-o recomanda primarului de la Medgidia, Marian Iordache, şi directorului Daniel Gheorghe pentru festivalul internaţional «Dan Spătaru», unde a oferit un recital excepţional alături de orchestra Ionel Tudor, dovedind că nu şi-a pierdut nimic din forma de altădată. Vine destul de des la Bucureşti, unde «trage» la vărul ei Dan, care o însoţeşte pretutindeni la volanul automobilului său «vintage». Acum doi ani, Pompilia m-a sunat şi m-a invitat s-o însoţesc într-o vizită la marea noastră compozitoare Camelia Dăscălescu, care-i fusese profesoară. Au fost ore fabuloase la această mare doamnă a cîntecului, neschimbată parcă, deşi avea 90 de ani! Poveşti, amintiri, lacrimi, emoţii, promisiunea de a scrie cîndva o carte despre dînsa (mi-o voi respecta vreodată?), ce mai, una din acele întîlniri pe care aş vrea să le am cît mai des, racordate la legenda muzicii uşoare româneşti. La plecare, în drumul către casă, Pompilia Stoian mi-a vorbit mîndră de fiica sa, comentator de tenis la un mare canal specializat din SUA şi, la un moment dat, pe Şoseaua Ştefan cel Mare, în dreptul spitalului Colentina, îmi spune cu nostalgie: «În spatele acestui bloc, pe str. Educaţiei, am locuit eu, acum casa nu mai este...». «Păi în acest bloc locuieşte azi fratele meu Florin-Silviu, iar la capătul celălalt strada Educaţiei ««dă»» în strada mea, incredibil!» - îi spun eu, pentru ca în clipa următoare, aflînd că a copilărit în aceeaşi «mahala» cu mine, s-o întreb unde a făcut liceul. Aici s-a declanşat nebunia, aflînd că a fost tot la Liceul nr. 11 «Dimitrie Cantemir», unde am petrecut ani atît de frumoşi, ca premiant, olimpic la matematică şi căpitan al echipei de baschet (ce dor mi-e de colegii mei! Din păcate noi n-am avut acele întîlniri periodice, a fost una doar la 10 ani - ce o face acum cel mai bun prieten al meu, Şerban Papadopol?). Chiar dacă ne despărţeau nişte ani, am avut mulţi dascăli comuni, pe care i-am evocat cu tandreţe cu Pompilia, oprind maşina în colţ la Lizeanu: minunatul profesor de sport, antrenorul meu la baschet, Enric Klosowski, apoi Şerbănescu, de fizică («Fonfi»), Dragomirescu, de română («Escrocul», de ce oare fusese poreclit aşa? Edita revista liceului, unde am publicat o groază de poezii), Manolescu şi poetul Emil Giurgiuca (română), Doroftei («Sticluţă») şi Poenaru (sport), Petricu, Nuţu (ştiinţele naturii), Ion Fălculete (muzică), Angheluţă (latină), Marinescu (rusă), Iozefina Cernica (profesoara mea de matematică, o femeie excepţională, care m-a inclus în volumul «Profesori şi elevi matematicieni ai Liceului ««D. Cantemir»»»), pentru a ajunge, inevitabil, la muzică. Ei bine, amîndoi îndrăgisem muzica graţie pasionatului dascăl Anton Scornea, o persoană considerată de unii excentică (ce mă mai chinuia cu participarea la cor!), dar care ulterior a ajuns preşedintele Sindicatului profesorilor de muzică; atunci trăia încă, a murit de curînd, la 100 de ani!! Ca la un semnal, eu şi Pompilia ne-am împletit glasurile, cîntînd imnul Liceului «Cantemir», compus de Scornea pe versurile profesorului de franceză Beliş: «Cantemir este numele şcolii / Ai cărei elevi sîntem noi / Sus fruntea că ştim să fim solii / Progresului, vremilor noi!». Trecuseră decenii de la absolvire, dar el tot rezona în inimile şi în memoria noastră... Te salut, cantemiristo!”  
Dacă ne este dor de prieteni, înseamnă că ne este dor de noi. Ne căutăm şi ne regăsim în braţele de îmbrăţişat ale prietenului drag. Ele nu sunt două, sunt patru: ale prietenului drag şi ale artistei dragi care îl cântă, Pompilia Stoian! S-au ţesut gândurile de mai jos ale sale, în conversaţii afective cu mine, cel îndatoritor faţă de inimă să le scriu, mai ales pentru că s-au exprimat în jurul nu al termenului de prieten drag ci al simţirii semnificaţiei lui sufleteşti. Confesiunea repetă prezentarea de mai sus, dar pe baza ei am scris, iar interviul are în sine emoţia directă din partea artistei!  
 
