Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Anne Marie Bejliu         Publicat în: Ediţia nr. 2052 din 13 august 2016        Toate Articolele Autorului

Victor, clovnul din mine /fragment/
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ca o victorie asupra negurilor, inventăm/ reinventăm jocuri cu blajinii noştri. Reuşim uneori să-i păstrăm cu gândul şi mai ales cu acea privire interioară de care uităm adesea, la pieptul nostru, cu întreaga lor lumină şi căldură pe care sigur o păstrează în pumnul uriaş de iubire care este inima existenţei.
Cu viaţa în pumni îi privesc şi îi întreb ce să fac acum cu ea, când singurătatea sparge cadrele fericirii încercând să-mi ridice în privirile uimite bucuria, ca pe o floare de nufăr alb neîmbobocit încă, doar gândit de creierul din inima în care tot mai mult mă regăsesc cu toată emoţia, cu toată sensibilitatea pe care o acuz pe nedrept că devine inutilă într-o lume a noroiului ridicat la rang de cer.
 
 
Deschid filă cu filă cartea în care nu văd nimic.  
Văd totul dincolo de cuvintele așternute cu migală de alt suflet de alt spirit încins aflat pe drumul colbuit al emoțiilor lui intens rânduite de mâna Domnului. Somnoroasă, scot cleștii din fiecare nod de timp chiar dacă știu că el nu există mi-l las reper între a fi și a pleca veșniciei rug, apoi întorc privirea către mine și-mi ard una câte una aripile false. Am ridicat pontoane de iluzii iar peștii zburători le traversează atent lăsând metafora esenței lor pe fiecare dală din pietrele alcătuite din cuvinte trăite sau nu.  
Mă redescopăr fir cu fir, algă a unui prezent în care nu dorm doar mă trezesc continuu privindu-mă cum agit steaguri mici pe care cineva a scris ilizibil toate poemele, toată proza pe care încerc să o aștern poetic sau nu, pe filele mersului înainte.  
Victor mă așteaptă mereu între nadir și zenit râzând sub coiful lui ascuțit. Pare că tot ceea ce gesticulez cu brațele, cu întregul corp fizic seamănă cu mișcările păpușii din lemn pe care el cu atenție o dezmembrează uneori în fața mea ca să-mi arate mecanismele propriei gândiri. Eronată sau nu se amestecă toate într-un lanț infinit de finit și când reușesc să conștientizez totul mă umflă râsul plânsul și pe mine.  
Victor acum nu râde. Se gândește cum ar fi fost viața noastră dacă firele fragede de viață ar fi continuat să crească. Îi este dor de ei, de puii lui care au plecat grăbiți înapoi, la locul acela râvnit de mulți, la stânga Tatălui. Victor știe că ei au venit doar să-l trezească, să-l mângâie fără brațe apoi să-i scuture și ultimul fir de romantism absurd, abstract, inventat, reinventat, ca apoi să-l lase singur să cearnă alături de mine totul, să ordoneze toate erorile ca pe o armată nedisciplinată și să continuie o luptă imaginară cu sinele.  
- Aruncă-mi un cerc, Victor! Îi strig eu înainte să ajung la capătul pontonului de gânduri.  
El îmi aruncă o sferă de lumină pe care cu greu reușesc să o cuprind acum, când în mine frica de singurătate renaște din adâncuri copleșindu-i bucuria de a fi.  
- Puteai să mă ierți azi. Tocmai azi ți-ai găsit să fii iar aspru cu mine!  
- Ce știi tu ce-i aceea iertare, Anna?  
- Păi nu știu decât că dacă voi ajunge vreodată să iert, voi resimți totul ca pe un duș binefăcător de energie interioară. Exterior nu știu ce va fi. Probabil că totul va veni deodată ca o velință căzută din ceruri risipind în mine liniștea și bucuria eliberării. Cu alte cuvinte, nu mă aștept ca în viață fiind să pot ierta. Este o lecție uriașă și densă. Îi aud pe toți spunând ce este iertarea. Totuși simt că dincolo de limitele cuvântului iertare, a verbului ”a ierta”, stă ceva mult mai puternic decât toate trăirile omenești la un loc. Mă copleșește gândul la iertare. Și când simt asta, prin fața ochilor mei trec toate ființele pe care le-am iubit și cărora le-am greșit într-un fel sau altul, iar ele au tăcut și m-au mângâiat cu privirea, apoi au plecat lăsându-mă aparent singură. Totuși de câte ori îmi este greu interior/exterior, le simt prezența, le simt brațele blânde în jurul meu, le simt palmele pe umeri și parcă totul devine brusc mai ușor. E ca un flash de bine revărsat mereu asupra mea, pe care înainte îl respingeam, speriată fiind de ceea ce declanșa în mine. Acum și mental las totul să curgă prin mine, pentru că simt cum mintea se limpezește, sufletul își așterne culcuș în inima pământului care sunt și rațiunea prinde coordonatele corecte ale drumului din acel moment.  