Cuvântul dă înveliş pentru o poveste de viaţă. Să le alegem pe cele privind plimbarea prin copilăria dumneavoastră…  
 
Mă gândesc spontan la locurile unice de unde am plecat şi îmi apare imediat în minte strada în care m-am născut la Bucureşti: Strada „Educaţiei” 40, fostă „Părintele Vasile Lucaci”. Periodele copilăriei, ale şcolii primare la şcoala „Tunari”, ale liceului, la „Dimitrie Cantemir”, ale studenţiei, la Facultatea de Anglistică, sunt toate legate de acel mic loc magic dispărut de mult, în urma demolărilor. Numărul 40 a fost jertfit în totalitate.  
 
Nu a mai rămas nimic din casa părintească?  
 
A mai rămas numai urma unui stâlp stingher care făcea parte din intrarea în curte.  
 
Iar strada?  
 
Un rest din stradă mai există.  
 
Cu câtă expresivitate sunt mistuite aceste locuri în umbra gândului dumneavoastră?  
 
De câte ori vin la Bucureşti şi restrăbat ce-a mai rămas, revăd imaginile copilăriei, jocurile cu prietenii de pe stradă, de-a hoţii şi gardiştii, de-a v-aţi ascunselea, reaud strigătele noastre ascuţite şi pe mama care, grijulie, ieşea ades din casă ca să mă avertizeze că-mi voi pierde vocea dacă continuu să ţip. Îmi aduc aminte că avertismentul trebuia repetat la intervale regulate, pentru că vârtejul jocului era mai important decât pierderea vocii. În capul străzii se afla un dud mare în care ne urcam ciripind ca un stol de vrăbii, ca să-i culegem roadele, de un dulce fără pereche, cu care ne răsplăteam după joacă, cu toate că proprietarii dudului nu erau încântaţi de asalt. Pe aceeaşi stradă locuia profesoara mea de istorie de la şcoala „Tunari”, Doamna Abăluţă, mama poetului Dinu Abăluţă. Puţin mai departe, la colţul cu strada „Badea Cârţan”, locuia distinsul profesor de franceză Alexandru Beliş pe care l-am avut la liceul „Dimitrie Cantemir”, profesorul care mi-a insuflat constanta pasiune pentru limba şi cultura franceză.  
 
Procesul sufletesc, plin de enigmă, în care v-aţi întrepătruns cu miracolul muzicii, când îşi are geneza?  
 
Ştiu că mama m-a înscris la corul de copii, că am cântat la şase ani pentru prima oară pe scenă ca solistă „Vară, vară, primăvară”, că am fost la lecţii de balet şi pian.  
 
Părinţii, universuri supercosmice sufleteşti sălăşluiesc toată viaţa în noi! Ne puteţi vorbi în cuvinte nu prea departe de inimă despre părinţii dumneavoastră?  
 
Ce n-aş da să mai pot vorbi cu mama, pe care o chema tot Pompilia, despre acele vremuri. Mama m-a crescut cu cea mai mare grijă, m-a ocrotit ca pe un giuvaer preţios, la fel şi tatăl meu, Emil.  
 
Ce rudă mai apropiată aveţi azi în ţară?  
 
A mai rămas la Bucureşti numai vărul meu Daniel, născut în acelaşi an cu mine, fiul surorii mamei mele, Maria, martor al copilăriei noastre, dar nici cu el nu găsesc timp să ridic vălul ceţos care s-a aşternut peste trecut.  
 