- Lasă teoriile, Anna. Tu spune-mi câteva din poveștile pe care le-ai trăit și chiar dacă le știu, am răbdarea să le revăd, să le analizăm împreună.  
- Bine Victor. Uite că te ascult și le spun. Îți aduci aminte când am vrut să fixez bradul de Crăciun la mama? Eram prinsă în o mie de treburi și obosisem deja. Mă concentram greu, a sunat acel prieten să ne vedem că avea să-mi dea ceva important. Am dat să plec, pentru că nu îmi ieșea treaba cu fixatul nici după o oră de chin cu suportul acela defect. Am ajuns în holul părinților mei, aproape de ușă și am simțit două brațe puternice, pe umeri așternute. Glasul lui tata s-a auzit foarte puternic și mi-a spus: Ani, nu pleci! Ani, îl faci acum! Acum! Și m-a împins ușor către sufragerie, după ce i-am răspuns cu glas tare: Da, tata, îl fac acum. Era în primul an după plecarea dumnealui la Domnul. M-am întors la suport, l-am luat calmă și tot ceea ce nu reușisem să fac într-o oră, am făcut în zece minute. Din clipa în care am simțit brațele lui tata pe umeri, parcă toată oboseala s-a adunat într-un punct din creier, apoi a dispărut fără urmă, lăsând loc unei clarități ciudat de intense în gândire. Parcă vedeam fiecare mișcare pe care trebuia să o fac, o ordine a fiecărei mișcări. Am urmat totul fără să mă bâlbâi, am făcut ordine cu mișcări aparent calculate și am plecat la întâlnire. Acum aștept să-mi spui și mie ce a fost acea încercare/soluționare...  
Trăia Andrei, Teodor nu se născuse încă și seara, pe la ora opt, puiul meu mi-a spus cam așa: Ade, Mam! U-te a bucă, a faci bibi apte a noce. Ebuie, Mam! Ebuie! Și a început să țocăie și să mestece a sete și foame și a căscat îndelung, apoi a râs. I-am răspuns prompt: Da, Andrei, da, merge mama la bucătărie și îți face biberonul de lapte că ți-e sete și foame și somn cât casa...  
M-am dus la bucătărie, am rezolvat cu biberonul cu lapte și am pornit către camera mea și a lui Andrușca. Când să trec spre al doilea hol, am simțit că m-am lovit de ceva, de fapt de cineva de statura bunicii mele dinspre tată și i-am spus: Pardon, Omama! Dumneaei m-a mângâiat pe frunte și am mers mai departe spre cameră. După ce i-am dat biberonul lui Andrușca, m-am întins în pat așteptând să termine băiatul de mâncat laptele și am ațipit. În fața mea, deasupra plapumei (era noiembrie spre decembrie), a apărut bunica îmbrăcată în alb complet și a început să-mi vorbească cu glasul dumneaei prea cunoscut și drag mie, cald și blând, tămăduitor și alinător: ”Ani, stai liniștită că va fi bine.Tu vei scrie la un moment dat și scrisul te va salva de la moarte, te va echilibra, te va ajuta să te regăsești.” Îmi spusese ceva similar şi când trăia, dar acum... Am întrebat-o pe bunica: Când va fi asta, Omama, că eu acum n-am vreme de scris. ”Vei vedea tu când va fi.” Nu mi-a spus nimic despre ceea ce va urma cu plecarea băieților la Domnul și toate cele necazuri pe care le-am îndurat în timp. M-a cuprins în lumina dumneaei ca într-o îmbrățișare extrem de vie. Am mai stat ațipită o vreme, apoi l-am auzit pe Andrușca și m-am ridicat să-l iau în brațe să eructeze, să-l alint și să-l adorm.  
Alte întâlniri le-am avut cu Andrei apoi cu amândoi băieții, după ce au plecat la Domnul.  
În primele 40 de zile după plecarea lui Andrei la Domnul, am avut câteva vise puternice cu el. Primul se desfășura undeva, la munte, unde era o casă cu un pridvor uriaș. Din pridvor până la un copac uriaș, care mă fascina, era fixată o sfoară groasă lungă, de care erau aninate banane, multe multe banane. Eu cu Andrei în brațe priveam la acel copac și la bananele acelea frumoase și coapte și la un moment dat, Andrei a ridicat capul de pe umărul meu și a vorbit legat, așa cum nu putuse vorbi niciodată: Mama, să iei trei banane de aici și să le dai la trei copilași: unul va fi așa cum a fost eu în viață, bolnav, altul va fi nenăscut, altul va fi un tânăr sărac, plin de bun simț și de o căldură a inimii uriașă.  
După ce a vorbit Andrei, de undeva de departe a apărut un domn cam de șaizeci de ani, îmbrăcat în alb, care mi-a spus să i-l așez pe Andrei în brațe, că el va avea grijă de copil. Așa am făcut după ce l-am sărutat pe Andrei în colțul ochilor și în colțul guriței, așa cum făceam când plecam de acasă cu vreo treabă și așa cum îl alintam mereu. Erau acolo toți membrii familiei, dar activi am fost numai eu și Andrei în scena respectivă din vis. Copacul avea trei trunchiuri groase care porneau din aceeași bază. Frunzele lui erau toate noi și ce m-a uimit în acel vis a fost faptul că frunzele erau și de tei dar și de plante medicinale care nu cresc sub formă de copac: mentă, cimbrișor de pădure și altele, toate parfumate, de o prospețime pe care o întâlnești numai în cerurile care se deschid pas cu pas inimii tale...  
A doua zi am plecat să cumpăr lapte pentru Teodor de la cineva care venea mereu cu lapte proaspăt în colţul magazinului din apropiere. Înainte să ajung la acel domn cu laptele, m-am oprit la un magazin de brânzeturi şi lactate, cum mai erau încă la acea vreme şi am cumpărat şase banane. Trei urmau să le dau aşa cum primisem sfat de la Andrei în vis. Una i-am dăruit-o doamnei care vindea şi care mi-a spus că este însărcinată. A doua i-am dăruit-o omului cu laptele care avea un băieţel cu dizabilităţi şi pe a treia i-am dăruit-o unui tânăr aşa cum îl descrisese Andrei în vis. Tânărul a trecut pe lângă mine şi m-a privit senin în ochi. Avea chip de înger. Am simţit curăţenia lui interioară. Am plecat spre casă fericită că am împlinit voia lui Andrei.  
Al doilea vis cu Andrei se petrecea la spital, într-un salon ATI foarte mare în care vedeam undeva, în colţul din dreapta, pe un pat, pe Teodor. Andrei scăpase de toate tuburile care-l legau la aparate, de masca de oxigen pusă aiurea în ultimele lui clipe de viaţă şi stătea în fund la marginea patului, aşa cum nu putuse să stea cât a trăit, ca un copil normal. Avea faţa albă rozie şi zâmbea. M-am aşezat lângă el, l-am cuprins în braţe şi el m-a sărutat zdravăn pe gât cu atâta dor încât mi-au dat lacrimile şi în vis. Am început să vorbim. Glasul lui era parcă maturizat, deşi râsul lui era la fel de copilăresc, sunetul lui semăna cu un clinchet de clopoţei. Mi-a arătat spre Teodor schiţând o mişcare şi cu capul şi mi-a spus să am grijă de el până când se vor revedea. Am tresărit când a spus asta, dar n-am comentat. El a simţit întrebarea mea şi s-a întristat o clipă. Nu vroiam să stric momentul, aşa că l-am întrebat ce face acolo, atât de departe de mine, cum este, cum îi este. Nu a vrut să-mi spună nimic. Ştia că ştiu cum este de când fusesem în comă după naşterea lui Teodor. În schimb mi-a spus că vrea să ne jucăm şi să ne legănăm picioarele până când voi simţi atingerea unei ape limpezi. Am pornit legănarea şi m-am trezit alături de el pe un ponton care parcă nu era din lemn ci din iarbă, muşchi proaspăt. Am privit cu el răsăritul până când am auzit ca prin vis vocea lui Teodor care se trezea.  