Adesea, când este vorba despre artişti, nu reflectăm îndeosebi la aprofundate studii de specialitate, nu neapărat necesare adâncirii unei vaste opere de creaţie sau interpretare, în muzică, spre exemplu. Care este în ce vă priveşte, drumul spre scenă, totalmente fără legătură cu pregătirea universitară pe care aţi urmat-o la facultatea de limbi străine?  
 
Când am intrat la facultate, am avut norocul să cânt la Casa de Cultură a Studenţilor, „Grigore Preoteasa”, acolo cânta pe atunci şi prietenul meu drag, Dan Spătaru. Regizorul spectacolelor studenţeşti era Virgil Sacedoţeanu. Doamna Camelia Dăscălescu ne îndruma paşii în muzica uşoară. După ce s-a făcut prima transmisie televizată de la „Grigore Preoteasa”, cu regizorul Sorin Grigorescu, Dan şi cu mine am devenit, parcă peste noapte, favoriţii marelui public, am înregistrat la scurt timp primele discuri la Electrecord, am fost invitaţi să înregistrăm piese la radio, compozitorii ne-au descoperit, au început să scrie special pentru noi.  
 
Cântecul „Prieten drag”, sortit a avea o mare popularitate şi a deveni nemuritor, s-a născut cu măreţia aceasta sau a devenit printr-o râvnă de a-l face cunoscut?  
 
Atunci consideram că totul e normal, nu intuiam că un mare noroc mi-a ieşit în cale, că o stea strălucitoare îmi însoţeşte paşii. Când am primit piesa „Prieten drag” de la regretatul compozitor Radu Şerban, pe versurile poetului Constantin Cârjan, nu mi-am închipuit că va fi cel mai mare cadou muzical care mi se oferă. La Festivalul de la Mamaia din 1966 piesa a primit Marele Premiu iar eu, o timidă studentă la engleză, abia cunoscută, am primit, printre altele, şi Premiul de Interpretare, cu toate că la Festival participau numele cele mai mari ale muzicii uşoare româneşti. Spun elevilor mei că celebritatea nu vine peste noapte. Ea este rezultatul unei munci asidue pentru atingerea unei calităţi pe care orice cântăreţ o datoreză publicului şi pe care trebuie să o scoată la iveală în momentul în care apare pe scenă. Eu rămân mereu recunoscătoare exigentei instanţe care se numeşte Măria-Sa-publicul. El a ales „Prieten drag” ca melodie a secolului în anul 2001.  
 
În forma lor caldă şi intimă amintirile artistului răzbat la public prin ceea ce el exprimă în operă. Actualitatea însă, uneori cercetată cu fervoare de către oamenii de presă, se doreşte cu acribie a fi cunoscută. Din aceeaşi dorinţă vă rog să faceţi o istorisire succintă a preocupărilor dumneavoastă prezente.  
 
E greu acum să creionez o schiţă luminoasă a prezentului, aşa cum aş dori. Ar fi foarte multe de spus. Faptul că am studiat la faculatea de Anglistică din Bucureşti, că am avut ca profesori pe Leon Leviţki, Andrei Bantaş, Miroiu, doamna Cartianu, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte celebrităţi ştiinţifice şi pedagogice, m-a marcat pe viaţă, punându-mă să fac „şpagat” între cântec şi predarea limbilor străine, alegere chinuitoare între două mari pasiuni. După ce am colindat o parte din lume cu cântecul, am fost profesoară de engleză şi franceză la un liceu din Braunschweig, activitate deosebit de exigentă, pe care am „îndulcit-o” cu orele de teatru în limbi străine pe care le-am oferit elevilor mei la sfărşit de săptămână, cu repetiţii ca la profesionişti, cu participări la concursuri de teatru în limbi străine pentru liceeni, cu filmări ale înscenărilor proprii. Am dat din experienţa mea mai departe, am dăruit virusul scenei tinerilor în care ardea flacăra dramatică. Alături de marea fericire de a putea cânta şi a încânta cu propria voce mii şi mii de oameni, cea de a semăna dragstea pentru limbi străine, teatru şi cântec nu are egal.  
 
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Pompilia Stoian. Braţele de îmbrăţişat ale prietenului drag / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1412, Anul IV, 12 noiembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!