Al treilea vis cu Andrei se petrecea în dormitorul părinţilor. Am intrat în dormitor şi Andrei, îmbrăcat complet în alb, întindea braţele către mine să-l iau la piept. L-a ridicat mama de pe pat şi m-a întrebat mirată de ce l-am îmbrăcat complet în alb. Ştia că eu îl îmbrăcam mereu în albastru de diferite nuanţe, galben, verde pădure sau verde pastelat deschis. I-am spus că nu eu l-am îmbrăcat aşa. A dat din cap şi a înţeles. A vorbit mult cu amândouă, apoi a dispărut brusc. M-am trezit şi am plâns ca un copil.  
Alt vis a fost chiar în preajma celor patruzeci de zile de la plecarea lui la Domnul. Era pe patul din dormitorul de acasă de la mine. Dormea şi deşi i se mişca pieptul uşor, totuşi paloarea feţei îmi spunea că nu este viu. Deodată a întors capul spre mine când am intrat în cameră. Fusesem să-I fac de mâncare, eram cu un castron în mână în vis. A deschis ochii, mi-a zâmbit şi o clipă s-a însufleţit, după care a întors capul spre stânga, a mai respirat odată şi a plecat iar. Era îmbrăcat tot în alb.  
Altădată, la un an după plecarea lui Teodor la Domnul, terminasem toate treburile pentru sărbătorile de iarnă şi m-am întins o clipă pe pat că eram friptă de oboseală. I-am văzut pe ei venind spre mine pe o alee cu dale din piatră râzând, ţinându-se de mână. S-au apropiat şi le-am văzut feţele vopsite mai ales în jurul gurii ca la clovni. Nu aveau coifuri pe cap cum ai tu, Victore. Cât au stat cu mine şi au glumit, nu şi-au desprins mânuţele. De altfel, în toate visele în care mi-au apărut amândoi se ţineau de mână. Mai mereu Andrei apărea în stânga imaginii din vis, iar Teodor în dreapta. Le-am spus să-şi şteargă chipurile că nu le stă bine aşa şi că mie îmi este dor de feţele lor curate, luminoase, blânde. Au întors o clipă capul în urmă şi a dispărut vopseaua aceea. Teodor era absent mereu din conversaţie. Vorbea întruna către cer, privea cerul şi râdea. Parcă se înstrăinase complet de mine şi de fiecare dată când îmi apărea în vis aşa îl simţeam şi durea foarte tare. Andrei însă îmi vorbea de parcă ne continuam acea comunicare tăcută din timpul vieţii. Vorbea şi-mi transmitea şi ceea ce parcă ar fi vrut să-mi transmită Teodor.  
I-am întrebat dacă sunt bucuroşi acolo, împreună şi mai ales ce voi putea face eu mai departe singură, în pustiul pământului fără iubirea lor uriaşă. Andrei mi-a arătat cerul din acel vis şi parcă a deschis un contur al unei inimi uriaşe. Inima era albă. Am întins mâna să o ating şi în clipa aceea a dispărut şi m-am trezit.  
Tata mi-a apărut într-un vis în care se afla ca într-o curte interioară deschisă cerului, plină de bănci de piatră ca nişte paturi, îmbrăcat în alb. Privea spre mine şi ironic, dar mai ales plin de căldură şi tandreţe. Mă învăluia cu privirea dumnealui. M-a chemat aproape şi a început să-mi vorbească. Unde înainte era ca o rumoare în fundal, când a început tata să vorbească, toţi au devenit ca nişte statui. Numai noi doi eram activi. Am avut impresia că tata era înţeleptul locului, pentru că toţi îl priveau plini de respect şi foarte prezenţi în statica lor din acea clipă.  
Tata mi-a vorbit despre multe din cele ale vieţii. Nu am reţinut prea multe lucruri cu partea raţională a fiinţei mele, dar am simţit profund încărcătura informaţiilor, pentru că după acest vis am început să gândesc altfel. Parcă am început să-mi folosesc altfel creierul, să mă concentrez altfel şi îmi reveneau zilnic din memoria îndepărtată, informaţii peste care trecusem ca gâsca prin apă. Erau fragmente de fraze, de spuse ale tatălui meu în diferite momente ale vieţii, în anumite situaţii în care trebuia să descâlcească probleme de diferite naturi. Bănuiesc că ceea ce mi-a spus atunci s-a adunat frumos în subconştient, pentru a se revărsa atunci când le voi accesa având nevoie de ele anume pentru scânteile de timp ale încercărilor la care voi fi supusă.  
(...)  
 
******  
- După atâtea poveşti pe care mi le-ai relatat, Anna, îţi pot spune că eu îi percep pe cei plecaţi ca pe nişte forme de gând care chiar dacă în planul superior sunt mereu vii, pe pământ rămân vii datorită gândurilor celor care i-au iubit. Cum gândul ştii şi tu că este o formă de energie cu o forţă greu de descris, la fel şi ei sunt extrem de puternici şi cu atât mai puternici devin fiind alimentaţi de forţa iubirii celor rămaşi pe pământ. De asta simţi atât de puternic prezenţa tatălui tău. Sigur cât a trăit nu ai reuşit niciodată să cuprinzi infinitul iubirii lui pentru tine, sau al iubirii tale pentru el. La fel este şi cu iubirea pentru bunica ta, mama tatălui tău sau cu iubirea băieţilor tăi pentru tine, sau a ta pentru ei.  
- Victor, tata m-a uimit mereu cu forţa dumnealui mentală, cu forţa iubirii lui pentru mama, pentru noi puii lui, pentru mama sa, pentru toţi cei din familie, cu forţa de concentrare, cu forţa fizică. Pentru mine a fost mereu un uriaş şi nu mi-am închipuit niciodată că voi putea comunica atât de intens cu dumnealui după ce va pleca la Domnul, veşniciei flacără mereu vie.  
- Înţeleg, Anna, dar vreau să mai adaug la ce am spus, faptul că toate percepţiile fizice sau sufleteşti, sau mentale pe care le ai în prezenţa tatălui tău, sau a bunicii sau a băieţilor, sunt de fapt forme de gând din întregul care este fiinţa tatălui tău, a bunicii, sau a fiecăruia dintre băieţi. Ai simţit vreodată frică atunci când tatăl tău ţi-a aşternut mâinile pe umeri sau când ai simţit că îţi creşte acuitatea vizuală, sau că prinzi o forţă inexplicabil mai mare când ai ceva de realizat?  
- Nu, Victor. Niciodată. M-am obişnuit să comunic firesc, cu fiecare dintre cei plecaţi. De exemplu, Andrei este foarte puternic dar extrem de blând. Bunica este de o gingăşie infinită, Teodor îmi pare foarte repezit, puţin mai brutal, dar aşa era şi când trăia. În schimb, Teodor când îmi apare, aduce cu sine o lumină pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte ca intensitate, forţă de cuprindere a fiecărei celule a organismului meu. Este ca un declic puternic al mentalului, inimii şi întregului meu corp fizic.  
Bunica, atunci când îmi apare - spun apare, ca percepţie aproape palpabilă, - îmi stimulează foarte mult inima, mintea, mersul pe apele iubirii, ale mângâierii. Andrei este complex. Tata însă le cuprinde pe toate şi mă simt absorbită în energia cu care mă şi înveleşte, mă şi încarcă.  
- Anna, regândeşte totul şi păstrează o singură imagine: cea a unei forme de gând din care radiază infinite alte forme mai mici de gând cu intensităţi diferite, care te învelesc şi în acelaşi timp te încarcă pentru diferitele direcţii în care acţionezi în viaţă. Şi nu uita să păstrezi cât mai mult starea de meditaţie. Nu forţa, lasă să curgă firesc totul, aşa cum laşi să treacă prin tine energia divină într-un tratament sau autotratament, până când simţi că rezervorul s-a golit şi este necesar să faci o pauză pentru ca el să se reîmprospăteze şi să se umple cu izvoarele informaţionale ale existenţei. Va mai dura mult până când vei reuşi să priveşti infinit mai clar toate acestea, ca să le poţi aşterne în file. Ai răbdare şi trăieşte-i intens pe fiecare. Ştiu că vei reuşi. Nu eşti singură. Îţi sunt aproape, mai ironic, mai blând... îţi sunt aproape.  
- Să-mi spui sincer, Victore, te rog, dacă nu cumva am transformat durerea pierderilor celor dragi într-o formă de putere interioară, sau doar încerc să exteriorizez pentru a mă cunoaşte mai bine cu fiecare pas pe care-l fac, de când singurătatea sparge geamuri în jurul meu cu bile de foc lăuntric...  
 
Anne Marie Bejliu, august 2016  
 
 
Referinţă Bibliografică:
Victor, clovnul din mine /fragment/ / Anne Marie Bejliu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2052, Anul VI, 13 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Anne Marie Bejliu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anne Marie Bejliu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!